Cu certitudine, dacă s-ar face un clasament al sărbătorilor feminine din calendarul popular, Sânzienele ar fi pe primul loc. Și protagonistele supranaturale, Sânzienele, și cele pământene, fetele tinere, operează ritual cu instrumente ale magicului terapeutic, erotic sau divinatoriu propriu teritoriului feminin, punându-și definitiv amprenta asupra performării, dar și receptării sărbătorii.
Pe cale de consecință, era firesc ca momentul să fie legat de o zi în care comunitatea modernă globalizată să celebreze costumul de sărbătoare etalat de tinerele fete din comunitatea satului tradițional. Putem să ne imaginăm că în satul tradițional românesc o zi de sărbătoare luminoasă, solară, caldă, de mijloc de vară, ca Sânzienele, era bine valorizată de fetele tinere cu mult înainte ca momentul să fie definit ca „Ziua Universală a Iei”, la propunerea unei comunități virtuale asociate portalului La Blouse Roumaine.
Dincolo de identitatea culturală bine reperată și repertoriată de costumul tradițional românesc, sărbătoarea Sânzienelor devine, astfel, pentru modernii reuniți pe platformele de socializare, un bun moment de relaționare cu satul tradițional, cu tradiția, cu modelul de moralitate, cu reperele axiologice. E un bun moment să se vorbească despre costumul tradițional feminin, dar și despre artizanele acestuia, femeile satului.
Informațiile preluate din teren și bazate pe două sectoare mari de cercetare – piesele păstrate în lădoi din vremea tinereții interlocutoarelor care acum sunt femei bătrâne și memoria culturală a satului, bine susținută de unele femei mai nealcoșe și cu bună ținere de minte, fundamentează corect reconstituirea vechiului port de sărbătoare local, cu individualitatea fiecărei subzone.
Un exemplu magistral de reconstituire a unui astfel de costum de sărbătoare este exercițiul de memorie făcut de Floare Țurcaș din Meseșenii de Sus, care creionează cu o incredibilă minuțiozitate hainele pe care le-a văzut și purtat în vremea copilăriei la Meseșenii de Sus:
„La Meseșenii de Sus să purtau poale larji, cam din șasă lați: cinci cu jană sau cu ciur și unu în față gol, că să acoperea oricum cu zadia. La cele bătrâne erau albe și să făceau niște floricele mărunțele pă lângă tiv sau să făcea ciur tăiat, mai sus un pic, da nu prea să făcea jană la alea bătrânești. Și să cam folosea, pântru ciur, cânepă topită pă rauă, care era așe, mai gri, și să făcea și cu flori de pană grasă, fie simple, dar cu cânepă topită pă rauă. Cam de două jejete era, dacă era ciur tăiat și, dacă erau floricele, atunci era cam de trii jejete că era ciur împănat cu pene grase, așe le zâcea la floricelele alea, pene grase.
Cânepa nu să băga în apă, în topilă, ca celelalte, ce se puneau mănușile de cânepă întinse, seara, să cadă pă iele raua tătă noaptea și tătă dimineața; a doua sară să întorceau pă partea aialaltă, și să topească tăt așe, pă rauă, da pă cealaltă parte. Și cam două – trei săptămâni să tăt întorceau așe: ziua le bătea soarele și să uscau, noaptea cădea pă iele roua și le uda… iară le usca soarele, iară le bătea raua… după o perioadă, să băga prin meliță și să lucra obișnuit, numa că asta nu era topită în topkilă, ce era topită pă rauă. Io așe cred că ea începea să să putrezească de la rouă și apoi era uscată și arsă de soare, așe că să făcea așe, gri, nu să albea, ci să făcea cenușie. Și asta tare mult s-o folosit la noi pântru ciur și pântru flori, pântru pene, pă kimeși.
Aialaltă cânepă, era mai albă și încă să mai albea, da albitu începea când era toarsă în jirebdii și jirebdiile alea să fierbeau în leșie, cu cenușă, până să albeau; erau leșiete de mai multe ori, până când să albeau, poate și dă trii – patru uări, să tăt fierbeau în ciubăr, cu leșie clocotită și se albeau; a doua oară se albeau când era deja țăsută pânza: atunci, valu de pânză să întindea pă jip, pă șes, și să lăsa pă neauă, că fetele torceau pânza iarna și atunci era neauă. No, și dacă o ploua sau să uda de la neauă, era întinsă și o bătea soarele și soarele o decolora și o albea. Apoi noaptea îngheța și ziua, la soare, să dăzgheța și iară să albea. Că doară și când întinzi hainele negre pă sârmă, la soare, să decolorează, așe că și pânza de cânepă să albea la soarele ala puternic de iarnă… cred că era puternic și că să reflecta în zăpadă, ori nu știu cum, da pânza să albea iarna pă rât, pă neauă, după ce îngheța.
