Se știe, de altfel, că grija pentru sănătate se manifesta la țăran prin tactici oarecum indirecte, de cele mai multe ori profilactice și menajante pentru sănătate: regimul alimentar cumpătat, cu multe posturi în care erau eliminate alimentele grase sau condimentate excesiv, băuturi consumate în cantități mici, ca medicament, îmbrăcămintea comodă și lucrată exclusiv din fibre naturale, spălatul rufelor cu leșie, întinsul hainelor de pat și a hainelor groase, iarna, pe garduri sau direct pe zăpadă, ca să înghețe, aerisirea pernelor și a celorlalte haine de pat, primăvara, prin expunerea lor la soare, văruitul și lipitul periodic al interioarelor locuite, munca în aer liber, odihna obligatorie de duminica și din timpul zilelor de sărbătoare.
Din alt unghi, imaginarul colectiv folcloric, dar și praxisul magico-ritual decelabil în aproape toate satele românești, este dublu vectorializat: la un pol se situează magia albă, pozitivă, benefică, domestică, ce are ca finalitate restabilirea sănătății și a stării de bine, la celălalt pol este magia agresivă, violentă, cu repercusiuni negative asupra echilibrului omului obișnuit, cu grave perturbări ale sănătății (până chiar la incidența morții) sau a echilibrului de cuplu (vrăji de legat). În mentalul colectiv specific societății tradiționale, originea celor două axe magice este bine stabilită: „Lucrurile rele îs de la Sătana, lucrurile bune îs de la Dumnezo” – Floare Ardelean, Cizer – Sălaj.
Din perspectivă antropologică, „boala este un accident care întrerupe cursul normal al destinului; în raport cu acest accident, descântecul este funcția magică destinată restabilirii stării de sănătate” (Pop Ruxăndoiu 1978, p. 139).
Magia domestică de desfășoară în limite extrem de largi și de permisive, inovative lexical, narative, dramatice și chiar speculative, între descântatul de deochi și furatul laptelui de la vaci, pornind de la constatarea că fiecare om are un destin și că acesta nu se poate schimba radical, pentru că e dat de Dumnezeu: „Uomu are on destin scris, pă care i-l dă Dumnezău. Nu putea face nimic uomu să își schimbe destinu. O fost și la noi una care cota cu cărțile, da io n-am fost niciodată la ea. O mătușe de-a mea o fost la ea pântru mama, că o avut cancer. Și i-o dus găină și i-o descântat, da tăt o morit mama mea. Io nu am crezut” (Maria Pop, n. 1949, Surduc); tot ce se poate face, potrivit schemei mentale în care se încadrează credințele magice, este o forțare a destinului, cu încercarea magico-rituală de deturnare a sa, ca în cazul copiilor schimbați sau vânduți, a descântecului care poate întoarce deochiul, anihilând puterea celui care l-a aruncat sau ca în cazul descântatului pe tărâțe, pentru a readuce magic laptele vacilor, furat tot magic.
Un bun exemplu de magie, religie și medicină empirică este descântecul de fapt:
„Io nu am știut cota de diuăki, numa de fapt; cineva îl arunca așe, și să prindea. Erau niște bubițe roșii. Și trăbuia și îl țâpi su on gard, unde nu călca nimeni, că dacă călcai acolo unde îl țâpai, să prindea. Dacă io cot și îl arunc și tu calci acolo, te umpli de fapt. Să zâce așe:
Fapt năcurat
Cine te-o țâpat cu on jejet,
Io te țăp cu două.
Cine te-o țâpat cu două,
Io te țâp cu trei…
Și tăt așe până la nouă:
Cine te-o țâpat cu nouă,
Io te țâp cu mâinile mele cu amăndouă.
Trăbuiau nouă feluri de sămânțe și le puneai pă jar și le țâpai cu o gozăriță cu jar atunci când zîceai că io le țâp cu mânurile astea două. Da trăbuia prima dată și calce ala pă gozăriță, jos. Care avea fapt călca jos și d-acolea luai cu gozărița urmă, urma aceie și acolea țâpai jaru ala. Numa grău să nu fie, mălai, păsulă, de berbiniță, de orice, numa grău să nu fie, că ala îi sfințât, îi pâinea noastă dă tăte zâlele și cu aceie nu să face boscoane, cum să zâcea mai demult.
