Lada de zestre

Cea mai importantă piesă de mobilier în cadrul ceremonialului nunții.

Centrele de lădari din Sălaj

 Lada de zestre nu a fost doar un simplu obiect de mobilier, ci a avut și un rol deosebit de important în cadrul ceremonialului nunții. În trecut nu puteai să te măriți dacă nu aveai ladă. Lada de zestre era obiectul ”obligatoriu” fără de care fetele nu se puteau mărita, obiect care după nuntă ocupa un loc de cinste în cadrul interiorului, fiind așezată în locurile cele mai vizibile: la capătul patului sau lângă ușă.

Lada de zestre marca întreg universul feminin: primită de la părinți pentru a-şi putea păstra în ea cele mai alese lucruri, lada de zestre însoţea tânăra fată care se mărita în casa socrilor, ea simbolizând oarecum o părticică din vechea gospodărie părintească pe care mireasa o aducea cu ea într-o casă străină.     

Lada de zestre era, așadar, destinată păstrării hainelor şi textilelor ce intrau în zestera fetelor, reflectând hărnicia și statutul acestora. De cele mai multe ori fetele care aveau zestre mică sau nu aveau zestre deloc se măritau mai greu sau rămâneau singure. Însă până la momentul căsătoriei, încă din fragedă tinerețe, fata avea datoria să umple lada de zestre cu tot felul de țesături pentru noua casă a viitoarei familii.

Înainte de nuntă fetele trebuiau să își ducă zestrea la casa viitorilor soți.  În ajunul nunții se făcea un alai format din căruţe împodobite cu ştergare, flori şi cununi și trase de boi sau cai.  ”Regina” era lada de zestre, aşezată în locul cel mai vizibil. Alaiul trebuia să străbată întreg satul pentru ca toţi sătenii să poată admira şi „comenta” zestrea fetei. Era un examen foarte greu, atât pentru mireasă, cât şi pentru familia ei. Chiar dacă mirii stăteau aproape unul de altul, traseul era astfel stabilit încât să străbată cea mai mare parte a satului pentru a putea fi văzută de cât mai mulți din sat  și pentru ca eforturile și hărnicia fetei și a părinților să fie aprieciate.  Era şi un prilej de fală şi de câştigare a unui statut cât mai înalt în comunitate.

Femeile marcau momentul prin strigături, „iuituri”, care mai făceau o dată legătura între spaţiul copilăriei miresei, casa părintească, şi spaţiul viitor, cel al soţului şi al socrilor, elementul de continuitate între cele două spaţii fiind tot lada de zestre:

„Ieşit-o femeile, 

Să ne vadă hainile…

Câte haine sunt aci  

S-o putut mărita tri

Şi câte-o rămas acasă  

Mai puteam duce-o mireasă.

Socră mică, socră mică 

Ai rămas fără nimnică

Fără fată, fără ladă,

Numa cu doru-n ogradă.

Important era și exteriorul lăzii, nu doar interiorul. Lada de zestre, pe lângă faptul că trebuia să fie plină de haine, de șterguri, de țoale, de lipideauă, trebuia să fie și frumoasă. Iar de asta se ocupau meșterii lădari. Meșterii se întreceau în a sculpta forme pe ladă sau în a o picta în culori vii și vesele.

Dacă în trecutul mai îndepărtat, lada de zestre era cel mai adesea confecţionată în propia gospodărie, ulterior, încetul cu încetul, unii dintre dulgheri s-au specializat în confecţionarea lor, iar în deceniile şi secolele ce au urmat și datorită importanţei utilitare şi artistice pe care o aveau în gospodăria sătească, au apărut chiar sate specializate.

Au fost identificate două tipuri de lăzi:

1. Lada de dulgherie, lada sculptată,  din lemn de fag

Lăzile de zestre de dulgherie se lucrau din fag, pentru că era foarte rezistent şi uşor de prelucrat, din scânduri groase, despicate cu securea.

 În Sălaj au fost patru sate vestite în care s-a practicat lădăritul: Sângeorgiu de Meseş, Brebi, Trestia și Preoteasa unde meșterii făceau lăzi sculptate de dulgherie. Meşteri izolaţi executau lăzi şi în alte sate, copiind însă stilul unuia sau altuia dintre centrele amintite şi mărginindu-se la vânzarea lor în sat, nu la târguri. În fiecare dintre cele cinci centre menţionate activau la începutul secolului al XX-lea în jur de 20 de meşteri lădari.