La ciur tăiat să trăjeau firele de la un capăt la altu, de-a latu latului de pânză cum are veni, da era tare mare grijă să nu fugă capetele și și să tragă drept; era tare greu la ciur. După aceie să trăjea cu acu păstă fire și ieșeau on fel de găurele mărunte; era tare mânănțăl și greu de făcut; femeile bătrâne de la noi din sat zâceau că ăla să cam făcea primăvara, când era ziua mai lungă, și femeile lucrau la fereastră, la lumina soarelui, nu la lumina lămpii. Și nici nu știa tătă lumea face ciur tăiat.
Jana era on fel de primă, on fel de dungă, care să țesea în război pântru poale; deci să țesea latu de pânză și să măsura, și când să ajungea la distanța dorită de la capătu poalelor, acolo să băga jana, care era ori ruptă, ori aleasă, cu culori, cu model; și așa se repeta la toți cei șase lați de pânză, la aceeași dimensiune de capăt, și când să uneau între ei lații de pânză, jana aia trecea de pe un lat pă altu și era așa, încontinuu, ca o linie, nu era întreruptă. Era ruptă în dejete sau ruptă în vrâstă, aia care era țăsută în război, direct pă latu de pânză; alte fete își făceau jana după ce croiau poalele, și o coseau roată, pă dasupra, și ieșea perfect. Nici nu să vedea că îi cosută și nu țăsută. Și altele cumpărau de la târg, poate de la Feketău, on fel de primă galbănă cu on fel de flori roșii, de zâceau că îs maci, și prima aia o coseau în loc de jană; da amu nu să mai găsește primă din aia la metru, cum era când trăia măicuța. Jana să punea cu acu, pă pânză. Jana era mai lată la fetele tânere și care erau mai avute își făceau cu trei jene, da mai îngustuțe, și zâceau că au poale cu trii jene.
Poalele să prindeau în brâu cu brăcinar, o ață împletită era aia, care să băga pân niște găurele făcute cu fusu. Și când le dădeai jos, le destrânjeai și partea din față rămânea fără crețele, că în față, sub zadie, nu să încrețea, ce numa să lega cu brăcinaru și nu pice. Nodu dă la brăcinar să acoperea cu zadia.
Spăcelu să purta la poale, cu mânecă adăugată. Era on singur lat de pânză țăsută care să crepa în două și să făceau cele două părți de pe umeri. Și în față era încă o jumătate de lat din care să făcea pieptu și cealaltă jumătate să punea în spate, da era încrețită; deci din alte două jumătăți să făcea keptu și spatele încrețit. Așa venea normal de larg spăcelu. Și mâneca o fost prinsă de pe umeri și o fost făcută cam dintr-un lat jumate. Și mai băgau o jumătate de lat pă sub mânecă, care nu avea jană; se încrețea frumos partea de deasupra și să cosea cu boți, cu model. Și între umăr și mânecă să făcea cheiță, pe umăr, ca să se îmbine mâneca frumos de kept și de spate.
Guleru era mic, așe cum ar fi guler rusesc, îngust, cam de două jejete la femei și cam de trii jejete la bărbați, deci nu cu guler de cămașe, ci îngust, pă lângă gât. Și ăla să cosea, și pă lângă guler, cătă pânza kimeșii, să punea un pic de cipcă, deci ca să nu să vadă cusătura între guleru aplicat și kimeșe, să punea on pic de cipcă măruntă, roată. Și aia venea în jos, pă crăpătură. Și sub sâni să punea o platcă îngustă pă care să coseau trii bumbi și acolo iară să făceau colțâșori. Să puneau colțâșori și în jos, de la guler pă crăpătura kimeșii și pă de lături să făceau niște roituri, că alea erau kimeși roitălite, așe, în formă de fagure sau cumva, cu model. Și la colț să puneau mărjeluțe, pureci le zâcea.
La noi, cam prin anii 50 – 60 o-nceput a să pune și pureci pă kimeși, că până atunci nu o fost, da atunci o cam vinit de peste Meseș, mai ales de la Treznea, de la Buciumi, o vinit moda asta cu modelu desenat și cu purici colorați cosuți pă kept la fete, pă lângă roituri. Era un model scris, pă scrisoare, făcut cu mătase, și femeile mergeau cătă Băciumi și cătă Treznea, și de acolo aduceau și mătase, și purici, și model pă scrisoare. Așe și-o făcut sora mea în 1957 când s-o măritat, scris, cosut cu mătase albă.
