Cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la naşterea regretatului artist plastic zălăuan Szabó Vilmos vă prezentăm cariera artistică în cauză printr-o suită de lucrări grafice şi picturale ilustrând atât varietatea tehnică, cât şi cea tematică a operei.
În ideea de valorificare a rezultatelor cercetărilor derulate în cadrul proiectului de documentare a fenomenului artistic sălăjean, susținut de muzeul nostru, selectăm câteva lucrări din perioada de creație a artistului Szabó Vilmos, cuprinsă între anii 1977-2009.
Cariera artistică a lui Szabó Vilmos. Teme, tehnici
Anii șaptezeci
Szabó Vilmos a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Cluj-Napoca la secția de artă monumentală, neavând totuși în acest gen alte lucrări decât cele de la Liceul Pedagogic din Zalău: un al secco şi un sgrafitto, precum și cel de la Casa Corpului Didactic din Cluj-Napoca.
Tematica lucrărilor preponderent grafice din această perioadă sunt familia, soţia, copiii, anturajul din imediata apropiere a familiei, redate in tuș, creioane cerate, guașă. Elaborate într-o viziune expresionistă cu accente suprarealiste, emană din aceste lucrări acea căldura interioară care se datorează în primul rând tematicii alese. În același timp, se observă o certă înclinare spre proporțiile monumentale. Afinitățile pentru specificul desenului, respectiv picturalitatea unor transparențe, rafinamentul cromatic ni-l prezintă pe Szabó Vilmos atât un grafician, cât și un pictor desăvârșit. Uleiurile din această perioadă trădează un cvasi-abstracționism compus cu o accentuată tentă constructivistă.
Anii optzeci
Primii ani ai deceniului mărturisesc despre o continuare a tehnicilor grafice în creion, tuș, cretă cerată, guașă, păstrând tematicile precedente, în uleiuri făcându-și apariția o viziune figurativă, antropomorfă în speță, ba chiar fragmente de peisaj, naturi statice. În cea de-a doua jumătate a deceniului opt se conturează foarte ferm temele preferate care vor persista pe întreaga durată a vieţii lui Szabó Vilmos. Apar deja motivele, temele, simbolurile specifice: trecerea, pierzania, moartea, liniștea, timpul încremenit, tema apocaliptică accentuată și cromatic, pusă în scenă de naturi moarte cu o atmosferă apăsătoare și dramatică, stări de incertitudine și o stare stranie de perpetuă periclitare. Singura consolare în atmosfera tenebrelor este simbolica legată de motivul de covată: siguranța și protecția oferită de scutul protector, pântecul mamei, leagănul nou-născutului, de fapt simbolul speranței. Și, în același timp, motivul devine și forma unui sanctuar, astfel încât acesta va deveni protectoarea vieții.
Anii nouăzeci
În uleiuri se realizează cu desăvârșire o epuizare a tematicilor precedente, urmând ca la mijlocul deceniului tehnica să dispară aproape integral, lăsând loc pastelului ce va domina toată creația.
Este vorba de prima perioadă a taberelor de creație artistică (Hejce, Nádudvar, Hortobágy din Ungaria). Tehnica pastelului devine mediul optim al limbajului propriu ce valorifică expresivitatea dramatică a tonurilor închise de culoare într-un stil expresionist accentuat. Mai apare în recuzita tehnică și acrilicul, o perioadă persistă și creionul, dar vor fi abandonate definitiv tehnica tușului și guașa.
Pe când primii ani de pastel vor naște compoziții cu tentă filosofică prin recontextualizări atipice ale obiectului ales ca motiv, cea de-a doua jumătate a deceniului va enumera lucrări în care abordarea și conținutul de tip sentimental-senzual al vizualului vor înlocui lucrările precedente cu un oarecare iz social-politic.
