Back to all Post

Spăcelul de fată fecioară de pe Valea Barcăului

Repere teoretice și cadre generale:

Costumul popular de pe Valea Barcăului prezintă o unitate tipologică cu cel din Crişana şi, în general, din vestul Transilvaniei. Bluza femeiască este croită din pânză ţesută în război, cu mânecile creţe şi strânse deasupra umerilor şi la încheietura mâinii. În formula veche, tăietura rotundă de la baza gâtului se termina cu o bentiţă ce se închidea cu un nasture sau doi, dar, ulterior, bentiţa a fost înlocuită cu un guler bogat ornamentat. Tăietura de la baza gâtului se prelungeşte pe piept cu un dreptunghi frumos ornamentat, despărţit în două registre prin bumbi coloraţi, unii dintre ei funcţionali, dar alţii cusuţi din pure raţiuni estetice pe latura de jos a dreptunghiului ornamental. Cele mai multe dintre bluzele femeieşti erau ornamentate simplu, printr-o ornamentică albă, în stilul ciurului tăiat; ulterior, cusăturile prind culoare, fiind preferate culorile tari: roşu, albastru şi verde. Similar erau lucrate şi cămăşile bărbăteşti, dar, desigur, mai puţin ornamentate. Poalele femeieşti erau ample, strânse în brâu cu baiere şi terminate cu o dungă paralelă cu tivul, ornamentată frumos, în ton cu cămaşa. Gacile erau largi, ample, scurte.

Spre deosebire de zadiile din Almaş – Agrij, zadiile din costumul de pe Valea Barcăului sunt negre, plisate şi ornamentate nu în registre orizontale, ci în şire verticale, formate din mici romburi multicolore care se succed. O zadie avea, de regulă, cinci sau şapte astfel de şire verticale, cusute în romburi mici, aliniate, vişinii, albastre, verzi, albe, galbene. Capătul zadiei era lucrat în cipcă neagră, făcută cu acul sau cumpărată de la coparativă. Chischineul de toată ziua era de culoare deschisă, cumpărat din târg, pe când cel de duminica era de păr negru, cu flori roşii sau albastre. În zona Marinului şi încă în câteva localităţi adiacente, podoabele femeilor erau mai diversificate: se confecţionează muruniţe de pus pe cap, peste împletitura de cozi, muruniţe lucrate cu hârtie colorată, flori, cioburi de oglindă şi ţinte; tot aici unele fete poartă şi zgărzi din mărgele colorate (un rezumat al prezentării considerate „nivelul 0”, redate de Nicolae Dunăre, Unitate şi varietate în portul popular sălăjean, în Acta Musei Porolissensis, nr. 1/1977, Zalău, 1977; Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseș, Editura Sport – Turism, București, 1982; Domby Emeric, Dansuri populare din judeţul Sălaj, vol. I, Zalău, 1976).

”Spăcelele de fată fecioară, dă duminica… o da faine erau!” – Lenuța Chișiu, n. 1935, Valcău de Jos.

”P-aici pe satele astea de pe Valea Barcăului li se spunea la fetele tinere – fete fecioare. Fetele fecioare se pregăteau de măritat, așa, cam după 16 ani, și începeau să se uite feciorii după ele; și mamele lor erau mai atente: cine cu cine discută, așa se zicea atunci, că un fecior discută cu o fată fecioară, că vorovesc împreună, și se aștepta să o ceară, adică să o ceară în căsătorie. Așa că fetele trebuiau să fie tare văzute, tare preghetite, și unele erau chiar pințoșe, chiar răsărite, să cocorau, așe, umblau on pic cu nasu pă sus să le vadă feciorii. Să îmbrăcau nealcoș, mai ales duminica când mereau la biserică, și după mniaza, după vecernie, când să duceau la danț în sat.

Își făceau spăcele, o, ce spăcele își făceau, care mai de care mai nealcoșe, mai pline de cusături de tăte felurile. Spăcelele de fete fecioare erau cele mai colorate, aveau fitău în tăte colorile și model mult, cu pene mari și cu ruji și cu paseri. Tăte erau pe pânză de casă, țăsută în război, toarse din fuioru ala mai bun, mai fin, să fie pânza cât de dreaptă și de faină și cât de subțâre. Pânza asta țăsută să întindea pă neauă să înghețe, apoi să lăsa la zbicit, la zvântat, o zi ori două, apoi iară să întindea pă jos, pă neauă, și iară îngheța. După două – trei înghețuri pânza se albea și să făcea mai moale, dar nu era indicat nici să faci treaba asta prea mult, că ziceau că să sclăbește pânza, că o să fie mai rară și era pericol să să destrame, să să rupă.

Și le curuiau larji jos și strânse pă lângă gât, încrețite, și lăsau odată gura slobodă, fără nimic, da după aceie puneau bumbi. Și dacă erau prea strânse subsuoară, că lații de pânză erau cam înguști, le lărgeau cu câte un petec de pânză, ca un dreptunghi pus într-o lature, la care îi ziceau bătrânele puiuc.

