Despre trecutul îndepărtat știm cele mai puține lucruri, pentru că din acele vremuri s-au păstrat foarte puține mărturii. Cum, de unde și în ce mod istoricii află despre trecut? Din izvoare istorice, fără acestea nu ar putea fi scrisă istoria. Ele se împart în: izvoare materiale, scrise și orale.
Atunci când obiectele încep să vorbească – ruinele vechilor așezări, bucăți/rămășițe de vase sau unelte – înseamnă că au fost descoperite de arheologi, doar ei le pot înțelege și explica, iar știința care studiază trecutul omenirii, pe baza descoperirilor și interpretării vestigiilor materiale păstrate se numește arheologie.
Cercetarea obiectelor arheologice necesită cunoștințe vaste. Munca de arheolog presupune foarte multă răbdare, intuiție, obiectivitate și cunoștințe solide de istorie, geografie, geologie, fizică, chimie. Munca arheologilor se împarte în trei mari etape:
În prima etapă arheologul identifică vestigiile pe teren prin periegheza (mersul în teren), sondaje, fotografii 
aeriene etc.
Apoi în a doua etapă se începe șantierul arheologic.
Iar în cea de-a treia etapă se valorifică științific rezultate prin publicarea unor studii, cărți de specialitate, organizarea de expoziții.
Arheologii urmează anumite reguli de căutare a obiectelor vechi şi de efectuare a săpăturilor. Săpăturile sunt precedate de aşa-numitele cercetări arheologice. Mai întâi sunt studiate cu atenţie izvoarele scrise, și apoi este cercetat locul viitoarelor săpături. Sunt derulate săpături de probă – care să răspundă la întrebarea dacă există în sol obiecte care i-ar interesa pe arheologi. Dacă se găseşte ceva, se pregătesc săpături de mari proporţii.
Lucrând, arheologii nu se grăbesc pentru a nu deteriora obiectele din vechime. Ei folosesc, în munca lor, lopeţi nu prea mari, cuţite, șpacluri şi periuţe mici. Săpăturile de la suprafaţă sunt împărţite în pătrate uneori de câte 10 metri. Pătrate, numai că în centimetri, sunt desenate pe hârtie. Aceasta le oferă arheologilor posibilitatea să fixeze şi să deseneze cu precizie toate descoperirile. În afară de aceasta, ei notează, în jurnalele lor, cum decurg săpăturile.
Obiectele descoperite sunt trimise apoi în laborator. Acolo este stabilită vechimea şi rolul lor, fiind descrise amănunţit. Din fragmentele descoperite sunt alcătuite uneori obiecte întregi, astfel acestea capătând o nouă viaţă.
Obiectele descoperite de arheologi sunt păstrate în muzee. În muzeu pentru că:
- Muzeul este o instituie publică de cultură, aflată în serviciul societății, care colecționează, conservă, cercetează, restaurează, comunică și expune, în scopul cunoașterii, educării și recreării, mărturii materiale și spirituale ale existenței și evoluției comunităților umane, precum și ale mediului înconjurător (Legea 311 din 200 art. 2)
- Funcțiile principale ale muzeului sunt:
a) constituirea, conservarea și restaurarea patrimoniului muzeal;
b) evidența, protejarea, cercetarea și dezvoltarea patrimoniului muzeal;
c) punerea în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoașterii, educării și recreării.
În muzeu obiectele sunt îngrijite de conservator, adică persoana care aplică măsurile necesare păstrării în bune condiții a obiectelor – cel care observă, analizează, îndrumă sau, după caz, intervine, atunci când factorii care induc deteriorarea bunurilor acționează. De asemenea, acesta asigură condiții pentru etalarea corectă a obiectelor în expoziţii şi în depozite, organizează depozitarea bunurilor culturale, asigură stabilitatea microclimatică.
Conservarea și depozitarea bunurilor de patrimoniu se face după anumite norme, iar spațiile unde sunt păstrate bunurile trebuie să îndeplinească niște criterii foarte stricte, cum ar fi:
- este salubru;
- are stabilitate microclimatică;
- nivelul iluminării bunurilor de natură organică, reglat în funcţie de gradul lor de sensibilitate la degradarea foto-chimică, să nu depăşească nivelul maxim admis de lucşi
- asigură securitatea bunurilor expuse;
Tot în muzeu găsim și laboratoarele în care sunt trimise obiectele descoperite pentru a fi refăcute, conservate etc. Aici îi întâlnim pe restauratori.
Restauratorul, este persoana care intervine cu mijloace specifice asupra obiectelor degradate pentru a le aduce la forma, aspectul, culoarea, dimensiunile şi starea de conservare pe care acestea le-au avut înainte de degradare. El contribuie la cunoașterea semnificației, importanței istorice și aspectul fizic al obiectelor. Rolul fundamental al restauratorului este de a conserva bunurile culturale pentru generațiile prezente și viitoare.
Procesul de restaurare se desfășoară după anumite, având în vedere câteva principii cum ar fi:
- păstrarea în totalitate a părţilor originale din obiect. Nici o intervenţie nu trebuie să înlăture, să diminueze, să falsifice părţi ale obiectului (Primum non nocere);
- folosirea unor materiale similare celor originale (compatibilitatea materialelor);
- folosirea unor materiale, substanţe reversibile, care pot fi îndepărtate ulterior, fără a afecta starea obiectului. Materialele nereversibile se vor folosi numai în situații limită în care utilizarea lor ar constitui singura modalitate de salvare a obiectului;
- toate intervenţiile asupra obiectului, din punctul de vedere al naturii, poziţionării, completării zonelor lacunare etc., să se poată observa fie prin examinare directă, fie prin intermediul documentaţiei din dosarul de restaurare (lizibilitatea intervenţiilor);
- nu se vor face completări dacă lipseşte mai mult de 50% din original (Restaurarea se opreşte unde începe ipoteza);
- urmărirea evoluţiei stării obiectului restaurat prin efectuarea de controale periodice.
Iată ce ce întâmplă când are loc o descoperire:
