Back to all Post

Iuliu Maniu – Sfinxul de la Bădăcin

Referitor la uriaşa personalitate, patriotismul, cinstea şi modestia care l-a caracterizat întreaga viaţă pe Iuliu Maniu, Constantin Xeni, om politic, diplomat şi istoric, scria, în anul 1942, în exil, următoarele:

Rar bărbat politic mai sobru, mai modest. Văzându-l de aproape, nu o dată mi-am zis: Mare forţă e modestia! N-a visat, n-a râvnit niciodată averea. Nu l-a interesat. N-a primit o dată să figureze într-un consiliu de administraţie. Şi nu o dată i s-a oferit. În casa lui de sus, din vila de la Bădăcin, nici covoare persane, nici tablouri de preţ, nici bronzuri. În Bucureşti – o odaie de hotel, la Athenee Palace, odaie simplă ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de Palace. Şi nu e o micşorare să adaug că nu o dată l-am găsit seara mâncând singur în odăiţa lui, pe un colţ de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuţitaş şi câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin. Un ascet. Iar în colţ, pe masa de lucru, vedeai numai două cărţi: Biblia şi broşura oficială de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufleteşti, cealaltă pentru cele trupeşti, în necontenitele lui deplasări politice”. 

Înaintașii

Blazonul familiei Maniu din Bădăcin

Familia Maniu are vechi tradiții istorice românești. Astfel, în anul 1699, înaintașul lui Iuliu Maniu, Laurențiu Man, a primit diplomă nobiliară de la împăratul Leopold și avea blazon propriu.

Una dintre surorile lui Simion Bărnuțiu, Ileana, s-a căsătorit cu Teodor Man, fiind bunicii lui Iuliu Maniu. Așadar, Iuliu Maniu a fost strănepotul ideologului Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania, Simion Bărnuțiu.

Pe linie maternă, bunicul lui Iuliu Maniu a fost Demetriu Coroianu. El și-a început cariera ca profesor la Blaj, iar după căsătorie a fost preot greco-catolic în parohia Bobota, protopop de Craidorolț, vicar al Silvaniei în perioada 1850-1873, avansat apoi canonic și rector al seminarului teologic din Gherla, unde a și sfârșit în anul 1891.

Din punct de vedere politic, Iuliu Maniu i-a urmat în funcția de președinte al Partidului Național Român lui Gheorghe Pop de Băsești, care trece în eternitate la scurt timp după Marea Unire, la 23 februarie 1919.

 

Simion Bărnuțiu (1808-1864)                        

Vicarul Demetriu Coroianu (1814-1891)

           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Familia Maniu

Iuliu Dumitrie Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, în Şimleu Silvaniei, din părinţii Ioan şi Clara Maniu. A fost botezat în data de 1 august 1873, avându-i ca naşi de botez pe unchiul său, Iuliu Coroianu, jude cercual la vremea respectivă, şi pe Carolina Pop.

Tatăl său, Ioan Maniu, era nepotul de soră al marelui nostru înaintaş, Simion Bărnuţiu, care a fost pentru el ca un adevărat părinte. Ioan Maniu a rămas orfan de mic copil, iar unchiul său l-a întreținut la studii, din modestul său salariu de profesor. După ce a fost nevoit să renunţe la studiile teologice, Ioan Maniu le-a urmat pe cele juridice, la Pesta şi Viena, unde şi-a obţinut doctoratul, în anul 1862.

Mama lui Iuliu Maniu, Clara, era fiica vicarului Silvaniei, Demetriu Coroianu, şi s-a născut la Bobota, în anul 1842, pe când tatăl său era preot în această mare comună românească.

Clara Maniu a beneficiat de o educație aleasă din familie, o familie cu vechi tradiții istorice, o familie de preoți și mari patrioți români. Această educație aleasă a transmis-o și fiului său, Iuliu, care a crescut în spiritul credinței în Dumnezeu și al iubirii de Neam.

Din fericita căsătorie a lui Ioan și Clara Maniu au rezultat următorii copii: Scipio (+ 8 ani); Cassiu, fost avocat, publicist şi profesor universitar de drept la Cluj; Elena, măritată cu Ioan Pop, vicar foraneu la Năsăud; Ioan (+ 7 ani); Iuliu, marele om politic; Sabina (+ 31 ani); Cornelia, călugărită sub numele de sora Cecilia; Iulia (+ 9 luni) şi Emilia (+ 8 luni). După cum se poate observa, din cei nouă copii au supraviețuit doar patru, datorită mortalității infantile foarte mari din perioada respectivă.