Pă mânecă aveau jană peste cot, alea o fost cele mai vechi kimeși, no aia iară era direct țesută în război; care aveau d-a lungu, alea își scriau model și îl făceau d-a lungu mânecii. Și era scrise, și cosute cu mătase albă sau galbănă și cu pureci; deci erau modele și a lungu, și cu jană păstă cot. Mâneca nu iera strânsă la jană, ce avea jană țăsută în latu de pânză, că am zâs că era mâneca dintr-un lat și jumătate: on lat, ala care să vedea, era țăsut cu jană, și încă o jumătate de lat era cosut pă su mânecă și ala nu avea jană.
Mâneca să găta cu pumnari: no, ăia erau aplicați pe crețurile fin făcute de la mânecă și erau cu modele. Pumnaru era cu vârf cu colț și cu model cu boți, sau cu totoloți, ori botuți, sau călcături, sau brânel, care merjeau roată și să gătau cu colț.
La fetele mai tinerele, după anii 60 să făcea o cămașă tăiată în față de sus până jos, cu material cumpărat din magazin și la aia să scria în față, de sus până jos, pă mijloc, modele, și să cosea cruci, trandafiri cu frunze, pene, din astea. Deci între nasturi avea model cosut pă scris și să îmbumba de sus până jos și avea guler rotund; no, aia era vizipca sau bluza; era ca o cămașă de acuma. Păstă sâni avea două rânduri de flori și poate avea și platcă în față, tăt cosută.
Deci kimeșa veche o fost cu jană păstă cot, cu crepătură în față și cu guler d-ala îngust de două jejete, cu bumbi până la mijloc și cu barta aceie cu trii bumbi pusă orizontal și d-acolo în jos încrețâtă, că de la ea în sus era roitălită, cu fagure. După 60 s-o făcut vizipcă, ca o cămașă de acuma, cu platcă. Alea vechi nu aveau platcă, ce doar erau erau încrețite foarte mărunt și în spate, și în față, pă umăr, așe, în două părți, că partea care să tăia în față nu era încrețită numa on pic.
La noi nu s-o zâs niciodată nimic dă ciupag, nici de porlog, numa am auzit la televizor. Da păstă Rez, păstă Munții Plopișului, așe să purta, cu ciupag; la noi nu o avut kimeșa platcă, ce o fost încrețâtă pă umăr.
În față o avut zadie, da numa una. La noi nu s-o purtat niciodată zadie și în față și în spate, ce când s-o purta două, alea o fost una păstă alta. Miresele aveau două zadii, una păstă alta, în față, și când îi făcea conci nănașa, își dădea jos zadia de fată și rămânea cu aceie de femeie. La altar merjeau cu două zadii și după aia rămâneau numa cu zadia de nevastă și cu conci.
Și miresele erau legate păstă gură cu o năframă neagră. Da, deci după ce erau mândru gătate, de mirese, erau legate pă la gură cu o năframă neagră cu ciucuri, legate în spate. Să zâcea baier. Erau legate cu baier, semn că odată ce să mărită, fetele trebuie să își comande la gură, să nu vorbească în fața bărbatului și a soacrei. Da asta s-o făcut cam până în 1955. Da măicuța mea câte fete o cununat în sat, tăte o avut baier păstă gură.
Zadia o fost cu jene, da erau țăsute și urzâte alea. Modelu iese din urzală, că să urzea diferit, lățimea urzelei era lungimea zadiei. Da erau urzite cu culori diferite, care o venit în jos, de-a lungu, nu de-a latu zadiei. Și își mai aplicau câteodată prime de mătase cu model, da alea bătrânești, vechi, o avut numa așe, două sau trei jene de-a lungu, scoase din urzeală și urzite cu colori diferite. Că pân 60 o apărut zadiile negre, plisate, cu bocori, și cu brâu, da alea îs ungurești, venite la noi de pe la Huedin; astea ale noastre, simple, țăsute cu jană urzâtă, no astea o fost rumânești și vechi. Că tăt de la Hodin o vinit și keptarele înfundate, făcute pă la Hodin, pă la Cutiș, ori erau cumpărate de la Feketău. Din piele dă miel.
