Back to all Post

Romanele Răscoalei din 1907

– prezentare de Cosmin Borza

Cel mai importat impact pe plan literar al Răscoalei din 1907 a constat în instituirea disocierii dintre rustic și rural, adică dintre prelucrarea idilică sau pitorească a imaginii satului/țăranului (predominantă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, cultivată până la exces de gruparea „sămănătoristă” la începutul secolului al XX-lea) și reflectarea realistă a existenței țărănești. Decenii întregi universul rural fusese mitizat de scriitorii care aderau la orientări conservatoare sau liberale, camuflând astfel incapacitatea celor două ideologii de a oferi soluții politice sau economice pentru rezolvarea așa-numitei „chestiuni țărănești”. Abia în urma celei mai sângeroase răscoale din Europa modernă, satul ajunge în sfârșit să fie considerat drept mediul social cel mai potrivit pentru a percepe și a expune efectele modernizării capitaliste la adevărata lor amploare. Atât de elogiatul proces politic, social, economic și cultural se dovedește nu doar neaderent, dar de-a dreptul nimicitor pentru peste 80% dintre locuitorii Regatului României. Respectiva metamorfoză de viziune este rostită fățiș și chiar programatic de mulți dintre scriitorii proeminenți ai epocii.

Prin evocarea În ziua aceea de mart 1907, Mihail Sadoveanu își reconsideră complet viziunea asupra țărănimii:

„Atunci înțelesei pe deplin un lucru mare și dureros și văzui, cu mâhnire amară, cât de străin și de departe eram în realitate pentru oamenii de care îndrăznisem să mă apropii cu vorbe de prietenie”.

Alexandru Vlahuță semnează în poemul 1907 o cvasi-demisie din „sămănătorism”, lansând totodată un neașteptat de curajos atac la adresa regelui Carol I:

„Minciuna stă cu regele la masă…/Doar asta-i cam de multișor poveste:/De când sunt regi, de când minciună este,/Duc laolaltă cea mai bună casă. […] Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…/Cresc flori pe unde calci, și râde firea./Tu-mparți norocul numai cu privirea./Încai țăranii zburdă pe la sate!…//Și-i place regelui. E lucru mare/Cum farmecă pe regi Minciuna. […] În vaiete se prăbușește-o lume/Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!/Cum șuieră cumplita vijelie!/Sar frații între ei să se zugrume.//Uscata brazdă cere iarăși sânge./Femei cu părul despletit, nebune,/Și-asmut copiii la omor. Genune,/Puhoi de ură ce zăgazu-și frânge!”.

În eseul 1907. Din primăvară până-n toamnă, I.L. Caragiale satirizează cinismul unui sistem „democratic” a cărui funcționare depinde exclusiv de exploatarea cinică a țăranilor:

„Și oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utilă or de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduiește țăranilor (imensei mase, supusă și cuminte producătoare a avuției naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție «istorice» — liberal și conservator, — bande mai nesocotite decât niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu, — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice”.

Dar poate cel mai remarcabil fenomen literar generat de „trauma națională” din 1907 este dezvoltarea unui subgen romanesc propriu-zis pentru care răscoala constituie nucleul epic sau măcar planul narativ major.

Anticipat de I.C. Vissarion – participat direct la revolta țăranilor din Dâmbovița –  prin fragmentele (publicate în ziarul „România muncitoare” în 1910) dintr-un proiect narativ de mari dimensiuni care trebuia să se intituleze Răsculații, romanul răscoalei este inaugurat de N. Rădulescu-Niger prin Orfanii neamului (1913). Purtând subtitlul „roman naționalist”, proza lui Rădulescu-Niger dă seama în primul rând de răstălmăcirile ideologice (implicând adeseori și accente explicit xenofobe sau antisemite) popularizate de oficialități imediat după înăbușirea sângeroasă a răscoalei: izbucnirea violentă a țăranilor împotriva boierilor și a statului ar fi fost cauzată exclusiv de mercantilismul arendașilor „străini  de neam” (mai ales, greci și evrei). Manipulați de forțe „obscure” –