Ioan Maniu (1833-1895)

Clara Maniu (1842-1929)

Familia Maniu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Formarea profesională

Iuliu Maniu a copilărit la Şimleu şi Bădăcin. A urmat cursurile şcolii din Blaj, după care a absolvit Liceul reformat din Zalău, unde şi-a obţinut bacalaureatul, în anul 1890. Învăţămîntul liceal pe atunci era de 8 clase, din care primele patru clase reprezentau cursul inferior. Ciclul inferior l-a absolvit la Blaj, iar cursul superior la Zalău (aici absolvind clasele V-VIII, corespunzătoare claselor IX-XII de acum).   

Iuliu Maniu a avut rezultate foarte bune la învățătură, fiind printre cei trei premianţi ai clasei, la sfârşitul anului şcolar primind cărţi şi fiind evidenţiat în anuarul colegiului pe anul şcolar 1888-89 şi 1889-90, după cum se poate observa din cataloagele anexate.

Programa elevilor de atunci era foarte încărcată. Pe lângă orele opţionale aveau următoarele discipline de studiu: limba şi literatura maghiară (3 ore pe săptămână), latină (4 ore), greacă (5 ore), germană (2), istorie (3), matematică (3), ştiinţe ale naturii (fizică+chimie şi biologie, 4 ore), filosofie împreună cu logică (2 ore), educaţie fizică (2), religie (ore.) Fiecare elev studia propria religie, cei greco catolici îl aveau ca profesor de religie pe protopopul gr. catolic din Ortelec, pe nume Pop Teodor.

Despre liceul la care a învățat, Iuliu Maniu spunea: „Printre zidurile instituţiei, de timp foarte îndelungat, necontenit se sădeşte în sufletele noastre simţul onoarei, libertatea gândului şi cuvântului, şi idealurile măreţe de iubire faţă de neamul fiecăruia, care au fost sădite definitiv în sufletul meu, şi care mă călăuzesc ca nişte torţe de nestins”.

Studiile superioare juridice le-a făcut la Cluj, Budapesta şi Viena, în perioada 1891-1896, an în care îşi ia doctoratul. 

Cataloage din arhiva Colegiului reformat din Zalău

   

         

 

 

 

 

 

 

 

 

Absolvent al Colegiului din Zalău – 1890

Iuliu Maniu și Alexandru Vaida Voevod în timpul studenției, la Viena

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Începuturile activității profesionale și politice

Încă din perioada studenţiei, Iuliu Maniu s-a implicat în lupta politică naţional-românească. Debutul său politic, în calitate de membru, apoi preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior” se suprapune cu anii mişcării memorandiste şi a simulacrului de proces care a urmat.

În anul 1892, trece pentru prima dată în România şi participă la un congres al studenţilor din oraşul Roman, iar în septembrie 1894 participă la o reuniune studenţească, la Constanţa, împreună cu alţi 50 de tineri români. Acum se simte dator să facă următorul legământ memorabil pe care îl va respecta cu sfinţenie toată viaţa: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”.

După doi ani de stagiatură, în data de 2 octombrie 1898 îşi începea cariera de avocat al Mitropoliei române unite din Blaj, funcţie pe care a ocupat-o până în anul 1915, când pleacă pe front. Totodată era şi avocat al băncii „Patria”.

La cererea Mitropoliei din Blaj, Iuliu Maniu acceptă şi funcţia de profesor la Seminarul teologic. Aflăm aceasta din scrisoare pe care i-o adresează mitropolitul Victor Mihali, la data de 24 ianuarie 1899, când este numit ca „profesor extraordinariu” pentru catedra de drept civil.

În anul 1897, la vârsta de numai 24 de ani, a fost ales în Comitetul de conducere al Partidului Național Român din Transilvania (P.N.R.). Cariera politică a lui Iuliu Maniu cunoaşte o ascensiune fulminantă, astfel că la Conferinţa naţională a P.N.R. din anul 1905, când s-a adoptat tactica activismului politic, adică implicarea activă în luptele politice şi în viaţa parlamentară, îl regăsim printre liderii de marcă ai partidului.

Deşi învins la alegerile parlamentare din anul 1905, când a candidat în circumscripţia electorală Vinţul de Jos împotriva „unui bun mameluc” al lui Tisza, pe nume Szöcs Paul, prin tacticile obişnuite de fals şi teroare ale autorităţilor maghiare, Iuliu Maniu, „bărbat pătruns însă de tăria credinţelor pe care le mărturiseşte”, nu a deznădăjduit. Căzând guvernul Tisza, au fost organizate noi alegeri parlamentare în anul 1906. Iuliu Maniu candidează din nou. Acum se trezesc la realitate şi românii care până atunci au fost „duşi încă pe partea oilor rătăcite” şi „acum au venit cu toţii la vadul cel larg şi luminat al drumului curat naţional”.

