Prin multitudinea de repere bibliografice care o încadrează cultural, mentalitar, ritual, istoric, antropologic, sărbătoarea este cu adevărat „în straturi”: „24 iunie e o sărbătoare compusă din straturi. În funcţie de zonă, unul sau altul dintre staturi are rolul principal. În Bucovina, de pildă, Sfântul Ion de Vară se bucură de o ţinere specială, fiind identificat cu Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui moaşte se află la Suceava. Oamenii merg acolo în pelerinaj […] În alte locuri, greutatea sărbătorii este dată de relaţia cu Sânzienele, nişte zâne bune care zboară noaptea prin văzduh. Mai ales în noaptea dinspre sărbătoarea lor, sunt foarte generoase: dau noroc pentru holde, pentru sănătate. Devin rele numai dacă le supără oamenii”[1]:
- după unii istorici, sărbătoarea ar avea la origine un cult roman pentru zeiţa Diana (numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea în Ardeal, provenind din „Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte sub numele de Drăgaica, după numele slav); explicațiile lui Mircea Eliade care face trimitere la notele lui Pârvan sunt citate frecvent ca repere bibliografice: „Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalenţă, oricât de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă. Or, cultul acestei zeiţe a supravieţuit după romanizarea Daciei şi numele de Diana se găseşte în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă şi lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc într-un mediu popular, adică rural (campestru şi silvestru)”[2]
- potrivit etnologilor, imaginarul colectiv propriu spațiului satului tradițional vorbește despre Sânziene ca despre apariții feminine de același ordin cu Ielele, Frumoasele, Rusaliile sau Zânele, sub apariția unor fete frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Prezențe mereu colective, sânzienele, de ziua numelui lor, zboară prin văzduh și se prind în horă, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, care pot deveni plante de leac, potrivite pentru toate bolile. În timpul dansului lor aerian, cântă şi fac să rodească holdele, înmulţesc păsările şi animalele, apără semănăturile de grindină sau pot vindeca bolile lumești; dar, dacă sunt nesocotite sau supărate, dacă „nu sunt ținute”, Sânzienele pot poci oamenii, îi pot lăsa fără puteri sau îi pot damblagi; mai mult, cel care le surprinde dansând, cântând, zburând, poate râmăne mut pentru toată viața…
- ca apariții notabile din imaginarul fabulos tradițional, sânzienele sunt asociate solstiţiului de vară, și, prin extensie, sunt repere ale belșugului specific verii
- contextul ritual este unul forte: similar altor mari sărbători cu componentă rituală (Sfântul Gheorghe, Rusaliile, Sfântul Andrei), dezvoltă o intensitate magică maximă în ajun, atunci când instaurează o atmosferă de haos în care forțele benefice și cele malefice își împart teritoriile în sfere de influență, acționând deopotrivă asupra oamenilor, animalelor, holdelor, câmpurilor; de aceea, în regimul nocturn al sărbătorii au fost atestate aprinderi de foc ritual pentru purificare, asociate unor zgomote puternice prin care forțele malefice să poată fi alungate, dar și recomandări de recoltare a plantelor de leac (a căror putere fusese diminuată înainte de Rusalii și care acum sunt dotate cu o eficiență terapeutică, divinatorie și erotică maximă); regimul diurn instaurează, prin relaționarea cu soarele, ordinea specifică sărbătorilor din calendarul popular
- extensiile spre literatura fantastică sunt multiple: se exploatează vechea credință populară conform căreia înaintea marilor sărbători se deschide cerul și este marcat unul dintre rarele momente în care oamenii pot comunica direct, neintermediat, cu divinitatea; Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu, Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, Jocul Ielelor, de Camil Petrescu, Hora Domniţelor de Radu Stanca sunt repere notabile ale prozei fantastice românești; „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”, intuia Ștefan Viziru, personajul lui Mircea Eliade[3].
- calendarul creștin a suprapus peste sărbătoarea populară una creștină, astfel încât în tradiţia ortodoxă, 24 iunie este ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, moment augural ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară; se consideră așadar că sărbătoarea creștină a nașterii unui sfânt a înlocuit, în eforturile generale de creștinare demarate de biserică, un ciclu de sărbători agrare ce aveau loc în perioada solstițiului de vară
- contextualizarea culturală istoric – antropologică este una largă: arealul magiei feminine contemporane este unul dintre cele mai bine reprezentate repere ale „revrăjirii lumii”[4] și înregistrează un reviriment notabil, Sânzienele configurând genul de sărbătoare / festivitate nocturnă colectivă reclamată exclusiv de femininul magico-ritual; contextul magic creionează o lume în care fantasticul și magico-miticul guvernează intervalul temporal asociat solstiţiului de vară, generator de sărbători încărcate de o simbolistică specială, mai ales în lumea anglo-saxonă sau în cea nordică, și care sunt re-valorificate în contextul aceleiași „revrăjiri a lumii”[5]
„Firul roșu” pare a fi soarele, cel care poate echilibra relația omului cu divinitatea printr-o serie de transferuri energetice: se crede că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile, iar cei aleși pot avea un contact nemijlocit, neintermediat, direct, cu sacrul; soarele patronează oarecum acest moment special, el însusi găsindu-se în, practic, singura lui „zi liberă” din an, cea în care „stă în loc” sau „joacă”.
Acum este momentul în care se atinge jumătatea de arc temporal: solstițiul de vară, momentul astral asociat Sânzienelor, marchează jumătatea anului cronologic, pentru că „la Sânziene se înjumătăţeşte anul, iar la miezul zilei Soarele joacă pe cer”[6], marcând ziua în care vara începe să dea înapoi (se spune în popor că acum cucul, pasărea verii, cel care cântă pentru prima dată la Bunavestire, adică în 25 martie, acum încetează să mai cânte, semn că vara se diminuează ca prezență); momentul poate genera o serie de observații astronomice și meteorologice, și, prin extensie, de calendar agrar: de Sânziene se făceau „observații astronomice și meteorologice, în special la răsăritul Găinușei sau a Cloștei cu pui, în raport cu care se calcula apoi timpul favorabil semănatului grâului de toamnă”[7];
La rândul său, soarele, ca fir roșu despre care vorbeam anterior, generator al paradigmei sărbătorii, acționează magico-ritual prin două extensii: în imaginarul fantastic prin prezența personajelor fantastice numite Sânziene, iar în praxisul „pământesc” prin florile asociate cromaticii solare și împletirii în cununi similare discului solar, adică prin florile de sânziene galbene (Allius).
Imaginile mitologice, desigur mai puțin verificabile dar acceptabile într-o ordine a magico-miticului ce calibrează corect relația dintre om și astre, sunt frecvent citate în bibliografie, de cele mai multe ori cu trimitere la un substrat cultural autohton păgân „fetele tinere se tăvăleau pân sânziene, si erau frumoase și rumene în obraji”[8]; Sânzienele, ca reminiscențe mitologice ale unor zeițe agrare își folosesc puterile speciale în scopuri benefice, mai ales profilactice, curative sau de atribuire a unor puteri vindecătoare: „stropesc cu leac și miros florile, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor”[9].
Acum se culeg plantele de leac; pentru orizontul cultural al comunității tradiționale, uneori, numele terapeutului se confundă cu leacul, aşa cum se întâmplă în tradiţia sănătăţii cu Sânzienele, reprezentări fantastice nocturne care, în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), dansând şi cântând, „stropesc cu leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor” şi veghează asupra integrităţii corporale a acestora[10]; potrivit bibliografie de specialitate, vindecarea bolilor se face mai ales cu sânziene, iar zânele bune împărtăşesc tainele vindecării femeilor alese, îndemnându-le să culeagă plantele de leac tocmai în noaptea de Sânziene; plantele cu acelaşi nume, „puse în scaldă, întăresc copiii debili, zeama obţinută din zdrobirea frunzelor era leac împotriva frigurilor, plămădită în rachiu vindeca loviturile şi vătămările, cu roua căzută pe flori în noaptea de Sânziene şi recoltată în zorii zilei se tratau unele boli de ochi şi de piele”[11]. Cazul leacurilor populare care se confundă cu creatorul şi utilizatorul lor iniţiatic dezvoltă o semantică aparte, în care cazuistica religioasă generează corespondenţe botanice cu rol major în conturarea sistemului etnoiatric[12]: lemnul lui Dumnezeu, cămaşa lui Dumnezeu, părul Maicii Domnului, lacrima Maicii Domnului, papucii Sfintei Marii, floarea Sfintei Treimi, iarba Sfântului Ioan, sânzienele, sita Ielelor.
Asumarea feminină a sărbătorii este mult susținută în aceeași bibliografie etnologică: fetele își ghicesc ursitul dormind cu sânziene sub pernă, poartă sânziene în păr pentru a fi mai drăgăstoase, se prind în horă la răscruci, cântă, se spală cu rouă din dimineața sărbătorii[13].
Interesant este și compendiul de indicații culturale care obligă „ținerea” zilei de Sânziene, sub rezerva unor acte punitive: sub presiunea legăturii cu soarele și astrele, în ordinea actelor divinatorii și magico-terapeutice, se credea în unele zone că cine lucrează în ziua sărbătorii „va fi jucat” de Sânziene sau Drăgaice și va fi pocit, smintit sau damblagit, va înnebuni, își va pierde mințile sau va suferi de friguri (o inspirată anamneză și tablou clinic, am spune noi, modernii, pentru boli neurologice de tipul epilepsiei, paraliziei, Parkinson, Alzheimer, dar și asteniei sau depresiei) sau chiar ar putea muri dacă ar avea proasta inspirație să privească jocul Ielelor, să se prindă în hora lor sau să încerce întreruperea dansului.
Forța magică a sărbătorii este una de ordin superior; ne-o spune, cu uimire și responsabilitate deopotrivă, Irina Nicolau: „În alte locuri din ţară, sărbătoarea se numeşte Drăgaică. Câteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grâului, miros florilor… După ce a fost Mireasă-Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie să se cureţe de forţele luminoase cu care s-a impregnat într-o singură zi!”[14].
Pentru a contura antropologic profilul Sânzienelor, revenim la faptul că etnologii citesc sărbătoarea în contextul sărbătorilor solare, spre care orientează împletirea cununilor de formă rotundă, gestul de aruncare spre cer sau cromatica florilor (preponderent galbene) ce asociază indubitabil momentul augural cu soarele.
Definitorii ni se par informațiile notate de Ioan Toșa, care documentează ipostaza de Sânziene ca „sărbătoarea soarelui în calendarul popular”, momentul în care până și „soarele se odihnește” și, dacă te uiți atent la el „îl vezi jucâd”; în concluzie, e firesc ca oamenii să sărbătorească această zi dacă însuși soarele stă în acea zi și nu muncește, ci doar joacă…[15].
Satele sălăjene conservă unele repere similare, chiar dacă nu atât de explicite:
Sânzienele s-o cules atunci când îi mai cald, când îi soarile mai tare, când îi soarile mai sus pă cer, atunci să culeg florile, când îi mai tari soarele, că alea îs florile soarilui![16].
Și dacă erau și rotunde și galbine cununile alea, gândeai că-i ca soarile, așe, galbăn și rotund. Alea galbine sămănau mai bine cu soarile[17].
Pledează pentru valorizarea specială a florilor de sânziene resimțite ca o garanție a norocului și bunăstării – și, probabil, a unui destin feminin împlinit – o informație despre păstrarea acestora în cel mai sigur loc al casei: pe meștergrindă (grinda căsii), acolo unde copiii nu aveau acces, dar nici străinii:
Casa era acoperită cu un tavan făcut din grinzi una sub, una dasupra, susținute de grinda cășii (meștergrinda), în care se făcea, la mijloc, o bortă, ca să intre la fix capătul de sus al urzoilor… no, acolo să punea bodelarășu cu bani, busuiocu dă la popa, din ziua de Bobotează, mănunchiul de tier de la Rusalii și poate câteva sânziene[18], toate ca să ferească locuitorii casei de orice nevoi și necazuri.
Am întâlnit și o informație mai complexă, cu un referențial mai larg, probabil preluat din mass media sau din contaminarea cu informații din alte zone, posibil cu ocazia unor întâlniri ale meșterilor populari:
Sânzâienile zâce că-s surorile lui Sân Toder, nu-s bune, nici Sân Toaderu, că îi cel mai prăpădit din credinţa noastră; caii lui mereau la fete şi le jucau până crăpa inima-n iele, dacă lucrau în zâua ceie. Di la Sfântu Ioan Botezătoru când prevestea că va veni Isus, înconjura plantile, pietrile, tufile şi spunea că să aproptie venirea lui Isus. Iel dădea ocol la tăte pă unde merea şi la uamini. De aici zâce că s-o făcut o legătură între sânzâiene şi Sân Toader[19].
Toate informațiile din teren susțin feminitatea sărbătorii. Acum era momentul prielnic pentru îngrijirea sănătăţii şi frumuseţii: fetele fecioare să spălau cu rouă de pe sânziene, să fie frumoase ca sânzienele şi îşi puneau sânziene peste brâu, să nu fie niciodată bolnave cu mijlocul[20], dar tot acum era un moment în care se puteau face farmecele de dragoste, în care busuiocul era înlocuit de flori galbene de sânziene: fetele fecioare făceau tot felul de vrăji de dragoste cu sânziene sau le puneau sub pernă[21].
Cu siguranță, cea mai cunoscută asociere a sărbătorii de la mijlocul anului este cu împletirea cununilor de sânziene – flori galbene sau albe care cresc în hotarul satelor – și formulele de divinație asociate, și, în subsidiar, cu recoltarea plantelor de leac. Se conservă, așadar, scenariul central pentru sărbătoarea de Sânziene, care se finaliza cu împletirea, tot de fete, a unor cununi din flori de sânziene:
Înainte de Sânziene, cu o zi înainte, merjeam şi noi, şi copiii, şi făceam coroane şi le aruncam pă casă şi zâceam: – Care moare? Care trăieşte? Era aşa o voarbă, că la care îi pică după casă coroana, ala moare. Şi-apoi zâceam: – Asta-i a mea, asta-i a mea…[22].
Făceam coronițe împletite și la care cădeau, zâceau ca a muri în anu ăla[23].
La Sânziene se cotau flori şi să împleteau cununi dă sânziene şi dacă o aruncai pă casă vedeai că care a cui îi şi dă pica jos, atunci să zâcea că ala moare în anu ala[24].
La fiecare dân casă să făcea câte o cunună și să arunca pă casă ori pă șură. Da cam pă casă să arunca, că șurile erau prea înalte și nu ajunjeam. Și așe să zâcea că la ala la care i-a cădea cununa, a muri în ala an[25]
Făceam cununi și le aruncam pă casă, câți erau, atâtea nume să puneau. Și nu tăte să acățau, câte una mai pica și zâcea că ala a muri în anu ala. Zâcea că alea galbine îs mai bune, da de multe ori nu erau florile chiar înflorite și atunci să mai făceau și dân albe.
Și dacă erau și rotunde și galbine, gândeai că-i ca soarile, așe, galbăn și rotund. Alea galbine sămănau mai bine cu soarile. Să făceau și pântru vii și pântru morți, da alea pântru vii le numea și care cădea zicea că moare mai nainte[26].
Erau multe sânziene pă la poartă și pă câmp, pă la cânepă, și făceam cununi și care pica zâcea că murea; sânziene galbene, zâcea că alea galbene îs mai bune, da era și albe; când nu aveam din alea galbine, făceam și din albe; umblam după sânziene pân hotar și era plin de zânziene galbene, tătă lumea făcea și să uita după ele, și le țâpam tare, și nu pice după casă, le zvârleam așe, tare![27].
Fetele mărg după sânziene, nu bărbații. Iei la mână on bocor de sânziene și le aduci acasă și să fac cununi și le numești și le țâpi. Să fac pântru vii, da și pântru morți: asta-i pântru bunica, asta-i pântru maica cea bătrână, și care pică jos zâcea că a mori în anu ala. Așe zâceau, da știu io… da zâce că numa alea-s de leac, care-s culese în ziua de Sânziene[28].
Culejeau și aruncau pă casă, ia aci, pă casa asta. Și io am făcut oaricând din flori din alea galbine și le făceam așe, roată, cununi rotunde și le aruncam pă casă. Pântu morți și pântu ghii, da gândești că noi făceam mai mult pântru morți și picau ele dă la o vreme. Altu pântru morți, altu pântru viață. Bătrânii așe zâceau[29].
Strânjeam flori și făceam cununi micuță, nu mari, și zâcea măicuța să le zvârlim pă casă, pă la Sânziene. Și să oprea acolo și le lăsam acolo până vreau iele și steie, și câte una mai pica[30].
