Această poveste descrie o scenă de primăvară în satul Petrindu, județul Sălaj, subliniind importanța familiei și a strămoșilor în conservarea identității culturale rurale. Povestea îmbină atât imagini senzoriale despre atmosfera serii, cât și despre obiceiurile locale, creând un ton cald și nostalgic. Fotografia invită cititorii să-și reamintească de propriile origini, încurajând prețuirea moștenirii etnografice care a rezistat trecerii timpului.
Ca în orice seară de primăvară târzie din anii ‘90, ulițele satului se umplu de zumzetul țânțarilor și de parfum de flori de tei. Bunica și cele două străbunice stau îmbrățișate pe prispa casei vechi, cu mâinile strânse, sugerând un intens sentiment de comuniune, unitate și fraternitate. Fiecare zâmbet ascunde o poveste. Imaginea surprinsă în acea seară dezvăluie niște suflete calde, armonizate cu părul argintiu al femeilor, care nu reprezintă nimic altceva decât un simbol al purității și înțelepciunii vârstnicilor.
Cât despre satul Petrindu, sunt multe de zis. În afara faptului ca este locul care pentru tatăl meu înseamnă acasă, acest sat stârnește emoții în sufletul oricărui trecător. Geografii ar descrie acest spațiu ca un sat așezat la marginea Țării Călatei, Transilvania, care a fost atestat încă din 1370. Satul păstrează încă amprenta unei vieți simple, răsărite din brazda pământului. În această parte a județului Sălaj, meșteșugurile și obiceiurile populare leagă locuitorii de rădăcini comune, creând un „fir nevăzut care unește generații”. Bunicii satului sunt însăși temeliile acestui legământ. În vechime, comunitatea satului se ajuta la clăci pentru recoltă și se aduna la șezători iarna, când femeile lucrau împreună la cusături și făceau plăcinte, deprinzându-și fetele cu treburile casei. Astfel, obiceiuri și cântece vechi au fost predate cu grijă de bunici și străbunici, iar acum renașterea lor se simte în fiecare suflet care păstrează viu cântecul și dansul popular. Prezența celor trei femei în pragul casei vorbește despre continuitate, despre perceperea revederii cu sătenii ca o rutină, accentuând faptul că tradițiile nu mor, ci se reaprind de fiecare dată când cineva își amintește de ele.
În lumina caldă a amintirilor, fotografia devine o poartă către trecut. Fiecare dintre noi poate regăsi în zâmbetul bunicii o fărâmă din propria poveste. Vă invit ca, privind spre casa tradițională, să aprindeți propria scânteie de nostalgie. În amintirile redescoperite stă, în fond, comoara identității noastre.
Ana Moldovan,
Elevă Colegiul Național Silvania