Temele decisive ale artistului vor constitui fragmentele de peisaj, dar mai ales piesele tipice din rândul obiectelor de uz gospodăresc tradițional folosite în mediul rural. Printre acestea găsim, pe lângă fragmente de arhitectură populară, accesoriile specifice, dar deja uitate ale vieții de la țară, surprinse într-o ipostază izolată, sau doar neglijate, întâmplător aruncate, ascunse în pod sau alungate în fundul șurii. Toate aceste obiecte surprinse într-o stare de relativă pierzanie devin motivele vii și deosebit de expresive ale unei lumi vizuale create cu mijloace artistice, conform confesiunii artistului, dobândind într-un fel calitatea de documente ale vremii. În orice caz, documente fidele ale creației artistice. Nu au aceste lucrări nimic în comun cu descrierea de tip etnografic. Au în schimb multe particularități ce le apropie de un suprarealism și un simbolism ce se folosește de expresivitatea fragmentului ce ține locul întregului ansamblu. Construcțiile de formă trasate cu ajutorul contururilor puternice, dinamismul compozițional accentuat sporesc tensiunea vizuală, impactul său rămâne totuși unul blând, datorită ductului liniar sinuos. Temele tipice: rădăcini, obiecte, detalii de interior și exterior ale unor motive de șură și cotețe de animale, ni se prezintă într-o lirică vizuală ce elogiază obiecte aproape banale.
Anii douămii
Pastelul este tehnica dominantă şi fertilă și în această perioadă, folosită în taberele de creație de la Hortobágy, Jebuc, Șinteu, Gyergyóalfalu, Bugac, Szentendre. Apar câteva lucrări în acrilic, acestea fiind doar excepții rare. Idealul artistului este construirea unui univers artistic în care, asemenea unor simfonii, motivele unei lumi defuncte vor prinde viață în realitatea lor vizual-plastică.
În ultimii ani ai artistului (2008/9) printre altele se observă apariția unei forme de boltă sugerând bolţile unui cavou, totodată apare într-un mod accentuat și motivul de pasăre – simbol al sufletului și expresia clară a credinței artistului confruntat cu moartea inevitabilă. Sunt evidente și trimiterile la unele conținuturi ca libertatea, înălțarea/renașterea, speranța.
Texte critice despre arta lui Szabó Vilmos
„Acea direcție în care arta lui Szabó Vilmos se încadrează, începe cu Nagy István, cel care a surprins universul satului ardelenesc, în special cel secuiesc, încă în integritatea lui, dinaintea momentului prăbușirii acestuia, în deplina lui monumentalitate interioară. Acest univers ce funcționa pe vremuri conform propriilor lui legi, în opera lui Szabó Vilmos este deja destrămat, total descompus pe elementele și părțile lui constitutive.
Când m-am întâlnit prima dată, în muzeul de artă din Viena cu lucrările lui Brueghel și cu lumea ciudată olandeză redată în perspectivă aeriană, am crezut că visez și că mă aflu în Ciuc sau Răstolnița: viața de la țară trebuia să fi fost asemănătoare și pe la noi, doar că atunci nu avusesem încă pictori (numai domnitori) care să fi imortalizat această lume pe care ultima oară a văzut-o Orbán Balázs.
Pe urmă, când s-au născut maeștri fondatori ai școlii secuiești: Nagy István, Márton Ferenc, Zsögödi Nagy Imre, societatea care i-a selectat a început să se prăbușească datorită faptelor de nestăvilit.
În timp ce Brueghel și compatrioții săi și-au realizat opera în epoca de înflorire a societății olandeze, maeștrii școlii secuiești au apucat să aducă în focusul viziunii artistice luminile locurilor natale doar la sfârșitul celei mai fericite epoci ale secuimii.
Următoarea generație, Bordi András, Bene József, Incze István și alții, privesc înapoi cu nostalgie, mitizând locurile și personajele caracteristice acestei epoci fericite despre care vorbește și Szabó Dezső în scrierile sale.