Sânzienele s-o țânut tătdeauna, că o fost sărbători care nu s-o țânut așe de tare: nu prea era Sfântu Andrei, da era Indreiu fetelor, nu era Sfântu Nicolae, da zâceam că iera Sânnicoară, da Sânzienele s-o tăt țânut. Făceam cununi și le aruncam pă casă[31].
Ne mâna maica și culejem flori de sânziene, în sara aia de dinainte, și zâcea că să facem pântru fiecare din familie câte o cununuță și să o aruncăm, așe, pă casă, și zâcea că aia care pică mai iute, a lui ala, ăla moare mai iute. Din sânziene din alea galbene s-o împletit. Știu că sînt și albe, da noi împleteam numa galbine. Le culejeam și le suceam așe, și le legam on pic și nu să dăstrame și făceam cununițe pântru câți erau în casă, și le aruncau pă casă: – No, asta-i a tatii, asta-i a maichii, asta-i a mea, asta-i a lu soru-mea. Și zâcea că a lu ala care merea mai sus pă casă, ala a trii mai mult și la care alunecau mai jos, ala a mori mai iute! Așe o fost obiceiu[32].
Culejeam de pe lângă garduri, că era plin de sânziene. Le culejeam în ziua de sânziene și nici nu le mai împleteam, ce numa le răsuceam și le făceam așe, rotunde, una cătă ceielaltă, și le numeam, că așe zâcea că cununa cui a pica, ala a muri. Și fata mea așe avea grijă să o arunce bine cununa mea… că zâcea: – Doamne ferește să moară mama![33]
De Sânziene să împleteau cununi și să aruncau pă casă; acuma nu să mai face, da atunci era musai. Și trăbuia și fii atent, nu și cadă o cunună! Că numeai fiecare cunună: – Asta-i a lu Iuăn, asta-i a lu Măria… și trebuia și ai grijă, că care pica jos, zâcea că ala a muri![34]
S-o făcut demult cununi de sânziene, da amu nu mai face nime. Să țâpau pă casă, da să făcea mai ales pântru morți, să vadă cine a muri: a cui a pica, zâceau că a muri. Meream în sus pă deal să culejem sânziene.
Și țâpam și în gredinuță sânziene, că așa zâcea că-i bine să arunci sânziene și în gredină, câ-i bine. Meream în sus, cătă temeteu, la capătu gredinilor, și acolo meream după sânziene și făceam cununi și aruncam pântru morți[35].
În multe din satele sălăjene studiate ocazional, mai ales pe Valea Someșului sau în bazinul Almaș – Agrij, am întâlnit formula „cununi de sânziene și pentru morți și pentru vii”, în vreme ce pe Valea Barcăului nu se folosește deloc această formulă: nici n-am auzât io de când îs așe ceva: nu s-o făcut numa pântru vii, pântru morți nu s-o făcut în veci![36] răspunde, prompt, o interlocutoare din Cozniciu de Sus. În documentarea susținută făcută pentru explicarea acestei atribuiri am înțeles că acele cununi de sânziene nu se împletesc pentru morți ca parte a unui ritual funerar, ci exclusiv ca demers divinatoriu, adică pentru a se diferenția cei care vor muri într-un viitor apropiat, de cei cărora aruncarea cununilor și rămânerea lor pe acoperișul casei le prevestește o viață mai lungă; așadar în graiul local, după proba aruncării cununilor atribuite fiecărui membru al familiei, posesorii lor puteau fi vii – adică celor care li se dă un pronostic favorabil de viață lungă și morți – cei care urmau să moară în intervalul imediat următor, poate chiar în acel an. Rezumatul acestei explicații îl găsim într-o informație sintetizatoare:
S-o făcut demult cununi de sânziene, da amu nu mai face nime. Să țâpau pă casă, da să făcea mai ales pântru morți, să vadă cine a muri: a cui a pica, zâceau că a muri[37].
Unele informații din satele sălăjene atestă și folosirea sânzienelor ca plante de leac, indisolubil asociate momentului sărbătorii:
Da zâce că numa alea-s de leac, care-s culese în ziua de Sânziene[38].
Şi erau plante de leac, alea albe. La muieri, care aveau baiuri din alea muiereşti, aşe, albe, alea tare le sclăbeşte pă muieri, no, alea îşi făceau ceai şi beau din alea şi-i trecea. Le punea să să uşte şi-şi făcea ceai[39].
O singură informație atestă și folosirea sânzienelor pentru fertilitatea grădinilor, pentru rod:
Și țâpam și în gredinuță sânziene, că așa zâcea că-i bine să arunci sânziene și în gredină, câ-i bine[40].
Competiția între sânzienele galbene și cele albe este net câștigată de cele galbene:
Zâcea că alea galbine îs mai bune, da de multe ori nu erau florile chiar înflorite și atunci să mai făceau și dân albe.
Și dacă erau și rotunde și galbine, gândeai că-i ca soarile, așe, galbăn și rotund. Alea galbine sămănau mai bine cu soarile[41].
Culejam sânziene galbene, zâcea că alea galbene îs mai bune, da era și albe; când nu aveam din alea galbine, făceam și din albe; umblam după sânziene pân hotar și era plin de zânziene galbene, tătă lumea făcea și să uita după ele, și le țâpam tare, și nu pice după casă, le zvârleam așe, tare![42].
O informație interesantă vine dinspre obiceiurile funerare dar a fost întâlnită într-un singur interviu, la Cutiș::
Dacă o morit fată fecioară, o îmbrăcat-o mireasă. Iară la Sânziene se face cunună de flori și să pune cununa pă mormânt, la tineri. O face cineva din familie și să duce la tineri pă mormânt, cu frunze de nuc și sânziene[43].
Avem și informații pe care le preluăm de la alți etnografi ai zonei, pentru conturarea complexă a contextului:
„Când era Sânzienile băteau clopotele în sara de ajun şi să aduna tăt tineretu, fetile de măritat şi feciorii. Se făcea foc mare, pă dial. Ficiorii săreau păstă foc. Tătă noaptea ne petreceam că era cald, vara. Dimnineaţa strângeam flori şi făceam cununa, noi fetile, care eram de măritat atunci (Tusa)”[44];
„La Sâziene meream pă dial, să făcea foc mare. Eram tăt tineretu din sat. Ficiorii erau cu focu, noi merem şi strângeam sânziene şi făceam cununiţa. Este-on fel de strigare, zâce că:
Du-te soare
Vino Lună,
Sânzienele îmbună
Fetele să le adune
Să le prindem în cunune (Românaşi)”[45];
„La Sânziene femeile şi copii fac cununi de sânziene, le meneşte pe fiecare membru al familiei şi acele cununi se aruncă pe casă. Dacă se opreşte pe acoperiş înseamnă că va trăi acea persoană, iar dacă cade de trei ori se zice că omul va muri în acel an (Fetindia)”[46].
Legăm de împletirea cununilor de sânziene şi împletirea cununii la seceriş, ca o prelungire a activităţii rituale în care actanţii principali sunt feminini; încercăm această legătură şi pentru că o considerăm o prelungire a preocupărilor de ordin feminin, de acest fel, dar şi pentru a pune în valoare informaţiile catalogate, la acest subiect, într-o culegere de texte ce beneficiază de girul unor etnografi cu reputaţie[47].
Potrivit studiului citat, obiceiul împletirii cununii are o largă acoperire pentru satele din judeţul Sălaj, fiind regăsibil şi cu ocazia seceratului familial, şi în cazul celui cu clacă sau cu plată. Împletirea cununii este unul dintre momentele finale ale secerişului şi se pune efectiv în act chiar la locul unde se încheie seceratul, în holdă, din spicele cele mai frumoase, special alese pentru cunună. „Împletirea este asemănată cu a cosiţelor fetelor şi este efectuată mai ales de fete tinere şi frumoase, dar şi de femei în vârstă, uneori, cu precizarea condiţiei purităţii rituale, de femei pricepute”[48].
