În decursul cercetărilor arheologii descoperă mărturii ale trecutului: resturile unor case, vase de lut ars, unelte, podoabe și arme, dovezi ale unor practici magice, morminte etc. Dar oare cum arătau cei care au creat aceste vestigii, oamenii care s-au născut, au trăit în așezările descoperite, au confecționat obiectele descoperite, au iubit și au suferit, iar în cele din urmă au fost înmormântați în cimitirele descoperite uneori. Epoca bronzului în această parte a Europei înseamnă o lungă perioadă, cuprinsă aproximativ între anii 3000 î. Chr. și 850 î. Chr.
Resturile umane descoperite în mormintele de incinerație, de înhumație sau în alte contexte fără caracter funerar (gropi cu dovezi ale sacrificiilor umane) sunt adesea analizate de către specialiști numiți antropologi, iar datele furnizate de către aceștia contribuie la conturarea imaginii populației care a locuit în zona Sălajului în perioada menționată. Analizele antropologice la care ne vom referi pe scurt în acest material au fost realizate de către dr. M. Constantinescu de la Institutul ”Francisc Reiner” (București). Deoarece baza de date este destul de consistentă, pentru a facilita lectura am împărțit-o în mai multe episoade.
În anul 2008, în zona localității Recea Mare a fost descoperită o groapă în care au fost depuse resturi provenind de la patru indivizi. Descoperirea se datează spre sfârșitul primei jumătăți a mileniului II î. Chrs. O parte a oaselor aparțin unui bărbat cu vârsta la deces cuprinsă între 20-24 ani care, în decursul scurtei existențe, a suferit cel puțin două lovituri dure care i-au afectat capul femural, respectiv omoplatul drept. Ambele prezintă indicii de vindecare. O parte a oaselor aparțin unui defunct cu vârsta la deces cuprinsă între 10 și 14 ani, dar al cărui sex nu a putut fi determinat. Pe dinți au fost observate depuneri de tartru, iar unul prezintă o carie. Oasele care aparțin individului nr. 3 din groapa descoperită la Recea Mare nu au permis precizarea sexului persoanei decedate, însă vârsta la deces poate fi estimată între 8 și 17 ani. Oasele care provin de la acest defunct sunt de dimensiuni mai mici decât cele normale pentru vârsta respectivă. Acest aspect, alături de o serie de deformări observate la unele oase, indică o posibilă hipotiroidie ce a afectat creșterea și dezvoltarea normală a persoanei respective. De la individul nr. 4 provin doar foarte puține resturi și, în general, fragmente mărunte de oase, ceea ce nu a permis determinarea vârstei aproximative, a sexului, respectiv a unor posibile patologii. Cercetarea antropologică a evidențiat că în groapă nu au fost depuse scheletele întregi ale celor patru indivizi, iar multe dintre oase au fost fragmentate intenționat. Fragmentarea s-a produs însă după ce țesutul muscular s-a descompus. Cu alte cuvinte oasele celor patru indivizi au fost depuse în acea ”groapă comună” după ce au stat o vreme îngropate sau, poate, expuse în aer liber. Este o practică funerară care a fost documentată și la populații din vremuri mai recente de către cercetători.
Ceea ce surprinde, conform standardelor actuale, este vârsta foarte tânără a celor ale căror resturi au ajuns în acea groapă comună. Vorbim însă despre o perioadă în care speranța medie de viață a populației din cea mai mare parte a Europei abia depășea, cu puțin, pragul de 30 de ani! Faptul că unul dintre indivizi a suferit traumatisme osoase prin lovire și tăiere, iar apoi s-a vindecat, dovedește faptul că cineva l-a îngrijit și hrănit pentru a depăși această suferință. Cariile și depunerile de tartru nu i-au ocolit nici pe oamenii din urmă cu aproape patru milenii, dar motivele trebuie să fi fost cu totul altele decât cele din contemporaneitate.
Dr. Ioan Bejinariu, cercetător științific
