Datele sitului și circumstanțele descoperirii
Localitatea Pericei (comuna Pericei, județul Sălaj) este situată în Depresiunea Silvaniei, pe cursul râului Crasna, fiind menționată în documente pentru prima dată în 1259, ca terra Perchen. Situl arheologic de pe strada Góc, nr. 668 se află pe un deal la nord de râul Crasna (pe malul drept al râului), la ieșirea din satul Pericei, la stânga drumului care duce spre satul Periceiul Mic.
Toate cercetările efectuate aici, care au avut loc în anii 2017, 2020, 2021 și 2022, au avut caracter preventiv, determinat de intenția administrației locale de a construi o capelă funerară în localitate, un drum de acces și de a dezvolta spații verzi suplimentare.
Dintre toate urmele de construcții arheologice cercetate și identificate, cea mai importantă este amprenta bisericii medievale de zid (complexul arheologic C. 1/2017) distrusă în timpul invaziilor turcești din anii 1658 și 1660.
Contextul arheologic. Caracteristicile tehnice și formale ale artefactului
Artefactul (corpus Christi) a fost descoperit în timpul cercetărilor efectuate în anul 2020, în zona sacristiei bisericii medievale (complexul arheologic C. 1/2017), înr-un strat de nivelare cu multe intervenții – datorate spolierii pietrei de construcție – ulterioare funcționării monumentului ecleziastic.
Corpus Christi de la Pericei este confecționat din bronz și a fost obținut prin turnare în tipar. Doar detaliile părții din față a corpului lui Isus au fost sculptate, spatele statuetei fiind plat, fără detalii anatomice. Din păcate, piesa nu s-a păstrat întreagă, lipsesc brațele, sunt rupte aproape de la umeri, și picioarele, care și ele sunt rupte de la genunchi în jos, lungimea actuală a artefactului fiind de 8,5 cm. Ochii și gura au fost realizate prin incizie, nu sunt foarte detaliate, lipsesc detaliile anatomice. Pe fața lui Hristos doar nasul a fost confecționat prin sculptare. Detaliile anatomice ale corpului (coaste, piept) sunt vizibile și frumos lucrate, iar textilul din jurul taliei s-a confecționat în stil realistic (se vede clar draparea materialului). Poziția picioarelor ne indică faptul că ele au fost așezate unul peste altul.
Cât despre originea și folosința acestor statuete, ele constituiau inventarul liturgic al bisericilor și mănăstirilor și erau atașate, prin nituri, pe diverse suporturi. Majoritatea corpus-urilor au fost destinate unor cruci latine de procesiune/procesionale (crux processionalis) sau portabile (crux portabilis). Dar, unele dintre ele au ajuns şi pe cruci de altar (crux altaris), crucifixe (crucifixus, crux exemplata), cruci votive, cruci de devoţiune, cruci de la relicvare, apoi în inventarul special de morminte, sub forma unor pectorale. Mărimea lor este primul indiciu de folosire. Cele de dimensiuni medii au fost deja fixate și utilizate în mod obișnuit în amenajarea altarelor.
Încadrare stilistică și cronologică
Dincolo de evoluțiile stilistice și de acuratețea redării detaliilor anatomice ale lui Hristos, exemplarele supraviețuitoare și identificate în Europa se remarcă prin două reprezentări distincte: Hristos ca Imperator triumfans și Hristos mort.
După cum s-a specificat mai sus, astfel de statuete erau atașate suporturilor respective prin nituri inserate în găurile făcute în palme și picioare, similar cu crucificarea propriu-zisă. Exemplarele supraviețuitoare evidențiază două moduri de atașare: cu patru nituri (Hristos redat în postura crucificării, cu picioarele unul lângă altul) și cu trei nituri (Hristos redat în postura crucificării, cu picioarele unul peste altul). Detaliile realizării ne ajută la datarea pieselor. De exemplu, trei cuie se foloseau din secolul al XIII-lea, moda corpului torsionat s-a răspândit din secolul al XIV-lea.
În special, în perioada Arpadiană (secole X-XIII), dar și mai târziu, aceste obiecte, apar în contextele arheologice în cimitirele din jurul bisericilor medievale sau al mănăstirilor. Crucile procesionale au fost așezate pe altare în timpul slujbei (puse pe o talpă), în aceeași timp le foloseau în timpul procesiunilor bisericești, agățate și plimbate pe o bară. Moda acestui tip de obiecte s-a răspândit în secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea, când începe să dispară, dar unele piese au supraviețuit până în secolul al XV-lea.
În Transilvania, cercetările efectuate în diverse situri medievale ecleziastice au scos la iveală astfel de artefacte. Cele mai apropiate descoperiri de crucifixe, din punct de vedere geografic, provin din cetatea Oradea, însă acestea sunt diferite, atât din punct de vedere formal, cât și stilistic, față de exemplarul descoperit la Pericei. Printre exemplele din Transilvania se numără un Corpus Christi provenit din Cristuru Secuiesc, care ne-a atras atenția prin specificitățile stilistice similare cu exemplarul de la Pericei. Tot din Transilvania, un Corpus Christi cu falduri ale perizoniului oarecum similare provine din Dăbâca. Piesele din Cristuru Secuiesc și Dăbâca au fost datate cronologic în secolul al XIV-lea, dată care poate fi valabilă și pentru piesa de la Pericei.
Pe teritoriul Ungariei sunt cunoscute mai multe exemple de Corpus Christi databile în secolul al XIV-lea, unele dintre ele prezentând elemente stilistice similare cu piesa descoperită la Pericei. Chiar dacă aparțin aceleiași etape cronologice (secolul al XIV-lea), toate aceste exemple de Corpus Christi nu prezintă o realizare formală unitară. Astfel, nefiind identice, ele diferă în ceea ce privește modul de redare a poziției, trăsăturilor anatomice și îmbrăcămintei (perizoniului) Mântuitorului.
Având în vedere cronologia analogiilor (stilistice și formale) identificate (secolul al XIV-lea), precum și prezența pe strada Góc, nr. 668 din Pericei a unor artefacte databile în aceeași perioadă, putem presupune că exemplarul de Corpus Christi descoperit în 2020 a făcut parte din inventarul liturgic al unei biserici din secolul al XIV-lea, fiind deocamdată singura descoperire de acest tip din Depresiunea Silvaniei.
Major-Keresztes Timea, arheolog