Motivele ornamentale de pe lăzile din cele patru centre din judeţ (Sângeorgiu de Meseş, Trestia, Preoteasa și Brebi) diferă, iar trăsăturile distinctive ale fiecărui centru sunt accentuate prin utilizarea preferenţială a anumitor motive ornamentale, devenite „mărci” ale centrului respectiv.

2. Lada de tâmplărie, lada pictată, din lemn de brad

Lada de tâmplărie este mai recentă, lucrată de meşterii maghiari sau slovaci, din zona Călata, cunoscută şi ca „lada de Călata”, confecţionată din scândură de brad şi ornamentată prin vopsire. Motivele ornamentale principale sunt cele florale (buchete, flori, vaze cu flori, ghirlande). Dintre motivele florale cel mai des întâlnite amintim lalelele, garoafele, trandafirii, margaretele sau lăcrimioarele. Un ornament foarte apreciat îl reprezintă vasul cu flori, iar dintre florile preferate se detaşează laleaua.

Centrele de lădărit din Sălaj

Trestia este un sat sălăjean unde a activat un important centru de lădari de pe Valea Almaşului, care acoperea necesarul de lăzi din zonă, activitate care a durat până prin anul 1950. Secolul XIX atestă documentar  existenţa mai multor centre de lădărit în această zonă. Cele mai multe dintre lăzile executate erau vândute prin sate, realizate la comandă, dar şi în târguri ca Almaşu, Hida, Huedin. Se făceau lăzi şi în alte sate, dar dulgherii de aici încercau să copieze stilul unui centru de lădărit consacrat. Până prin secolul al XVIII-lea lăzile erau mai mici şi mai scunde şi ornamentate mult mai rudimentar decât cele din secolul al XIX-lea, când lăzile îşi măresc mult dimensiunile şi devin terenul de lucru al fanteziei meşterilor pricepuţi. Acesta este şi momentul în care se conturează centrele de lădărit unde lucrau numeroşi meşteşugari.

Munca lor nu se rezuma strict la lăzile de zestre, ci mai lucrau şi alte tipuri de lăzi mai mari pentru păstrarea cerealelor, hambare sau mese cu ladă, podişoare, războaie de ţesut, iar mai apoi lădoaie. Anotimpul prielnic pentru muncă era iarna, atunci când treburile gospodăreşti şi munca câmpului nu era atât de intensă şi lăsa loc şi pentru alte îndeletniciri. Meşterii lădari din centrele cele mai importante aprovizionau sătenii cu astfel de lăzi de zestre, dar multe obiecte erau duse şi în târg, pentru desfacere, în vederea obţinerii unui mic profit.

”Aici la noi în sat în Trestia, o fost mulţi meşteri care făceu lăzi. Fiecare făce acasă: lăzi de zestre, lădoie mari, drobalău de cânepă, făceu şi le vindeu apoi. Mereu la Hida cu ele la târg. Lăzâle le făceu din lemn de fag. Tata o făcut lăzi de zestre şi războie de ţăsut. Tata o învăţat de la bunicu. Tata făce rote de car şi lăzi şi moşu făce războie de ţăsut şi lăzi. Nu o avut atelier, lucra în casă. Tata era meşter tare priceput, mere în pădure cu vacile, cu caru şi aleje lemnile în funcţie de componente: unu era bun de picior la ladă, altu de capac, altu de căpătâie, numa din fag că să lucra mai uşor. Toamna le aduce şi iarna le făce, până primăvara la noi în casă era on scaun lung, cât îi patu aiesta pă care tăt ciople tătă iarna. Aduce lemnu şi-l pune pă lângă cuptor în casă să să uşte on pic şi să pune cu săcurea şi ciople, ave scule multe. Când erau gata tăte componentile, o pune p-olaltă, pune piciorile şi le întide între ele, nu cu cuie şi ave on ţârcălam şi deasupra pă capac făce pene cu ţârcalamu ala, mere aşe ca şerpile (linii şerpuite) şi între ele le feşte, ave fel şi fel de culori: roşu, albastră. Când era gata lada, pusă pă olaltă şi vopsâtă, o pune în car şi mere la Hida cu ie şi o vinde cu 300 de lei sau vineu acasă la noi după ele. Cine ave fată de măritat vine la tata şi o alcheze şi îi spune pă când i-o trebe, pă când să i-o ghete. O fost mulţi meşteri: Pintea Alexandru, Luca Anania, Luca Augustin, Pintea Ioan. Tata o făcut lăzi cât o fost tânăr, apoi o vinit războiu şi o fost dus prizonier în Rusia, când s-o întors era beteag şi n-o mai făcut. Pintea Augustin o fost tata şi Pintea Găvrilă bunicu” – Luca Ioan, născut în 1946 în Trestia, Chendrea 2020).

Preoteasa a fost unul din cele mai cunoscute centre de lădari din Sălaj. Aici, aproape la fiecare casă era meșter care confecționa lăzi de zestre pe care le vindeau apoi în târguri sau erau vândute în satele din împrejurimi. Lăzile de Preoteasa erau recunoscute după motivul ornamental  crucea – reprezentată pe peretele frontal. Meşteri lădari renumiți din Preoteasa au fost: Şandor Teodor, Vedinaş Ion, Borz Crăciun, Sîrca Toader, Rad Ion. Centrul de la Preoteasa a fost centrul care a activat cel mai mult în timp, până prin 1970, și aproviziona satele din Sub–Meseș și de pe Valea Barcăului.

”Aici la noi în Preoteasa o fost centru de lădari. O fost mai mulţi care o făcut: Şandor Todor, el făcea de alea cu forme şi Dica. Cam până în 1965 s-o făcut lăzi. Pă satile vecine nu să făce. Aici o fost on fel de asociaţie a lădarilor. Când aveu mai multe lăzi făcute le încărcau în car şi mereu pă sate. Mai vineu oaminii la el şi le alcheze pă bani. Era mult de lucru pă una de aceie. S-o făcut şi lăzi mari, hambare. Şi mie mi-o făcut nănaşu. Apoi le feşte cu maro şi verzi, mai deştisă şi mai închisă, făce forme, era sculptată, tătă era împistrietă. Cu ţârcălamu făceu modele, cu horju, vişeu, cu astea lucrau. Lucrau mai mulţi împreună: unu le mucăle, altu era cu formile, altu le feşte. Lemnile le crăpau în pădure, nu era firez, le crepau dojeşte, pă fibră, din lemn de fag, care era la maturitate” – Onița Șitoarului, n. 1941, Preoteasa, Sălaj, 2022).

”La noi în sat, în Preoteasa, meșteri o fost aprope tăți bărbații. Tăți lucrau acasă. Mereu și alejeu lemnu, lemn de fag: să tăie, să crăpa dojește. Unu făce dojile alea. Alții erau pricepuți să facă din doje lobile alea din care ieșe fiecare bucată. Unii să ocupau cu crepatu lemnului, alții cu cioplitu,  cu horju și calcanu. Alții vijluieu, era de vijluit, mai ales la pticiore. Maeștrii erau numa doi frați, a Petriții (Șandor îi chema) care să ocupau cu încheiatu și cu modelatu (sculptat). După ce o murit ei făce Seru, el o continuat și cu frate-său, cu Florea Ioanii Florichii. Ucenici le-o fost Burdașu și Ioanea Milichii Ghiurchii. Ei o făcut ultimii lăzi. Apoi tăt ei o făcut și războie de țăsut. Care aveu îndemânare la cioplit, fiecare făce câte ceva, dar erau câțiva mai pricepuți: Seru, Florea și Bogdaș.

Aici în Preoteasa s-o făcut lăzi erau meșteri mulți, unu era Hamciuca. Cu asta să ocupau. Tata (Ioan Moga) făce războie de țăsut, juguri  și hămbare. Alea să dădeu zestre la fete (lipideauă, perini, șterguri, saci). Lada era scumpă, nu știu cât, da cam cât on vițăl.

Lada era tare scumpă, tătă era cioplită din săcure și cu modele, ave crucea în față. Vineu oaminii di pă sate după lăzi la Preoteasa, din Valcău, din Lazuri, aici vineu. Să duceu și din Preoteasa cu lăzi la târg să vândă. Când aveau pregătite câteva lăzi, câteva războaie, le puneau în car și o luau pă sate, cătă Marghita, tata mi-o spus că o ajuns până la graniță la unguri. Înnoptau pă la căși, le dădeau la schimb pă bucate: grău, mălai, floarea soarelui. Stăteau câte o săptămână.

Lăzâle să făceu așe numa în familie, cu pruncii. Iarna lucrau în casă, aveu scaunu de mezdrit și sara mezdreu la lampă. Prima dată alejeu fagii în pădure, îi crăpau dojește (să crăpa bocu pă mnijloc), apoi dăde cu săcurea, cum trăbuie să iasă la ladă. După ce le lua așe, le lăsa să se uște. În pădure mereu în ianuarie, februarie, până nu dă mâzga în lemn, atunci nu-l mâncă cariile. După ce se usca îl trăjeu la rindeauă, la mezdreauă. Lucrau și vara da cel mai mult iarna. Apoi făceu scândurile. După ce aveu scândurile pregătite să apucau să construiască lada: prima dată făceu podu lăzii, jugu și scândurile aveu făcut șanț și în ceie parte era ascuțit și să îmbucau una cu cealalta. Ce era prins ca să nu iasă în sus era prins cu sfredelu ca să nu iasă cu cuie de lemn. Nu să foloseu cuie de fier în lăzi. După ce să construia lada să făce capacu. Ultima scândură ave la fel făcut, unde să îmbina capacu, pă marjină ave făcut on jug de lemn care să prinde în spate. Acolo vine prins capacu. Lăzâle unile erau mai mari, altile mai mici, după cum îi ieșeu scândurile din lemn. Ave material pântu una mai lungă, ce țâpa din asta, pune și făce alta. După ce era gata, unii le ardeu nu știu cum, încălzeu ceva fier în foc și făceu niște forme, ieșeu mai închise. A lui soră-mea o fost vopsită pă forme, pă modele. Astea de aicea tăte au cruce, îi on respect pântu credință, aici îs oamini foarte credincioși. Numa formile, modelu era vopsât, restu nu, numa lemnu cu ceva ceară și să mai dăde cu ceva ca să sclipească, tăt ca ceara dar era alb. Lăzâle erau împârțâte în două și în partea din spate aveu on puiuc, ca on sertar, acolo își puneu mărjelile, deasupra împăturate își puneu batistile. Erau mulți meșteri, da nu lucrau tăți la fel, unii lucrau mai bine, mai fin, alții cum știeu” – Moga Ioan, n. 1962, Preoteasa, Sălaj, 2022.

Un alt centru de lădari renumit era cel din Sângeorgiu de Meseș. Cercetările cu privire la acest centru efectuate de I. A. Goia a identificat două tipuri de lăzi de zestre, deosebite ca formă şi ornamentică:

1. primul tip, cel mai vechi, are dimensiuni mai mici, căpătâie drepte, capac plan şi ornamentică exclusiv liniară. Uneori feţele laterale rămân neornamentate. Nu este exclusă posibilitatea executării acestor piese în gospodărie, de către proprietari, într-o perioadă anterioară apariţiei meşterilor lădari specializaţi;
2. al doilea tip au căpătâiele curbe, masive cu „coarnele” proeminente, capacul uşor bombat sau plan, cu scândura din mijloc în două ape. Capacul masiv şi căpătâile curbe se păstrează neschimbate până la dispariţia meşteşugului.

Motivul cel mai frecvent în aria centrului Sângeorgiu de Meseș este triunghiul înfipt în centrul unui cerc simplu sau a unui cerc înconjurat fie de lobi semicirculari, fie de semicercuri întretăiate, fie de triunghiuri dispuse în coroană. Exemplarele aparținând ultimei perioade se vopseau după ”împistrire” cu verde, roșu, albastru și negru, de către soțiile meșterilor, cu pană de gâscă. Centrul Sângeorgiu de Meseș aproviziona satele de pe cursul superior al Văii Agrijului: Buciumi, Bogdana, Răstolțu Mare, Răstolțu Deșert, Bodia, Agrij, Bozna și Treznea[1].

Meșteșugul lădăritului s-a închegat la Sângeorgiu de Meseș în primele decenii ale secolului nouăsprezece sau chiar înainte (mărturie stând lăzile datate 1861 și 1868 din colecția muzeului) și a activat puțin după al doilea război (1947-1949) când meșteșugul intră în declin odată cu pătrunderea la sate a mobilierului de tip orășenesc, iar în cele din urmă la dispariția sa totală, în ultimii ani ai deceniului cinci.

Brebi – este un alt centru de lădari care aproviziona satele de pe cursul inferior al Văii Agrijului și o bună parte a satelor de pe Valea Almașului. Lăzile din acest centru erau recunoscute pentru ornamentele de pe capac și peretele frontal reprezentând rozete multiple și linii șerpuite (cocârla). Centrul de la Brebi a activat până înainte de Al Doilea Război Mondial (anii 1935-1940).