Și iarna purtau sumnă. Măicuța o avut; purtau așe, la beserică, că aia era de sărbătoare. Tare avea grijă de ea! Era țăsută în război și largă de la brâu în jos, și în sus era ca un sarafan, deci erau legate cele două părți; era ca o rokie fără mâneci, numa era largă de la brâu înjos și lipită de corp sus, ca și cum ar fi un sarafan. Și la piept avea niște copcii în loc de nasturi. Era tăiată pă brău, da era întruna. Avea gură și avea tăietură în față, din brâu, că nu să vedea de zadie; pă su sumnă lua măicuța spăcel de pânză albă, cu model, da nu așa de mult cusut, ce mai simplu. Adică fetele de obicei când își făceau on spăcel nou, își făceau și poale tăt în modelu ala, da își mai făceau și spăcele sângure, fără poale, și aibă și le poarte la sumnă. Alea erau cam cu jană lungă, de-a lungu mânecii, nu cu jană păstă cot. Alea să luau pă sub sumnă și la sumnă aveau și zadie.
Sumna și zadia erau la fel, și erau cusute cu on șir alb și să tivea așe roată, cu primă neagră; adică zadia și sumna la gât, la despărțitura asta pântru cap, și roată, pă lângă gât, avea on fel de tighel de primă neagră ori verde, ca să fie mai frumoase. Să nu fie țăsătură numa simplă, ce era cu on fel de tighel aplicat, negru, cumpărat, așe, îngust, de on jejet. Să țesea cu lână, cu lână bună, mai fină, că aceie era de sărbătoare. Sumna era veche, și nu lipsea din ladă de la nici o femeie, aia o avea fiecare femeie de pe la noi; io cred că aia o fost adusă pă vremea Imperiului, dă unguri și dă sași, că era tare faină și era caldă, iarna, țânea de frig și păstă mijloc era dublă, și rokia dă la sumnă și zadia, amândouă de lână, și să fereau dă frig păstă burtă, de baiuri muierești.
În cap s-o purtat năframă, da numa femeile căsătorite, că fetele avea două coade și prime rozosin ori albe în cozi, da nevestele avea năfrămi ori țăsute, ori cumpărate, de la târg. La noi o fost românești astea, da mai încolo, mai cătă Rez, o fost mare influență ungurească, și la Cizer, și la Peceiu, și la Vălcău și Plopiș, Iaz, îs cu multe flori și cu mult verde, că o coborît modelele după culmile Rezului, da la noi o intrat târzău, că până prin 60 o fost numa modele rumânești curate.
Și iarna purtau femeile broboadă neagră de lână, din alea groasă și mari, calde, în cap, păstă cap.
În picioare aveau cizme de box, dacă să putea roșii, la fete, cam până în 50, apoi după 60 nu s-o mai purtat cizme roșii; la Treznea era cizmar și făcea cizme roșii, cu tureac tare și de acolo le aduceau la noi.
Iară bărbații purtau gaci larji, din pânză, cu fiecare tureac din trei lați, că așa le și ziceau, gaci din șasă lați! Erau trei – trei și la poale aveau on pic de modeluț, da mic, îngustuț. Măicuța o avut patru feciori, no gândiți-vă cum le-o făcut la aciie gaci dân șasă lați la tăți patru, și le trebuia gaci noi în tăt anu la Paști!
Kimeșa bărbătească avea cusătură pă pumnari și pă piept și on pic pă umăr. Tot cu cânepă topită pă rauă să făceau și kimeșile bărbătești. Și opinci la lucru, da la danț să duceau cu cizme de box. Opincile să făceau din piele de porc și mai apoi, cam din 55, să făceau opinci din cameră de bicicletă, cumpărate de la târg.
No, aiesta o fost costumu de duminică, ala pă care-l aveau dân zestre și era cam on rând ori două, și le țâneau în ladă; alea dă lucru le țâneau pă lădoi ori pă rudă.
Da la lucru aveau tăt din pânză, da cu modele mult mai simple, colorate, și cu un pic de model cosut, dar mai simplu. Și copiii până la 14 ani umblau cu cămașă întreagă, și fetele și băieții; și io am avut o kimeșe lungă cu un pic de jană și până în clasa a șaptea am umblat cu kimeșe lungă de pânză. Și când am fost cam dă l2 ani, aveam și zadie. Kimeșa lungă pântru prunci era cam din doi lați.
Da la Meseșenii de Jos e total diferit, că acolo costumul o fost foarte mult influențat de unguri, ca la Peceiu, și s-o trecut mult mai iute la materialele cumpărate de la magazin.
La noi o fost vechi lucrurile, ca la Fetindia, și cam ca la Cizer, și la Stârciu, și Șeredeiu, cam tătă zona asta de Sub Meseș o fost rumânească. Asta o fost Poala Meseșului. Da Meseșenii de Jos o fost mai mult cătă Crasna, cătă Peceiu, și o trecut mai iute la lucrurile noi. Noi am fost mult mai săraci și nu am mărs atâta la târguri și la oraș” – Floare Țurcaș, n 1948, Meseșenii de Sus – Sălaj
Dr. Camelia Burghele, etnolog
