Sărbătoarea Paştelui, Paștile Domnului, fructifică cu precădere scenarii ale religiei canonice, care constituie, însă, un fundal potrivit pentru performarea unor acte magico-ritualice teurgice. Alimentele rituale consumate acum ţin de o retorică arhetipală: mielul, imaginea lui Hristos – se ducea, în satul arhaic, la biserică, pentru a fi sfinţit de preot; pasca (colacul de Paşti) – respecta un cod al purităţii prin care cei care o consumau erau consacrați religios; ouăle roşii – amintesc deopotrivă de sângele lui Hristos, ca şi de regenerarea ciclică; conotaţiile pietale sunt dublate, cum spuneam anterior, de valenţe magico-rituale: se spune că cine nu mănâncă miel la Paşti, nu va avea noroc în acel an; pasca se frământă şi se coace de femei ce performează anterior scenarii de curăţenie rituală, atât fizică (spălat, pieptănat, îmbrăcat), cât şi spirituală (semnul crucii este replicat succesiv, peste făină, aluat, masă, cuptor) iar pasca se face numai din făină albă, cernută prin sită curată şi deasă; în fine, cojile ouălor roşii se pun în apa cu care se spală fetele pe faţă, să fie frumoase şi roşii în obraji, se aruncă în curte şi grădină, pentru belşug şi rod, se folosesc în scenariile de magie erotică, pentru legarea sau dezlegarea cuplurilor sau în cele de magie premaritală, pentru aflarea alesului şi grăbirea căsătoriei.
În Vinerea Mare se înroșeau ouăle:
Așe era, că în post să mânca ceapă multă, cu păsulă, ori așe, numa cu pită și oloi și-apui strânjeam cojile alea de ceapă într-on vas și acolo fierbeam ouăle, cu cojile alea de ceapă roșii. Erau tare frumoase așe, roșii cătă galbăn. Când erau gata, le unjeam cu clisă, să fie lucioase și le puneam într-on vas și puneam pospan verde su ele[1].
Sâmbăta de dinaintea Paștilor însemna o maximă solicitare pentru femei: femeile, săracele, aveau atunci tare mult de lucru: gătau hainele de lăut, de uscat, de voșorlit, și fie mândre pântru mărsu la Înviere și la beserică de Paști. Apui tăt atunci cicileau ștergurile după blide, să steie fain, să fie frumoase și arătoase. No, atunci era gata și curățenia pân casă, lipitu, murluitu, ștergeau jamurile, tăt era ca nou atuncea. Și făceau mâncarea: coceau pântru trii zâle atunci, câ zâcea că trăbă și îți ajungă pita până după astea trii zâle de Paști, câ nu era sclobod și mai umbli cu foc, la cuptor, până după Paști[2].
Alimentația rituală cunoștea un moment de sinteză atunci când gospodinele din fiecare casă pregăteau coșara de dus la beserică; aceste alimente sunt „semne ale sacrificului împlinit, consacrate religios și apoi mâncate sacramental la masa de sărbătoare; ele conferă obiceiului de a merge cu coșul de Paște la biserică un marcat caracter sacrificial”[3]:
Apui pregăteam coșara pântru dus la beserică: era o coșară cu toartă, largă la gură. Pă fund să așeza o ștergură albă, cu alesături, cu cipcă, păstă care puneam așe: on colac răsucit, împletit, ala cum să face la Paști, într-o parte să punea o iagă cu vin roșu, dâncolo să punea șonca de porc ori picioru de miel, cine avea, niște ouă vopsite roșii, și păstă ele trăjeam capetele ștergurii, până la beserică, și le acuperim, iară când le puneam în beserică, le dăscopeream și tomneam frumos capetele alea pă lângă coșară, așe, pă dinjos, să fie faină coșara.
Tătă lumea ducea atunci coșară la beserică, la sfințit. Le puneam tăte în fața altarului,. așe, pă lângă icoana ceie care să țuca, de era în mijlocu besericii. Și popa ieșea afară din altar, când să găta sclujba de Înviere și le sfințea pă tăte. Când era gata sclujba, tătă lumea merea pă rând și țuca icoana și își lua coșara lui și o ducea acaă. No, alea erau primele care să mâncau, că erau sfințite. Acasă, găzdoaia tăia colacul dăraburi mici și turna păstă el vin sfințit din iagă și dădea la tăți din casă să mânânce colac sfințit cu vin. No, alea erau paștile, tătă lumea zâcea: Cristos a Înviat! și i să răspundea: Adevărat a înviat! și să ciocneau ouăle și să mânca paștile alea și numa după aceie să așezau la masă și mâncau. Asta o fost până când s-o făcut paști la beserică. Amu, mai aproape, să fac paști la beserică și tătă lumea le primește în pahar de plastic, da atunci așe o fost[4].