„suntem o țară mică, înconjurată de vrăjmași unii puternici, alții mărunți, dar în destul de primejdioși. Toți așteaptă moment priincios, pentru ei, de rătăciri grele din parte-ne… Nu vedeți ce răsunet au în afară răscoalele astea? Cum le denaturează vrăjmașii de din lăuntru și cum cei din afară se fac a le crede așa?” –,

țăranii nu s-ar fi revoltat din disperare sau pentru câștigarea unor drepturi legitime, ci pur și simplu și-ar fi manifestat pulsiuni incontrolabile/patologice:

„Era atâta sgomot de strigăte, o grabă de-a jefui, o beție sălbatecă de-a distruge, că acești săteni, cu o oră mai înainte liniștiți, nu mai semănau oameni, dar cine știe ce fiare lăsate pornirii instinctelor rele”.

Foarte asemănătoare e și viziunea promovată de Sylvius Rolando (pseudonimul lui Victor Papilian) în Ne leagă pământul (1926), dovedind cât de îndelungată a fost acțiunea propagandistică menită să justifice reprimarea mișcărilor țărănești din 1907 (în paranteză fie spus, represiunea militară a fost coordonată de viitorul „erou național” Alexandru Averescu). Țăranii apar o dată în plus în postura de:

  1. a) manipulați (ai socialiștilor „ovrei”, ridicând astfel la pătrat discursul antisemit, evreii fiind considerați cauza răscoalei în dubla calitate de arendași exploatatori și de instigatori-conspiratori);
  2. b) ființe instinctuale: „omul dispăru cu totul și animalul gol, animalul hâd, ieși la iveală, tigru scăpat din cușcă, care își potolește trebuința de libertate prinzând cu dinții și cu labele gratiile ferecate ale civilizației”;
  3. c) complici (inconștienți) ai conspirațiilor internaționale, care pregătesc invadarea țării vulnerabilizate: „durerea și ofensa de a vedea pe Unguri și pe Nemți prin ținuturile acestea; dar să piară, nu notarul, ci jumătate din țărani! Mai bine să-mi împușc nevasta și copilul, dar să nu asist la această îngrozitoare nenorocire”. De altfel, în finalul romanului, unul dintre sergenți își va și împușca tatăl (conducător al răscoalei).

Clișeele manipulării răscoalei, respectiv ale lipsei de conștiință (inclusiv de clasă) a răsculaților continuă să fie influente în perioada interbelică, însă problematica socială cunoaște o diversificare tot mai mare a perspectivelor din care e abordată. În Măscărici (1933) de N. Pora, sătenii sunt instigați de un exaltat religios („omul Satanei”) și se revoltă mai întâi nu împotriva boierilor sau a arendașilor, ci a cârciumarului. Totuși, acest roman focalizează și pe unul dintre cele mai traumatizante aspecte ale înăbușirii revoltei, anume pe faptul că soldații se văd nevoiți să tragă în cei din rândul cărora provin și lângă care se vor întoarce după încheierea stagiului militar:

„Stătură așa, înlemniți, uitându-se la oștenii aceia, săteni și ei, mai toți – cari se duceau să împrăștie moarte, între ai lor și să nimicească pe toți. […] Gurile de foc începură să împroaște sămânța nimicirei. Iar după un ceas de tir repede, nu mai rămânea nimic întreg, nimic în picioare, din tot satul. Un morman de ruine și un năpraznic pojar mistuitor a tot ce mai putea să arză, puseră capăt răscoalei aici”.

Abordări infuzate de formule ori retorici de senzație – tocmai fiindcă au ca miză sau ca teză dezvăluirea atât a contextului social extraordinar al izbucnirii răscoalei, cât și a ororilor înăbușirii ei armate – caracterizează romanele publicate de scriitorii care aderă manifest la mișcările socialiste.