De diuătet să țâpau nouă cărbuni într-o cană cu apă și făceai cruce în cană și zâceai Tată nost și și beie și să țâpe apa aceie pă kept. O fost așe, cazuri. Cine avea ochii deosebiți, puteau diuătea” – Viorica But, n. 1951, Peceiu.
Sau:
„Io cot dă diuăki așe: iei apă de trii uări cu păharu şi potoli nouă cărbuni şi îi coţi și zâci așe:
De-i dioketă de muiere curată, necurată
Crepe-i ţâţăle, zboie-i laptile!
Măria să rămâie curată, luminată,
Ca arjintu străcurată,
Ca atunci când maica o făcut
Din ceasu de amu, din zâua de astăzi.
Descântecu di cătă gura me,
Leacu di la Dumnezo!
Îi dai să beie din apa ceie de nouă ori; ala să cunoaşte, n-are putere, îi tare rău.
Ştii cine dioake? Pă cine i-o dat mă-sa ţâţă şi s-o cântat şi l-o întors napoi la ţâţă, ala dioake.
Ieste ceas beciznic, dacă îţi aduci aminte să scopeşti de trii uări în sân, poți scăpa.
O fost şi descântec de spăriet, de somn, de cântat așe, de plâns, rău:
De-i spăriet de muiere curată, necurată
Crepe-i ţâţăle, zboie-i laptile!
Iuăn să rămâie curat, luminat
Ca arjintu străcurat,
La maică-sa care l-o zăitat.
Din ceasu de amu, din zâua de astăzi
Descântecu di cătă gura me
Leacu să-i hie di la Dumnezău!
De plânje, de nu poţi învinje, sufli păstă el de trii uări și mai zâci:
Fuji plâns rău,
Că te ajung abori di la Dumnzău!
Fuji duh necurat,
Că te ajunje abor botezat!
Fuji plâns rău,
Că te ajunge abor de părinte,
Când te-ajunje, când te stinje!
Să rămâie curat şi luminat
Ca arjintu străcurat!
Io am ştiut cota în fărină, am învăţat di la mama. În fărină de mălai şi nouă dărăburi de ptită şi pui de tri uări sare păstă tăte şi cotam:
Rujana ori Mura, pă cale, pă cărare
Când fusăi la mniez de cale
Să întâlni cu 9 muroi, cu 9 muroaie
Cu 9 strâgoi, cu 9 strâgoaie
Cu 9 diotitori, cu 9 diotitoare.
Jirebdie galbână în pticiore mi-o ţâpat,
Zî de moarte mi-o lăsat!
– Taci Mură, nu răji, nu muji
Că o o zâs Maica Sfântă:
La tine m-oi coborî
De caorna dreaptă te-oi lua
La fântâna lui Iordan te-oi duce
Unde apa-i neîncepută,
Iarba necosâtă.
Tu bine-i mânca, bine ti sătura
Lapte tău iară a înturna!
De-i în lume, să vie pă funie!
De-i în ţară, să vie pă astară!
De-i în vecini, să vie pân stini!
Ujeru ca doniţa, ţâţăle ca sucitorile!
Gătam de cotat şi după ce trecea noaptea, primu lucru trăbuia să dai la vacă din fărina ceie să mânce, de trii uări. Numa lunea, miercurea şi vinerea descântam, în zâlile de post, apoi le vinea laptile.
Erau multe care luau laptile, ca și Chețoaia. Pă Cheţoaia când o murit u-o pus cu faţa în jos în sicriu şi u-o împus cu on par în inimă, altfel vineau şi după aceie, ieșea afară din mormânt. Înainte erau mulţi strâgoi. Uarecând strâgau la uşa omului şi ce ştiu io ce făceau, îi făceau rău” – Cristina Pop, lelea Crişcă, n. 1942, Solona.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