Strălucita victorie al lui Iuliu Maniu a fost sărbătorită cu mare fast la Blaj şi nu numai: „Bucurie mare s-a făcut pentru asta! La Blaj românimea toată, apoi din Blaj şi împrejurime, s-a adunat mâne-zi să primească cu alaiu pe deputatul ce aduce biruitor steagul naţional de la Vinţ, spre a-l fâlfâi cu fală deasupra Câmpului-Libertăţii şi a-l aşeza să fluture în semn de trimf, pe „Piatra-Libertăţii”, în ochii lumii! Însăşi Curtea Metropolitană s-a mişcat de bucuria fiilor săi buni. Curtenii Metropolitului Mihali au junghiat un bou gras şi au desfundat o bute de vin scump şi au făcut prânzul bucuriei, că semnele vremii arată o frumoasă deşteptare şi înălţare a inimilor româneşti”.

În timpul mandatului său de deputat se remarcă prin discursurile bine documentate şi curajoase, în care apără drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale românilor.

În Marele Război

În momentul izbucnirii războiului, Iuliu Maniu nu a acceptat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta, prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria, şi a refuzat categoric să-şi pună semnătura pe o declaraţie de fidelitate faţă de Regatul Ungariei.

Însemn militar de identitate care a aparţinut lui Iuliu Maniu

În aceste condiţii, în luna mai 1915 Iuliu Maniu a fost recrutat la Aiud şi încorporat în armata austro-ungară. Aceasta era o răzbunare personală a primului ministru austro-ungar, Tisza Istvan, deoarece, în calitate de jurist-consult al Mitropoliei de la Blaj, Iuliu Maniu era scutit de la efectuarea serviciului militar și avea vârsta peste 40 de ani.

La aflarea acestei veşti, poetul Octavian Goga scria articolul „Pleacă și Maniu”.

Iuliu Maniu în uniformă militară, alături de mama, fratele și surorile sale

Iuliu Maniu a fost trimis în Ungaria la şcoala de ofițeri în rezervă a Regimentului 36 artilerie, devenind sublocotenent şi făcând serviciul militar pe front, la brigada de infanterie germană, „care ocupase cele mai primejdioase puncte, pe frontul italian”. După ce a efectuat un scurt stagiu pe frontul rusesc, Iuliu Maniu a fost trimis în Italia, unde la data de 9 iunie 1916 îndeplinea funcția de ofițer de artilerie al Regimentului 26 (gebirgs), la brigada de infanterie germană, pe frontul sudic, în munții Tirolului.

În această perioadă, deși era pe front, Iuliu Maniu găsește timp și pentru a se menține în contact cu realitățile politice interne. În timpul concediilor pe care le petrecea în Ardeal, el i-a vizitat pe toți fruntașii mișcării naționale românești, discutând cu ei situația politică și viitorul Transilvaniei în noua conjunctură europeană care se contura. El aducea de pe front ultimele informații din statele Antantei, pe care le primea de la prietenii cehi și slovaci aflați la Viena sau de la propriile lui surse secrete.

Însă, abia venit de pe front, în concediu, el era rechemat telegrafic înapoi pe front, pentru a nu putea să-și desfășoare activitatea politică, deoarece era considerat, încă din acea perioadă, liderul românilor din Transilvania.

Artizan al Marii Uniri

 Iuliu Maniu a fost unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri, desăvârșită prin Adunarea Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918.

În cursul lunii septembrie 1918, aflându-se într-o permisie, Iuliu Maniu se întâlnește cu Alexandru Vaida Voevod la hotelul „Astoria” din Budapesta și elaborează proiectul declarației de independență al românilor transilvăneni față de Imperiul austro-ungar. Declarația a fost definitivată la Oradea, în data de 12 octombrie 1918, de către fruntașii P.N.R. și citită cu mare curaj de către Alexandru Vaida Voevod în parlamentul de la Budapesta. Iuliu Maniu nu a participat la întrunirea de la Oradea, deoarece a fost nevoit să se reîntoarcă pe front.

După stabilirea sediului Consiliului Național Român Central la Arad a avut loc o reuniune importantă a conducerii P.N.R., la care a participat și Iuliu Maniu. El a primit misiunea de a reprezenta Afacerile Externe și Militare ale Transilvaniei și pleca, în acest sens, la Viena. A avut un rol decisiv în repatrierea soldaţilor români, care vor forma primele unităţi româneşti din Transilvania.

Cazarma din Viena în care au fost cazați ofițerii români în urma demersului politic al lui Iuliu Maniu – noiembrie 1918

Iuliu Maniu soseşte la Arad în data de 14 noiembrie 1918, în toiul tratativelor dintre Consiliul Naţional Român şi Oszkar Jászi, reprezentantul Budapestei, fiind aşteptat şi recunoscut ca lider al românilor transilvăneni. La finalul tratativelor eşuate, la întrebarea lui Oszkar Jászi: „– În definitiv, ce vor Românii?”, îi răspunde hotărât că românii din Transilvania doreau despărţirea totală de Ungaria şi unirea cu România.