Szabó Vilmos este reprezentantul următoarei generații, totodată al celei mai numeroase, împreună cu Sövér Elek, Gaál András, Balázs Imre, Plugor Sándor, Márton Árpád, Sükösd Ferenc, Simon Endre și alții. Lor le-a revenit sarcina cea mai cumplită, cea mai dramatică, dar totodată cea mai provocatoare: confruntarea cu starea de neschimbat, efectuarea unei socoteli finale, a unei lichidări, a unei inventarieri – de fapt a reprezentării acelor „flori de mucegai”. Conform personalității fiecăruia, toți și-au ales propriul rol în îndeplinirea sarcinii dictate de Istorie.”
(Banner Zoltán, Ferestre în ziduri surpate, În Szabó Vilmos, 2005.)
Mărturisiri
Fragmente preluate din interviul realizat de Kovács Kuruc János în 2006 cu artistul Szabó Vilmos, (Szabó Vilmos, un artist reprezentativ al epocii noastre, revista Hepehupa, nr. 2, 2017).
„Drumul meu spre artă a fost unul foarte sinuos. După absolvirea clasei a VII-a nu m-am putut prezenta decât la o şcoală profesională. Doar peste trei ani am dat admitere la Liceul de Artă din Târgu Mureş. Acolo i-am avut profesori pe pictorul Nagy Pál şi pe graficianul Piskolti Gábor, pe pictorii Barabás István şi Incze István. Cel mai mult am învăţat de la Nagy Pál, un artist cu o enormă cunoştinţă artistică şi care a împărtăşit tainele meseriei cu fiecare discipol al său. El ne-a fost un adevărat maestru şi prieten. Liceul de la Târgu Mureş a devenit faimos ca şi şcoala de la Târgu Mureş, dar perioada sa de glorie este din păcate al trecutului.
După mai multe încercări, în anul 1971 am fost admis la Facultatea de Arte Ion Andreescu din Cluj-Napoca, unde am absolvit în 1975 la specializarea Pictură monumentală. Dintre profesorii mei de la facultate îi menţionez în primul rând pe Tót László şi pe Abodi Nagy Béla, de la care am învăţat cel mai mult. Tót Laci a fost atât profesor, cât şi student, omul care mi-a întărit cel mai mult încrederea în sine. Un sfat de-al lui Abodi mi s-a impregnat în memorie: „Băieţi, lucraţi în felul în care vă pricepeţi cel mai bine şi nu cum nu vă pricepeţi“. Acesta ar trebui să rămână valabil pentru oricare artist. (…)
Suntem aici, la Zalău, în provincie, dar nu mă deranjează, căci artă poţi face oriunde, şi la capăt de lume. Zalăul reprezenta un teren necunoscut pe harta artei înaintea sosirii mele aici. Acestui loc ne-am străduit cu colegii mei să-i dăm o pată de culoare, să-i conferim un oarecare conţinut. După părerea mea, am şi reuşit”.
„În ceea ce priveşte grafica, îmi place comunicarea sinceră, la obiect, a limbajului grafic în alb-negru. De multe ori omul nu simte nevoia culorii, poţi vorbi şi în alb-negru, în mod chiar foarte serios. Este important mesajul. Şi propoziţiile simple pot fi expresive“.
„În ceea ce priveşte picturile mele, cromatica mea este dominată de utilizarea culorilor închise, grave. Mă fascinează în primul rând dramatismul lucrurilor. Chiar dacă am o fire veselă, cum, de fapt, mă cunoaşte lumea, arta mea are un caracter dramatic. Iubesc viaţa, frumuseţea existenţei, probabil de aceea mă atinge efemeritatea lucrurilor, trecerea, stingerea acestora. M-a caracterizat dintotdeauna această sensibilitate. Atmosfera dramatică nu bate totuşi în tragism, ci vine în sprijinul aclamării vieţii. Să nu pierdem nimic. Să nu îngăduim dispariţia obiectelor din jur, deoarece ele ne identifică. Să nu ne distrugem mediul înconjurător, căci astfel ne distrugem pe noi înşine. Acest angajament nu-mi este propriu numai mie, ci mai multora dintre artişti“.
Szabo Attila, șef secție artă MJIAZ