În Domnul deputat… (1921), V. Demetrius apelează la înscenări parodice în prezentarea evenimentelor pentru a reliefa că, în lipsa unei conștiințe „revoluționare”, răsturnarea ordinii sociale e imposibilă, răscoala rămânând o pe cât de inutilă, pe atât de burlesc-grotescă „petrecere” câmpenească: răsculații sunt reduși la o condiție animalică după decenii de umilințe și de înfometare – „o lume de zurbagii, cu brațele ridicate, smucite din trup, cu gurile pline de răcnete, de înjurături, de hohote, de crâșnete, cu ochii scăpărători sub sprâncenele pogorâte”, ei devastează conacul doar pentru a mânca, a bea și a fura haine „domnești”, așa încât boierul-deputat nu e niciodată amenințat cu adevărat, fiind mai interesat de dezvirginarea unei croitorese, o pasiune trecătoare, decât de răscoală. Nu e de mirare că, în viziunea naratorului satiric/cinic imaginat de V. Demetrius, nimeni nu se gândește măcar să răzbune sau să transforme în program politic așa-zisa „lovitură de stat”:

„Și cât de bine își cunoșteau sclavii! Nici văduvele, nici orfanii, nici frații, nici părinții nu se răzbunară. Niciun act de nepăsare față de cârpa lor de viață, nicio dovadă de tăria legăturii cu morții lor nu se ivi. Nu trase nimeni nici un foc de pușcă de după un gard, de după un copac; nu sări nimeni să sfâșie pe cel care era pricina morții tatălui, fratelui, și să-l judece sub genunchi. […] Parastasele se țineau lanț în comună; iar mai târziu botezurile, de pe urma șederii armatei în Răzoarele nu conteniseră un cârd de vreme”.

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

Mult mai optimist, căci mult mai impregnat de o retorică lozincardă, este romanul lui Florea Căruntu, Crucile albe (1936). Protagonist e un fiu de țăran, care – după ce ajunge student la Teologie și intră în contact cu ideile socialiste – se convinge că, din perspectiva muncitorilor de la orașe și, mai ales, din sate, „civilizația burgheză e o civilizație asasină”:

„La orașe, prin supra-licitarea valorilor, se ucid zeci de mii de oameni printr-o exploatare barbară. La sate, milioane de muncitori ai pământului se frâng sub jugul sclavajului, ca pe cadavrele lor să se ridice palate și luxul unei minorități ce se sufocă de prea mult uzur!”.

Ajuns preot într-un comună, protagonistul asistă la materializări odioase ale amintitei exploatări „asasine” (printre care și biciuirea unui tânăr și a copilului său nou-născut de către un logofăt iritat că țăranul a întrerupt munca pentru a-i oferi sprijin soției care năștea la marginea holdei), așa încât va fi principalul instigator al răsculaților. În acest roman, răscoala dăinuie prin amploarea solidarizării țăranilor, sentiment atât rar de-a lungul timpului în universul rural, o absență etichetată drept cauza principală a „înrobirii”:

„Pe când oamenii… în nesolidaritatea lor, crapă de mizerie, muncind pentru lupii ce crapă de sătui! Oamenii-lup exploatează până la sânge pe oamenii-câini, fiindcă aceștia din urmă mai au încă multe de învățat, chiar de la unele animale!”.

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

Dar cea mai angajat socialistă tematizare a răscoalei (dificil de concurat până și de romancierii realist-socialiști din anii ʼ50) îi aparține lui N. D. Cocea și e dezvoltată în Fecior de slugă (1932). Condamnat la închisoare pentru instigare la revoltă chiar în 1907, reținut în 1917 după ce fusese martor al Revoluției bolșevice, închis din nou pentru „lezmajestate” în 1923, arestat preventiv pentru calomnie în 1927 și în 1931, Cocea nu are nicio reținere să asocieze răscoala cu acțiunile „criminale” ale regelui și ale „clicei lui boierești”, să-l caricaturizeze (în repetate rânduri) pe Ion I.C. Brătianu, conducătorul politic al represiunii („Pușca manlicher, împotriva coaselor și parilor rupți din garduri, a făcut minuni de vitejie”), și să ofere cea mai memorabilă descriere – pe cât de satirică, pe atât de provocatoare și de angajantă – a efectelor deopotrivă politice, sociale și culturale ale Răscoalei din 1907:

„De patruzeci de ani își cunoșteau turma cuminte, supusă, necuvântătoare, purtată între baionetele jandarmilor fără să crâcnească, de la munci grele la sălile de vot, din snopeala cazărmilor la coarnele plugului, de la muncile grele la săarnele plugului și nu o mai recunoșteau. Ce-o schimbase? Cine le-o înnebunise? Unde erau «junii semănători» cântați de poet? Unde era «voioasa» Rodică a veselului Alecsandri. Asemenea câinilor turbați mușcau acum mâna stăpânului care-i mângâiase, care-i hrănise, care-i slăvise în admirabile discursuri parlamentare sau în grave tratate de economie politică. «Talpa țării» distrugea totul în calea ei. Juna Rodică purta pe umerii ei albi-rotungiori, în loc de cofiță, bidoane cu păcură”.

Totuși, romanul răscoalei dobândește popularitatea și legitimitatea depline prin contribuția din 1932 a lui Liviu Rebreanu, secondată de trilogia lui Cezar Petrescu, 1907 (I: Mane, Techel, Fares, II: Noi vrem pământ!, III: Pământ, mormânt… – 1937-1943). Lor și s-ar putea adăuga și Panait Istrati cu secvențele despre revolta țăranilor incluse în Ciulinii Bărăganului (1942).

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

Marea reușită a Răscoalei lui Rebreanu constă într-un paradox: „dez-naționalizarea” ca „socializare” a revoltei țărănești. Pentru a explica acești termeni prea tehnici se impune o observație preliminară. Prin ipostazierea lui Titu Herdelea ca personaj-reflector atât în Ion (1920), cât și în Răscoala, Rebreanu semnalează că obsedanta „chestiune țărănească” e cauzată de conflicte nu atât naționale (cum puteau lăsa să se înțeleagă numeroasele tensiuni interetnice din Ardealul începutului de secol XX, surprinse în romanul din 1920), cât preponderent sociale și politice: țăranii din regat, a căror situație depindea strict de conaționali, cunosc o condiție existențială mult mai precară decât a celor care trăiau sub administrația maghiară. Mai apoi, spre deosebire de majoritatea romancierilor răscoalei care îi precedă proiectul epic, Rebreanu evită să ofere prim-planul arendașilor „străini de neam”, instigatorilor „venetici” sau amenințărilor/conspirațiilor internaționale. Conflictul imaginat în Răscoala implică direct, pe de o parte, boierul „pământean” (alături de rudele sale apropiate, de oficialitățile locale ori de politicienii care îi susțin interesele) și, pe de altă parte, sătenii în raport cu care moșierul, dintotdeauna și până în ultima clipă a vieții, și-a închipuit că manifestată roluri patriarhale/patern-educative:

„Miron Iuga își continua plimbarea […] mormăind numai în sine vorbe neînțelese. În realitate nici el nu știa ce să facă cu oamenii aceștia care, numai în câteva zile, au ajuns să dărâme toate zăgazurile autorității și, dintr’un sat organizat, să se transforme într-o turmă inconștientă, trasă și împinsă de pofte primitive după bătaia vânturilor. […] Simpla-i prezență, prin prestigiul persoanei sale, constituia o piedică în deslănțuirea anarhiei complecte. Țăranul are instinctul respectului de bătrâni și fruntași, cu atât mai mult de stăpânul din moși-strămoși. Unde și cât va fi prezent dânsul, oamenii se vor sfii a trece la prădăciuni. Au pus foc la Ruginoasa fiindcă el nu era acolo…”

 În aceeași ordine de idei, represiunea dură nu e justificată prin amenințarea externă, ci strict prin spaima că furia dezlănțuită a sătenilor atentează la răsturnarea completă a structurilor inerțiale de organizare socială, protejate în egală măsură de toți politicienii, indiferent de afilierea lor ideologică. Mai mult, în ciuda unor episoade tributare prozei de senzație (de exemplu, obsesia erotică a lui Petre Petre, liderul răsculaților, pentru Nadina, nora lui Miron Iuga), originea și desfășurarea răscoalei nu implică o izbucnire a instinctualității, ci rămâne rezultatul unei acumulări pe cât de lente, pe atât de ample și de tensionate a frustrărilor generate de nedreptățile sociale. Deloc în ultimul rând, obiectivitatea perspectivei la care aspira mereu Rebreanu implică și înstrăinarea discursului/firului narativ de orice scenarii mitice/mistice (tradiții, credințe, ritualuri superstiții populare/folclorice), utilizate în alte romane ale răscoalei pentru a sugera transformarea evenimentului istoric în simbol identitar sau național. Căci nu transformarea răscoalei în simbol sau în mit a fost preocuparea centrală a lui Rebreanu, ci problematizarea unei realități obturate în epocă, dar și în deceniile următoare: modernizarea socială nu doar că nu poate îngloba clasele de jos, ci este întru totul dependentă de exploatarea lor masivă. Nu întâmplător, capitolul final din Răscoala, intitulat Apusul, oferă spațiu amplu de manifestare vocilor care asociază, fie satiric, fie cât se poate de grav, evoluția țării de ștergerea memoriei traumei din 1907:

„– Ai observat, sper, că rubrica tulburărilor țărănești a dispărut aproape complect din ziare?… Ceea ce înseamnă că represiunea a fost eficace. Liniștea s-a restabilit în toată țara… Ce liniște!… Mii de morminte proaspete semnalează că ordinea cea mai perfectă domnește iarăș în România!

Apoi după o mică pauză cu fața congestionată de indignare:

– Măi băiete, ce-ai văzut tu în Argeș a fost o glumă de salon față de orgia de cruzime și barbarie ce s-a abătut asupra tuturor satelor din țară de când au luat ăștia conducerea!… Cei împușcați sau în general uciși de expedițiile represive sunt cei fericiți și norocoși, pentru că au scăpat de schingiuirile spăimântătoare pe care trebue să le îndure cei vii… În sfârșit, a fost o baie de sânge colosală, ceva cum nu s-a mai pomenit nicăiri în lume în veacul din urmă, nici chiar in colonii sau față de triburile sălbatice. Și toate pe tăcute, să nu afle Europa și lumea. Tunurile au bubuit, au nimicit din temelii sate multe; puștile au troznit neîncetat… Victimele sunt aruncate in gropi colective, fără cruce, să nu lase nici o urmă… Și nimeni nu poate protesta, nimeni nu cutează să crâcnească fiindcă sunt în joc interesele țării și fiindcă interesele țării cer ca atâtea milioane de țărani să muncească flămânzi și goi pentru a procura câtorva mii de trântori bogățiile care să fie risipite în lux și luxură!”

Oricâți pași „conservatori” ar fi făcut față de modelul Rebreanu (prin resurecția unor formule sămănătoriste, a viziunile xenofobe/antisemite ori a intrigilor sentimentale și de senzație), Cezar Petrescu contribuie semnificativ prin trilogia 1907 la relocalizarea țăranului și a răscoalei din sfera șabloanelor rustice pe scena mare a tensiunilor politice, economice și sociale specifice așa-numitei modernizări liberal-capitaliste a societății românești de la finalul secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Romanul este deschis cu o descriere parodică a „Pavilionului de Agricultură” plasat în centrul Expoziției Generale Române din 1906, festivitate menită să aniverseze 40 de ani de domnie ai lui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului, deci să celebreze „saltul” evolutiv al țării. Numai că respectivul progres rămâne o simplă butaforie, burlescă și cinică, care nu poate stârni decât revoltă.  De altfel, Cezar Petrescu alege ca motto al trilogiei celebrele tirade –  „profetice” în raport cu ce se va întâmpla chiar anul următor – ale lui Nicolae Iorga din pamfletul Ascundeți țăranii (1906):