La alea mai vechi, modelu să punea numa pă umeri și pă bentița aia de la gât, că aveau o bentiță pă lângă gât cum ar fi amu guleru rusesc și pă aia era model colorat, și la pumnari. Și mâneca era încrețită, și spăcelu, la gât, apoi în față și în spate. Și păstă crețelele alea de la gât să făcea on fel de cusătură cu acu, cu ață albă, păstă crețuri, de ieșea ca on fel de broderie. Și pă bucățile alea de la umeri să făcea model mare, des, frumos, iară pă bentița de la gât să făcea tăt modelul ala, da mai mic și tăt o formă să făcea și la pumnari.

Astea să făceau în cruci, crucește cum le zicea, și la alea mai bătrânești s-o făcut în două culori, roșu și albastru. Și să făcea cu acu de cipcă on fel de cipcă măruntă, roată – roată, albă, și la guler, și la umeri și la pumnari, și aia iară să mai tighela o dată cu albastru și roșu. Astea erau spăcele faine, de duminica, da cam după vremea măicuții.

După aceie o început să să facă cu mai multe culori, cu fitău cumpărat ori de la târg, de la șetre, ori de la coparativă din Șimneu și să făceau pă model, pă scris, aveau fetele model făcut pă hârtie, cu cruci d-alea mărunte și o fost apucată de făceau și pă mânecă model din ala colorat. Era o floare cu frunzulițe multe, în tăte culorile, da așe, potrivite culorile, și floarea aia să tăt repeta, d-a lungu, în șir, da cu alte culori poate. No astea erau tare tinerești, astea erau tare văzute de fete… da și erau tare faine!

Și ca să fie și mai bogate, mai văzute, o fost începută să facă șir de flori mari și pă mânecă în jos. Și erau și modele cu paseri, cu cocoși, și cu flori, și cu frunze, și cu ruji, și cu tăt felu de flori. Să făceau după model scris, pă hârtie cu pătrățele erau scrise și le dădeam de la una la alta și ne făceam spăcele. Când o apărut astea colorate, erau cu bordou și verde și albastru, astea o fost tare mult folosite aici, pă la Vălcăuri, pă la Plopiș, pă la Iaz, pă la Sucetate. Mai puneau fetele și movosin închis, și portocaliu închis, și cărămiziu, și roșu, da bordou și verde și mnierău închis să folosea cel mai mult.

Apoi o fost un rând cu keptar, spăcelu avea în față un fel de platcă, ca un keptar, așa îi zicea, cu cusături dese, și de keptaru ăsta era prinsă partea asta de peste sâni, care era încrețită, rănțălită cum să zicea aici; astea să încheiau pă umăr, cu bumbi mărunți și cu kiotoare făcute din ață răsucită.

Cusăturile se făceau pă fir, în crucițe mărunte, și rănțălitu, plisatu ala mărunt, încrețitul, să făceau numărând firele din pânză, că ranțurile alea, pliseurile cum le-ai zice acuma, să fie cam egale, să aiba cam aceeași lățime.

După astea iară o apărut, tăt kimeși, tăt spăcele, da o fost cu guler ca de cămașă din aia cumpărată, la alea le zâceam kimeși ori bluze, erau ca celelalte da aveau guler, și să făcea on pic de floare și pă colțurile de la guler. Și pă pkept să făcea o bentiță dreaptă, pă care să puneau bumbii și și aia era cusută cu flori din alea în tăte culorile.

Bumbii erau colorați, mai ales la fetele fecioare le plăcea să fie bumbi mulți, în tăte culorile, că așe erau nealcoșe, cu bumbi mulți. Să cumpărau din ăia mânânțăi tare, de la Șimneu îi aduceau, și să coseau și la mânecă și pă piept.

Mai luau fetele modelu una de la alta, poate te-o lăsat, da poate nu te-o lăsat și atunci îl mai furai, te uitai bine la el și încercai să-l faci numa după cum l-ai văzut… că fiecare vroiea să aibă spăcel numa ca al ei, să fie mai arătos, mai fain!

Oarecând și mniresele așa să îmbrăcau, cu poale și cu spăcel și își feteau fetele spăcel fain pă când or fi mnirese, tăt așe cu flori și cu cusături de-astea scumpe, cu culori tânerești, cu cipcă și cu bumbi mulți.

Cipca de la pumnari se asprea un pic cu apă fiartă în care s-o pus o lingură de făină nulașe; așa să vedea mai bine modelu, cârjile alea de se făceau cu acu de cipcă. La apreteala aia îi ziceau bătrânele cir” – Ileana Chișiu, n. 1932, învățătoare pensionară, Valcău de Jos.

dr. Camelia Burghele, etnolog

Spăcelul de fată fecioară de pe Valea Barcăului by Institutul Național al Patrimoniului on Sketchfab

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2022. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X