Dr. Camelia Burghele, etnolog
[1] Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, București, 1998, p. 49
[2] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ghenghis Han, București, 1980
[3] Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 10
[4] Marcel Gauchet, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, Editura Nemira, București, 2006
[5] am detaliat și contextualizat conceptul în Camelia Burghele, De la vrajă la vrăjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan, Editura Institutul European, Iași, 2017
[6] Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, București, 1997, p. 179
[7] Ion Ghinoiu, op. cit., p. 180
[8] Ludovica Gui, n 1930, Valcău de Jos – Sălaj
[9] Ion Ghinoiu, op. cit., p. 178
[10] Ion Ghinoiu, op. cit., p. 179
[11] Ion Ghinoiu, op. cit., p. 178
[12] Irina Nemeti, Regimul spaţial al ierburilor magice în credinţele populare româneşti, în Studii de istorie a Transilvaniei, Cluj Napoca, 2000, p. 196-199
[13] Facem mențiunea categorică și asumată în urma unor lungi și repetate campanii de teren în zona Sălajului că satele sălăjene nu conservă această multitudine de practici terapeutice, divinatorii, erotice, mitico-magice, nici măcar la nivelul unei memorii culturale colective; în majoritatea covârșitoare a chestionarelor aplicate în teren, asocierea sărbătorii de Sânziene se face cu practicile divinatorii de împletire a cununilor de sânziene galbene și aruncare a lor pe acoperișul casei (care însă nu lipsește din nici o comunitate sălăjeană studiată); acesta este motivul pentru care am subliniat, în textul acestui material, că o parte a referențialului Sânzienelor este configurat de cercetarea etnografică a satelor sălăjene, iar o altă parte este susținută exclusiv cu referințe din bibliiografia de specialitate.
[14] Irina Nicolau, op. cit., p. 51
[15] Ioan Toșa, Simona Munteanu, Calendarul țăranului român de la sfârșitul secolului all XIX-lea, Editura Mediamira, Cluj, 2003, p. 237
[16] Maria Moise, a Cucului, n 1941, Cozniciu de Sus – Sălaj
[17] Augustin Câmpan, n 1937, Solona – Sălaj
[18] Aurica Gui, n 1948, Valcău de Jos – Sălaj
[19] Florica Criste, n 1963, Cizer – Sălaj
[20] Aurica Gui, n 1948, Valcău de Jos – Sălaj
[21] Aurica Gui, n 1948, Valcău de Jos – Sălaj
[22] Măria Mureșan, Muroaia, n 1944, Chilioara – Sălaj
[23] Maria Bumbaș, n 1939, Noțig – Sălaj
[24] Maria Meseșan (Măria lui Victor), n 1932, Chilioara – Sălaj
[25] Cornelia Chereji, n 1937, Almașu – Sălaj
[26] Augustin Câmpan, n 1937, Solona – Sălaj
[27] Carolina Sălăjean, n 1933, Solona – Sălaj
[28] Cristina Pop, (Crișca), n 1942, Solona – Sălaj
[29] Veronica Berbecar, n 1935, Șeredei – Sălaj
[30] Zamfira Micu, n 1931, Valea Lungă – Sălaj
[31] Ana Stegar, n 1945, Șimișna – Sălaj
[32] Florica Peșcheleu, n 1942, Mal – Sălaj
[33] Paulina Vârvaș, n 1926, Ileanda – Sălaj
[34] Victorie Farcaș, n 1938, Lozna – Sălaj
[35] Eva Câmpean, n 1921, Ciocmani – Sălaj
[36] Maria Pop, n 1930, Cozniciu de Sus – Sălaj
[37] Eva Câmpean, n 1921, Ciocmani – Sălaj
[38] Cristina Pop, (Crișca), n 1942, Solona – Sălaj
[39] Florica Sabou, Păvăloaia, n 1924, Chilioara – Sălaj
[40] Eva Câmpean, n 1921, Ciocmani – Sălaj
[41] Augustin Câmpan, n 1937, Solona – Sălaj
[42] Carolina Sălăjean, n 1933, Solona – Sălaj
[43] Maria Pantea, n 1939, Cutiș – Sălaj
[44] Traian Vedinaş, Sistemul culturii țărănești, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2000, p. 79
[45] Traian Vedinaş, op. cit., p. 89
[46] Ioan Toşa, Casa în satul românesc de la începutul secolului XX, Editura Supergraph, Cluj, 2002, p. 141
[47] Cântecele cununii. Antologie, prefaţă, note, indici de culegători, glosar şi bibliografie de Nicolae Bot, Bucureşti, 1989
[48] Nicolae Bot, op. cit, p. 9
