Folosim scrisul în fiecare zi: tastăm mesaje, redactăm eseuri, lucrări, teme, mâzgălim jurnale și liste de cumpărături – scrisul continuă să ocupe un loc important în toate domeniile de activitate. De la banalele scrijelituri pe băncile școlii până la marile romane ale literaturii universale scrisul poartă o poveste ce nu vrea să fie uitată.
În decursul timpului am avut mai multe tipuri de scriere:
- Scrierea pictografică
- Scrierea cuneiformă
- Scrierea hieroglifică
- Alfabetul
Dar cum s-a născut scrisul?
De-a lungul istoriei, popoarele au inventat diferite semne cu ajutorul cărora notau fapte, întâmplări, idei. Istoria scrisului poate începe cu cele mai vechi mijloace de comunicare vizuală care s-au păstrat: reprezentările picturale din paleolitic care, cu trecerea timpului, au evoluat în „protoscriere”. Funcția acestor „ornamentații” nu era în primul rând comunicarea ci exprimarea, tocmai de aceea se vorbește de o „artă preistorică”, dar reprezintă cea dintâi încercare de a păstra pentru generațiile viitoare istoria vânătorilor din paleolitic. Aceste reprezentări picturale constituie baza documentară pe care se construiește, chiar dacă și ipotetic, istoria primului mijloc de comunicare: vorbirea.
Peștera de la Cuciulat este un exemplu renumit al artei preistorice, care se află în județul nostru.
Primele sisteme de scriere se bazau pe simboluri pictografice, cunoscute nouă ca hieroglife și semne cuneiforme. Pictografia și ideografia au permis oamenilor să dea unui desen o valoare aproximativ fonetică. Ideografia în zilele noastre este reprezentată de semnele de circulație, semnele de aritmetică, chimie, astronomie etc.
- Scrierea cuneiformă
Sumerienilor li se atribuie cea mai veche scriere din lume, ei sunt primii care redau în scris limbile vorbite pe întreg teritoriul statului. În total sumeriana se compunea din 500 de semne: logograme și silabe. Logogramele erau semnele-cuvinte care reprezentau un obiect sau o acțiune. La începuturi desenau imagini pe tăblițe mici de argilă. De exemplu, o gură însoțită de o pâine se traduce prin a mânca. Cu timpul, desenele sunt înlocuite de simboluri abstracte, cum ar fi grupurile de bare care seamănă cu niște cuie, inscripționate pe tăblițe de argilă moale cu ajutorul unui vârf de trestie. Stilizarea cuneiformei era semnul unei societăți împărțite între cei care pot citi și cei care nu știu a citi, sarcina de a redacta și citi textele fiind încredințată unui grup restrâns de experți – scribii.
- Scrierea hieroglifică
În Egiptul antic scrisul a fost inventat prin modalități diferite de cele din Mesopotamia, mai ales din cauze istorico-politice. Apariția scrierii în Egipt poate fi considerată bruscă, etapele anterioare ale prescrierii nefiind documentate ca în Mesopotamia. Hieroglifele sunt structurate încă de la apariția lor într-un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semn-cuvânt) și semnul fonetic (semn-sunet). Scrierea era necesară monarhiei egiptene pentru a înregistra acțiunile faraonului și astfel să-și consolideze puterea, dar apariția scrierii a fost și o consecință a atenției deosebite pe care o manifestau preoții egipteni ceremoniilor funerare. Așa că pe malul Nilului scrierea s-a dezvoltat rapid și a devenit o adevărată artă, practicată cu profesionalism de scribi. Scrierea hieroglifică era destinată obiectelor funerare și operelor cu caracter monumental – Textele Piramidelor, Textele Sarcofagelor – acestea fiind destinate să dureze etern, deci scribii acordau o atenție deosebită, realizarea lor durând destul de mult, acest tip de scriere dovedindu-se deosebit de incomod pentru comunicarea cotidiană. Prin urmare, încă de la început, din perioada primelor dinastii, a apărut o formă de scriere cursivă mult mai rapidă: grecii au numit această scriere hieratică. În ultimele secole ale civilizației faraonice, scrierea hieratică a fost înlocuită cu o scriere mult mai rapidă, cursivă, numită demonică.
De-a lungul întregii civilizații faraonice, cele două forme de scriere (hieroglifică și hieratică) coexistă, fiind folosit ca suport diferite materiale: piatră pe care scribii-dăltuitori sculptau inscripții oficiale, fragmente de ceramică sau calcar folosite pentru notări scurte cu penelul, tăblițe din lemn, uneori acoperite cu un strat de ceară, folosite de obicei pentru exercițiile din școli. În hieratică se foloseau și fâșii din in folosite de obicei la îmbălsămarea mumiilor. Nu a existat niciun obiect sacru sau profan care să nu conțină scriere, există chiar statui acoperite complet de inscripții.
Scrierea hieroglifică egipteană a fost descifrată abia în anul 1822 de către Champollion. Această scriere era constituită dintr-un complex de semne format din păsări, animale, flori, pești etc., ce erau așternute pe papirus de scribi aflați în poziție șezând, cu picioarele încrucișate și cu tăblița sprijinită pe genunchi. Scrierea egipteană se realiza de la dreapta spre stânga, de la stânga spre dreapta sau pe coloane. Sensul de citire al cuvintelor se determină în funcție de orientarea reprezentărilor care alcătuiesc cuvântul, astfel: dacă obiectele, animalele, oamenii sau plantele sunt orientate cu fața înspre stânga, citirea se va face de la stânga, iar dacă sunt orientate înspre dreapta citirea se va face de la dreapta. Dispunerea cuvintelor se poate întâlni si pe coloane, citirea făcându-se de sus în jos sau invers în funcție de conținut.
Datorită posibilității oferite de papirusul care creștea în mlaștinile Nilului, egiptenii și-au dezvoltat scrierea pe hârtie de papirus, care rezista mai mult decât tăblițele de argilă și a ajutat la perpetuarea complicatelor caractere hieroglifice pe toată durata civilizației. Scribii egipteni obișnuiau să refolosească papirusurile, conștienți de valoarea acestora. Ei ștergeau unele texte mai mult sau mai puțin bine, așa zisele palimpseste. Cele mai multe texte care au supraviețuit din antichitate sunt astfel de manuscrise șterse și rescrise. Scribul punea pe genunchi papirusul desfăcându-l din sulurile legate și aranjate cu grijă, apoi își înmuia penelul (o tulpină de trestie macerată la vârf) într-un mic vas cu apă pentru a dilua cerneala sau culorea preparată din elemente naturale prin adăugarea gumei de lipit: negrul de fum era folosit pentru obținerea cernelii negre (folosită la majoritatea textelor), din ocru (oxid de fier extras din argila din Egipt) se obținea cerneală roșie (folosită la sublinierea și încadrarea unor părți ale textului).
Scribi aveau un rol important în imortalizarea curții regale și de aceea beneficiau de un tratament preferențial, cum ar fi faptul că nu trebuiau să se alăture armatei.
Scrierea silabică a devenit posibilă când nivelul cultural a fost mai ridicat și spiritul de observație mai accentuat. Astfel s-a ajuns să se înțeleagă că un cuvânt este format din sunete ce se pronunță printr-o singură deschidere a buzelor, deci în silabe. Astfel se reduce numărul semnelor și scrierea devine accesibilă unui cerc mai larg de oamenii. De exemplu, alfabetul fenician, care a apărut pe la începutul anului 500 î.d.Hr. conținea 22 de semne. Deci, apariția alfabetului este urmarea firească a unei îndelungate evoluții.
Așteptăm realizările voastre sub forma unor fotografii sau filmulețe (max. 1 minut) pe adresa de email: marcela.babanas@muzeuzalau.ro
