Prin repere multiple care o încadrează cultural, mentalitar, ritual, istoric, antropologic, sărbătoarea Sânzienelor este o sărbătoare „în straturi”, așa o numește Irina Nicolau.
- după unii istorici, sărbătoarea ar avea la origine un cult roman pentru zeiţa Diana (numele de Sânziana provenind din „Sancta Diana”);
- potrivit etnologilor, imaginarul colectiv propriu spațiului satului tradițional vorbește despre Sânziene ca despre apariții feminine de același ordin cu Ielele, Frumoasele, Rusaliile sau Zânele, sub apariția unor fete frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Prezențe mereu colective, sânzienele, de ziua numelui lor, zboară prin văzduh și se prind în horă, dând puteri nemaipomenite florilor şi buruienilor, care pot deveni plante de leac, potrivite pentru toate bolile. În timpul dansului lor aerian, cântă şi fac să rodească holdele, înmulţesc păsările şi animalele, apără semănăturile de grindină sau pot vindeca bolile lumești; dar, dacă sunt nesocotite sau supărate, dacă „nu sunt ținute”, Sânzienele pot poci oamenii, îi pot lăsa fără puteri sau îi pot damblagi; mai mult, cel care le surprinde dansând, cântând, zburând, poate rămâne mut pentru toată viața;
- apoi, ca apariții notabile din imaginarul fabulos tradițional, sânzienele sunt asociate solstiţiului de vară, și, prin extensie, sunt repere ale belșugului specific verii;
- și contextul ritual este unul forte: similar altor mari sărbători cu componentă rituală (Sfântul Gheorghe, Rusaliile, Sfântul Andrei), dezvoltă o intensitate magică maximă în ajun, atunci când instaurează o atmosferă de haos în care forțele benefice și cele malefice își împart teritoriile în sfere de influență, acționând deopotrivă asupra oamenilor, animalelor, holdelor, câmpurilor; de aceea, în regimul nocturn al sărbătorii au fost atestate aprinderi de foc ritual pentru purificare, asociate unor zgomote puternice prin care forțele malefice să poată fi alungate, dar și recomandări de recoltare a plantelor de leac (a căror putere fusese diminuată înainte de Rusalii și care acum sunt dotate cu o eficiență terapeutică, divinatorie și erotică maximă); regimul diurn instaurează, prin relaționarea cu soarele, ordinea specifică sărbătorilor din calendarul popular;
- nu în ultimul rând, extensiile spre literatura fantastică sunt multiple: se exploatează vechea credință populară conform căreia înaintea marilor sărbători se deschide cerul și este marcat unul dintre rarele momente în care oamenii pot comunica direct, neintermediat, cu divinitatea; Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu, Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, Jocul Ielelor de Camil Petrescu, Hora Domniţelor de Radu Stanca sunt repere notabile ale prozei fantastice românești; „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”, intuia Ștefan Viziru, personajul lui Mircea Eliade;
- calendarul creștin a suprapus peste sărbătoarea populară una creștină, astfel încât, în tradiţia ortodoxă, 24 iunie este ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, moment augural ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară; se consideră așadar că sărbătoarea creștină a nașterii unui sfânt a înlocuit, în eforturile generale de creștinare demarate de biserică, un ciclu de sărbători agrare ce aveau loc în perioada solstițiului de vară;
- contextualizarea culturală istoric – antropologică este una largă: arealul magiei feminine contemporane este unul dintre cele mai bine reprezentate repere ale „revrăjirii lumii” în opinia lui Michel Maffesoli, și înregistrează un reviriment notabil, Sânzienele configurând genul de sărbătoare / festivitate nocturnă colectivă reclamată exclusiv de femininul magico-ritual; contextul magic creionează o lume în care fantasticul și magico-miticul guvernează intervalul temporal asociat solstiţiului de vară, generator de sărbători încărcate de o simbolistică specială, mai ales în lumea anglo-saxonă sau în cea nordică, și care sunt re-valorificate în contextul aceleiași „revrăjiri a lumii”.