    „Iar pe vita câmpului răspângiți-o-n pumni, ascundeți-o în vizuini, ca să nu strice bucuria risipei din anul jubiliar. Tăiați mâna pelagroasă care scrie pe pereții auriți ai salelor de banchete un nou Mane, Techel, Fares de amenințare”.

Nu întâmplător, țăranii răsculați imaginați de Cezar Petrescu sunt cei mai anarhici și mai cruzi din întreaga literatură română interbelică. Ei nu jefuiesc, ci distrug, nu urmăresc ameliorarea propriei condiții, ci revoluționarea ei, nu atât foamea îi mână în luptă, cât umilințele îndurate ani de-a rândul și, deci, o dorință teribilă de răzbunare. În cel mai șocant episod narativ al romanului, soția unui boier este forțată să cânte la pian până la epuizare în timp ce conacul îi e devastat, „supliciul” fiind curmat doar când unul dintre răsculați îi secționează brațele cu toporul. Răscoala e reprezentată adeseori ca o apocalipsă („Umblă ceva, cucoane… Umblă noaptea… Umblă sufletele celor mai vechi; S-au sculat morții și umblă prin țară. S-au sculat morții și țăs satele și pământul în lung și-n lat”) care anunță răsturnarea definitivă a vechilor raporturi sociale.

  Imaginarul apocaliptic va fi reluat și după cel de-al Doilea Război Mondial, când, pe fondul realismului socialist de la finalul anilor ʼ40 și de pe tot parcursul anilor ʼ50, apoi, al turnurii naționaliste a regimului comunist din anii ʼ70, Răscoala din 1907 devine laitmotivul diverselor prelucrări artistice propagandistice, cele mai multe având rolul să dezvăluie „crimele burghezo-moșierimii” împotriva țărănimii: Zaharia Stancu, Desculț (1948), Petru Dumitriu, Bijuterii de familie (1949), V. Em. Galan, Zorii robilor (1950), Mihail Drumeș, Se revarsă apele. Cronică împletită dintr-o seamă de povești și fapte întâmplate în cei dintâi ani ai veacului nostru și despre răscoalele țăranilor din acea vreme (1961), Ilie P. Gheorghiu, Erupții din adâncuri (1974), Ștefan J. Fay, La cina din nouă sute șapte (1977), Ion Marin Iovescu, Marea vâlvătaie (1977), Marin Ioniță, Un șlep în derivă (1978), Alecu Ivan Ghilia, Dragostea câinelui de pază (1978).

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

În pofida schimbării totale a contextului politic, precum și a formulelor literare presetate ideologic, romanele răscoalei publicate în timpul comunismului nu schimbă fundamental coordonatele centrale de interpretare stabilizate în epoca interbelică. Cum am arătat și în alt loc („Răscoala ca revoluție literară. 1907 în romanele românești interbelice și postbelice”, articol publicat în 2017), dacă nu s-ar cunoaște contextul/data apariției, mai multe fragmente din prozele interbelice ar fi putut trece cu minime ajustări în narațiunile realist-socialiste. Așa se explică și numeroasele reeditări ale „canonicilor” subgenului încă din deceniul șase: Răscoala lui Rebreanu beneficiază de 16 reeditări din 1946 până în 1987, Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati – 5 ediții între 1957 și 1977,  trilogia lui Cezar Petrescu, 1907, e republicată în 1957, iar Domnul deputat de V. Demetrius în 1957, apoi în 1967.

Doar unele accente sunt modificate vădit în romanele răscoalei publicate în timpul comunismului. Pe de o parte, agenții „lămuririi” ideologice proveniți din afara lumii satului sunt conotați exclusiv pozitiv: acțiunea „revoluționară” e influențată activ de revoltele țăranilor și muncitorilor din Rusia țaristă (la Drumeș și Galan), de studenții socialiști (la Petru Dumitriu), de proletarii activiști proveniți din mediile citadine (la Galan, Fay și Iovescu). Totodată, prejudecățile xenofobe sunt confruntate fățiș: „Boierul nu are nație – spune tata – nici lege. El e boier și atât… Ori din ce neam se trage la fel ne asuprește!” (în Desculț); „Ciocoiul e ciocoi, bă… Ce te uiți dacă e grec sau român?” (în Bijuterii de familie).

Pe de altă parte, nu doar că manifestările instinctuale sunt evacuate în bună măsură din acțiunile răsculaților, dar antiteza dintre omenia țăranilor și cruzimea boierilor ori a intervențiilor represive (polițienești și armate) este expusă constant.

De exemplu, în extrem de influentul Desculț al lui Zaharia Stancu, prezent multă vreme și în manualele școlare, o miză majoră este constituită de reliefarea discrepanței dintre acțiunile țăranilor (brutali și cruzi aproape accidental) și comportamentul inuman al claselor superioare. Pentru a-i convinge pe soldați să înăbușe răscoala, căpitanul trebuie să-i execute demonstrativ pe câțiva dintre ei, după cum pedepsirea răsculaților ia forma unor veritabile schingiuiri:

„Pe noi ne-au ținut trei luni închiși pe șlep, în mijlocul Dunării. Ne mâncau țânțarii, păduchii, ploșnițele. Guzganii mai-mai să ne roadă ciolanele. Vai și amar. Unora, mai bolnăvicioși, începuse a le putrezi carnea pe unde fuseseră bătuți, rupți. Îi mâncau viermii de vii. Ne-au mai ținut și la pușcărie pe urmă. Ne-au batjocorit, ne-au purtat pe la judecăți. Se cheamă că până la urmă tot ei ne-au iertat”.

Carieră a făcut de-a lungul timpului și imaginea țăranilor înfometați, obligați să poarte botnițe pentru a nu atenta la recolta boierului:

„Boierul stă în jilțul lui moale cu roțile gumate, lângă casa paznicului, la marginea de sus a viei, și vede cum îi culegem strugurii cu botnițele la gură. Vede că nu ne atingem de avutul lui. Obrazul gras, puhav, e plin de mulțumire. Fețele noastre sunt galbene, aspre, uscate”.

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

În Bijuterii de familie de Petru Dumitriu uciderea arendașilor este prezentată amănunțit, prin focalizări naturaliste, însă gesturile țăranilor nu denotă brutalitate, ci un fel de cumpătare „gospodărească”, ca și cum ar contribui un ritual ancestral al restabilirii firescului pierdut al existenței. Nu e de mirare că răsculații îi cruță viața bătrânei boieroaice, impunându-i doar să părăsească moșia, iar în momentul execuției, toți se manifestă demn.

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

Inclusiv acțiunile cu un grad sporit de spectaculozitate (în Zorii robilor boierul e obligat să mănânce pământ până se sufocă, în Se revarsă apele logofătul e secționat cu un fierăstrău etc.) aproape că pălesc în comparație cu duritatea/cruzimea represaliilor: romanele scrise de Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, V. Em. Galan, Ilie P. Gheorghiu, Ștefan J. Fay, Ion Marin Iovescu, Marin Ioniță și Alecu Ivan Ghilia împărtășesc ideea că puștile, tunurile, anchetele ori procesele activate pentru a reprima Răscoala din 1907 transformă satul românesc într-o „scăldătoare de sânge” (cum se intitulează partea a patra din volumul lui Mihail Drumeș).

Please wait while flipbook is loading. For more related info, FAQs and issues please refer to DearFlip WordPress Flipbook Plugin Help documentation.

Vezi aici: REVIZITÂND RĂSCOALA ȚĂRĂNEASCĂ DE LA 1907

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X