”Aici aprope era pădurea de la mănăstire, erau faji groşi şi de acolo crăpau, un metru şi ceva era on butuc, atâta de mare să făce lada. După aceea aveu un compas cu care scrieu. În feşte casă aveu o ladă. Până în 1930 s-o făcut lăzâle, fără nici on cui de hier, erau cleite. Făceu clei din scocă (brânză de vacă) cu var. Pune o scândură pă on fund de lemn şi cu alt fund tăt amesteca până să întinde. Era tare bun, ala era cleiu pă timpu ala. Lăzâle erau vopsâte frumos după cum erau florile: frunză verzi, albastre şi bordo. Aici i-o zâs ladă de zestre. Apoi o început lădoile după 1920. Stiu clar că: tata s-o căsătorit de două uări. Prima soţie o murit în 1918, era o ladă, îi zâce lada Măriii. În 1921 s-o căsătorit cu mama şi o adus şi mama o ladă şi zâce lada mamii, mama tăt ladă o adus, în 1921 încă să mai făceu lăzi. Cam din 1930 nu s-o mai dat lăzi. Lădoile o fost făcute de tâmplari din lemn de brad[2]” – Marian Iacob, n. 1934, Brebi, Sălaj, 2016.

Lăzile de zestre se numără printre realizările de vârf ale prelucrării artistice a lemnului în zonă, încântând prin acurateţea tehnică, prin forma şi proporţiile lor armonioase, prin claritatea şi echilibrul ornamenticii. Lăzile aparţinând diferitelor centre au o personalitate distinctă, un stil propriu şi o consecvenţă stilistică impresionantă. Lăzile de zestre stau cu cinste alături de cele mai izbutite creaţii izvorâte din înţelepciunea şi îndemânarea meşterilor de pe aceste meleaguri. Oricât de mic ar fi fost interiorul ţărănesc, din el nu lipsea lada, ea slujind zeci de ani unor nevoi practice, reuşind să farmece prin deosebitele calităţi artistice.

Faptul că astăzi lada de zestre a dispărut din arhitectura de interior a caselor sălăjene sau a primit o altă utilitate face ca valoarea acestor piese de mobilier să sporească prin valoarea de document.

Femeile bătrâne spuneau că lada de zestre nu e voie să fie aruncată, având o mare importanţă pentru familie. Acesta este motivul pentru care, în unele case, existau mai multe lăzi de zestre, în funcţie de câte nurori existau. Unele, însă, erau atât de vechi încât nu se mai ştia cui au aparţinut. Totuşi, acestea nu se aruncau. Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea începe să-şi piardă din semnificaţie. Lada de zestre începe să fie mutată în tindă, deci scoasă din casă, apoi pe pridvor sau în pod şi folosită ca spaţiu de depozitare pentru seminţe.

            Bibliografie

Andrei Pănoiu, Mobilier vechi românesc, Editura Meridiane, București, 1975

Camelia Burghele, Şapte zile în Ţara Silvaniei, Editura Etnologia,Bucureşti, 2015

Cornel Irimie, Marcel Necula, Arta țărănească a lemnului, Editura Meridiane, București, 1983

Ion Godea, Lădăritul pe Valea Teuzului, în AMET, Cluj, 1973

Ion Godea, Meşteşugul lăzilor de zestre în Ţara Crişurilor, în Contribuţii la cunoaşterea etnografiei din Ţara Crişurilor, Oradea, 1971

Ioan Augustin Goia, Zona Etnografică Meseș, Editura Sport – Turism, București, 1982

Ioan Augustin Goia, Centrul de lădari Sângeorgiu de Meseș,  ACTA MP I, 1977

Ion Vlăduţiu, Creatori populari contemporani din România, Bucureşti, 1981

Ion Vlăduţiu, Etnografia Românească, Bucureşti, 1973

Paul Petrescu, Georgeta Stoica, Arta populară românească, Editura Meridiane, București, 1981

Tancred Bănăţeanu, Lăzi populare româneşti. Meşteşugul şi arta lădarilor, în Cibinium, Sibiu, 1967­/1968

Olimpia Mureșan, muzeograf

[1] I. A. Goia, Zona etnografică Meseş, București, 1982, p. 70

[2] Inf. Marian Iacob, n. 1934, Brebi, Sălaj, 2016