Noaptea, se mergea la Înviere, la biserică; în satele în care era preot, slujba de Înviere avea loc la miezul nopții dar acolo unde un singur preot slujea în mai multe sate, Învierea se făcea între miezul nopții și dimineața primei zile de Paști.
În prima zi de Paști se mergea din nou la biserică, dar nu înaintea performârii unor scenarii magico-ritualice cu valoare augurală: tata aducea în casă un lighian cu apă curată și maica punea în el on ban de arjint, urzică și on ou roșu. Aducea apă din vale, de la capătul grădinii, să fie curată și în dimineața de Paști ne spălam tăți în apă curată în care era pus on ou roșu sfințit în beserică[5].
Ne spălam cu apă proapătă și cu ban și cu urzâcă, să fii aspră ca urzica, și cu ou, să fii sfințât, că oul era sfințit[6].
La întoarcerea acasă, toți membrii familiei se așezau în jurul mesei și se împărtășesau din paștile aduse de la biserică și din bucatele sfințite iar apoi din mâncarea pregătită; înainte de toate, se saluta: Să zâcea: Cristos a înviat! până la Înălțare. De la Paști până la Înâlțare. Să răspundea: Adevărat a înviat![7].
Momentul împărtășirii simbolice cu alimentele rituale era unul special; se mânca miel și pască: s- o tăiat miel de Paști, că o fost uăi, da după ce o vinit colectivu nu să mai taie miel, să taie porc. Da atunci, o avut multe oi oaminii că o fost două turme[8].
După ce gată slujba, la înviere, popa citește pântru mâncăruri, un fel de dezlegare după post. Învierea să făcea dimineața la șasă ceas la noi. Nu mâncam până nu să găta sclujba de-amnează, numa atuncea mâncam. Nu să mânca, să te duci sătul la beserică! Când vii, mânci[9].
Ciocnitul ouălor era dublu dimensionat: se aducea în prim plan simbolul regenerator al oului, marcat de data aceasta și religios, prin vopseaua roșie similară sângelui cristic, dar se accentua și acțiunea magico-rituală a ciocnitului:
Prima dată ciocneau ouăle atunci când veneau de la beserică, de la Înviere. Atunci tătă lumea ciocnea ouă din alea sfințite. Da fierbeam multe ouă, că deja înainte de Paști era primăvara ți începeau a să oua galițele și aveam, mulămăsc lui Dumnezău. Vopseam multe ouă că așe era rându că dădeai ou la tăți care îți intrau în casă la Paști și zâceau: – Cristois a înviat!. Tu zâceai – Adevărat a înviat! și le dădeai on uou. No, după aceie, să dădeau pă cioacă pruncii, ciocăneau ouăle între ei, tare bine să distrau[10].
Această secvență complexă, a adunării întregii familii în jurul mesei pascale, generează ample dimensiuni de socializare și comunicare, activate plenar cu ocazia sărbătorii.
Nu era uitată, cu ocazia sărbătorii pascale, nici comuniunea cu cei morți: după ce o vinit de la beserică, se merea la cimitir, în prima zi de Paști și să ducea ou roșu la ciia morți și să punea pă mormânt. Să lăsa acolo on ou roșu pântru morți. Te duceai să faci Paștele cu morții, și cu ei[11].
În prima zi de Paști poate oricine trage clopotele la biserică: în prima zi de Paști râmânea biserica deschisă și atunci putea traje clopotele oricine. Tătă lumea putea traje clopotele, și fetele, oricine[12].
Dr. Camelia Burghele, etnolog
[1] Ludovica Gui, Valcău de Jos – Sălaj
[2] Maria Bodea, Plopiș – Sălaj
[3] Ofelia Văduva, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Bucureşti, 1996, p. 167
[4] Ludovica Gui, Valcău de Jos – Sălaj
[5] Aurica Gui, Valcău de Jos – Sălaj
[6] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
[7] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
[8] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
[9] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
[10] Ludovica Gui, Valcău de Jos – Sălaj
[11] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
[12] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