„Straturile” Irinei Nicolau sunt, așadar multiple: Sânzienele sunt, pe de o parte, un palimpsest de spiritualitate populară unde stratul creștin s-a suprapus peste stratul popular, dar sunt și o intersecție de drumuri în care se condensează magicul, religiosul, divinația, terapeuticul, astrologia, mitologia, în siajul cărora s-au dezvoltat obiceiuri și tradiții, practici și acte culturale definitorii.
„Firul roșu” pare a fi soarele, cel care poate echilibra relația omului cu divinitatea printr-o serie de transferuri energetice: se crede că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile, iar cei aleși pot avea un contact nemijlocit, neintermediat, direct, cu sacrul; soarele patronează oarecum acest moment special, el însuși găsindu-se în, practic, singura lui „zi liberă” din an, cea în care „stă în loc” sau „joacă”.
Acum este momentul în care se atinge jumătatea de arc temporal: solstițiul de vară, momentul astral asociat Sânzienelor, marchează jumătatea anului cronologic, pentru că „la Sânziene se înjumătăţeşte anul, iar la miezul zilei Soarele joacă pe cer” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, București, 1997, p. 179), marcând ziua în care vara începe să dea înapoi (se spune în popor că acum cucul, pasărea verii, cel care cântă pentru prima dată la Bunavestire, adică în 25 martie, acum încetează să mai cânte, semn că vara se diminuează ca prezență); momentul poate genera o serie de observații astronomice și meteorologice, și, prin extensie, de calendar agrar: de Sânziene se făceau „observații astronomice și meteorologice, în special la răsăritul Găinușei sau a Cloștei cu pui, în raport cu care se calcula apoi timpul favorabil semănatului grâului de toamnă” (Ion Ghinoiu, op. cit., p. 180).
La rândul său, soarele, ca fir roșu despre care vorbeam, generator al paradigmei sărbătorii, acționează magico-ritual prin două extensii: în imaginarul fantastic prin prezența personajelor fantastice numite Sânziene, iar în praxisul „pământesc” prin florile asociate cromaticii solare și împletirii în cununi similare discului solar, adică prin florile de sânziene galbene (Allius).
Imaginile mitologice, desigur mai puțin verificabile, dar acceptabile într-o ordine a magico-miticului ce calibrează corect relația dintre om și astre, sunt frecvent citate în bibliografie, de cele mai multe ori cu trimitere la un substrat cultural autohton păgân „fetele tinere se tăvăleau pân sânziene, si erau frumoase și rumene în obraji” (Ludovica Gui, n 1930, Valcău de Jos – Sălaj); Sânzienele, ca reminiscențe mitologice ale unor zeițe agrare, își folosesc puterile speciale în scopuri benefice, mai ales profilactice, curative sau de atribuire a unor puteri vindecătoare: „stropesc cu leac și miros florile, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor” (Ion Ghinoiu, op. cit., p. 178).
Acum se culeg plantele de leac; pentru orizontul cultural al comunității tradiționale, uneori, numele terapeutului se confundă cu leacul, aşa cum se întâmplă în tradiţia sănătăţii cu Sânzienele, reprezentări fantastice nocturne care, în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), dansând şi cântând, „stropesc cu leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor” şi veghează asupra integrităţii corporale a acestora (Ion Ghinoiu, op. cit., p. 178); potrivit bibliografiei de specialitate, vindecarea bolilor se face mai ales cu sânziene, iar zânele bune împărtăşesc tainele vindecării femeilor alese, îndemnându-le să culeagă plantele de leac tocmai în noaptea de Sânziene.
Asumarea feminină a sărbătorii este mult susținută în aceeași bibliografie etnologică: fetele își ghicesc ursitul dormind cu sânziene sub pernă, poartă sânziene în păr pentru a fi mai drăgăstoase, se prind în horă la răscruci, cântă, se spală cu rouă din dimineața sărbătorii, așa cum atestă informații din bibliografie.
Interesant este și compendiul de indicații culturale care obligă „ținerea” zilei de Sânziene, sub rezerva unor acte punitive: sub presiunea legăturii cu soarele și astrele, în ordinea actelor divinatorii și magico-terapeutice, se credea în unele zone că cine lucrează în ziua sărbătorii „va fi jucat” de Sânziene sau Drăgaice și va fi pocit, smintit sau damblagit, va înnebuni, își va pierde mințile sau va suferi de friguri (o inspirată anamneză și tablou clinic, am spune noi, modernii, pentru boli neurologice de tipul epilepsiei, paraliziei, Parkinson, Alzheimer, dar și a asteniei sau a depresiei) sau chiar ar putea muri dacă ar avea proasta inspirație să privească jocul Ielelor, să se prindă în hora lor sau să încerce întreruperea dansului.
Pentru a contura antropologic profilul Sânzienelor, revenim la faptul că etnologii citesc sărbătoarea în contextul sărbătorilor solare, spre care orientează împletirea cununilor de formă rotundă, gestul de aruncare spre cer sau cromatica florilor (preponderent galbene) ce asociază indubitabil momentul augural cu soarele.
Definitorii ni se par informațiile notate de Ioan Toșa, care documentează ipostaza de Sânziene ca „sărbătoarea soarelui în calendarul popular”, momentul în care până și „soarele se odihnește” și, dacă te uiți atent la el „îl vezi jucând”; în concluzie, e firesc ca oamenii să sărbătorească această zi dacă însuși soarele stă în acea zi și nu muncește, ci doar joacă…
Satele sălăjene conservă unele repere similare, chiar dacă nu atât de explicite:
„Sânzienele s-o cules atunci când îi mai cald, când îi soarile mai tare, când îi soarile mai sus pă cer, atunci să culeg florile, când îi mai tari soarele, că alea îs florile soarilui!” – Maria Moise, a Cucului, n 1941, Cozniciu de Sus – Sălaj.
„Și dacă erau și rotunde și galbine cununile alea, gândeai că-i ca soarile, așe, galbăn și rotund. Alea galbine sămănau mai bine cu soarile” – Augustin Câmpan, n 1937, Solona – Sălaj.
Toate informațiile din teren susțin feminitatea sărbătorii. Acum era momentul prielnic pentru îngrijirea sănătăţii şi frumuseţii: „fetele fecioare să spălau cu rouă de pe sânziene, să fie frumoase ca sânzienele şi îşi puneau sânziene peste brâu, să nu fie niciodată bolnave cu mijlocul” – Aurica Gui, n 1948, Valcău de Jos – Sălaj, dar tot acum era un moment în care se puteau face farmecele de dragoste, în care busuiocul era înlocuit de flori galbene de sânziene: „fetele fecioare făceau tot felul de vrăji de dragoste cu sânziene sau le puneau sub pernă” – Aurica Gui, n 1948, Valcău de Jos – Sălaj.
În fine, cu siguranță, cea mai cunoscută asociere a sărbătorii de la mijlocul anului este cu împletirea cununilor de sânziene – flori galbene sau albe care cresc în hotarul satelor – și formulele de divinație asociate, și, în subsidiar, cu recoltarea plantelor de leac. Se conservă, așadar, scenariul central pentru sărbătoarea de Sânziene, care se finaliza cu împletirea, tot de fete, a unor cununi din flori de sânziene, care se aruncau pe casă.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
Bibliografie:
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Univers Enciclopedic, București, 1999
Marcel Gauchet, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, Editura Nemira, București, 2006
Camelia Burghele, De la vrajă la vrăjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan, Editura Institutul European, Iași, 2017
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, București, 1997
Ioan Toșa, Simona Munteanu, Calendarul țăranului român de la sfârșitul secolului all XIX-lea, Editura Mediamira, Cluj, 2003