Iuliu Maniu a avut un rol decisiv în organizarea și desfăşurarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Marele lui merit a fost acela de a contribui decisiv la apropierea punctelor de vedere existente între cele două orientări, la fel de bine intenţionate, dar cu opinii diferite în ceea ce priveşte autonomia temporară a Transilvaniei, până la organizarea de alegeri generale şi încadrarea ei firească în România Mare.

 

A doua zi, 1 decembrie 1918, Iuliu Maniu îşi face intrarea în sala Cercului Militar (azi Sala Unirii) din Alba Iulia. Presa vremii consemnează primirea entuziastă de care a avut parte liderul naţional-român. Ziarul sibian „Foaia Poporului” prezenta astfel momentul intrării lui Maniu: „Intră Dl. Dr. Iuliu Maniu. Întreaga sală a izbucnit dintr-o dată în furtunoase strigăte: Trăiască Iuliu Maniu, strigăte care s-au repeţit de mai multe ori şi în decurs de câteva minute”. Şi alte ziare ca „Telegraful român” sau „Glasul Ardealului” subliniază primirea entuziastă de care s-a bucurat Iuliu Maniu.

Consiliul-Dirigent al Transilvaniei – preşedinte Iuliu Maniu

A doua zi după ce Marea Adunare a decretat Unirea necondiţionată a Transilvaniei cu România, în data de 2 decembrie 1918, au fost alese structurile de conducere provizorie ale Transilvaniei – Marele Sfat Naţional, ca organ legislativ şi Consiliul Dirigent, organul executiv. Iuliu Maniu a fost ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent

Momentul 1918 a însemnat un punct culminant al carierei mereu ascendente a lui Iuliu Maniu. De acum începea o nouă etapă, acea a luptelor politice în cadrul României Mari, pentru instaurarea şi mai ales menţinerea unui regim democratic în perioada interbelică.

În vâltoarea luptelor politice

După realizarea Marii Uniri, Iuliu Maniu a îndeplinit cu mare răspundere şi devotament funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent şi s-a preocupat de recunoaşterea internaţională a Unirii. A fost în permanenţă informat de către prietenul şi colaboratorul său, Alexandru Vaida-Voevod, în legătură cu mersul tratativelor de pace de la Paris.

Profitând de faptul că la Sibiu erau prezenţi membri Marelui Sfat Naţional, care în acelaşi timp erau şi fruntaşii Partidului Național Român (P.N.R.) din Transilvania, în perioada 9-10 august 1919 a fost organizată şi o conferinţă a partidului. În urma decesului președintelui partidului, venerabilul Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu a fost ales cu unanimitate de voturi, „pe lângă mari ovaţii”, în fruntea Partidului Național Român.

În anul 1926, după îndelungi tratative purtate cu liderul Partidului Ţărănesc, Ion Mihalache, s-a negociat fuziunea celor două partide, ceea ce s-a şi întâmplat în data de 10 octombrie 1926. Crearea Partidului Naţional Ţărănesc a avut un ecou puternic la masele electorale. În urma alegerilor ei au trimis în Parlament 80 de deputaţi, majoritatea oameni noi, care s-au afirmat la tribuna Parlamentului în lupta bătăioasă pentru democraţie, fiind secondaţi de opinia publică, care i-a şi adus la putere în anul 1928.

În perioada guvernării național-țărăniste, Iuliu Maniu a îndeplinit funcţia de prim ministru al României de trei ori. De asemenea, a îndeplinit funcția de președinte al P.N.Ț. până la desființarea sa de către regimul comunist, în urma Capcanei de la Tămădău, în anul 1947.

Membrii guvernului Maniu – 1932

Maniu la guvern

Împreună cu Patriarhul României, Miron Cristea

   

 

 

     

 

 

 

 

 

 

23 August 1944 – comunizarea României

Iuliu Maniu a luptat în permanenţă împotriva oricăror încercări de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti şi instaurarea unor regimuri dictatoriale, fie că au venit din partea lui Carol al II-lea, a mareşalului Antonescu sau a comuniştilor. A avut un rol foarte important în realizarea actului istoric de la 23 august 1944, prin care România a ieșit din alianța cu Germania hitleristă, scurtându-se războiul cu cel puțin 6 luni. Liderul opoziției democratice din România, Iuliu Maniu, a păstrat pe toată perioada războiului legăturile tradiționale ale României cu anglo-americanii, prin diferiți agenți secreți și a negociat, până în ultimul moment, condiții cât mai favorabile de ieșire a țării din război.

Iuliu Maniu și Corneliu Coposu la o întrunire a Blocului National Democratic (PNT, PNL şi PSD) – 1944

La 23 august 1944, Regele Mihai I i-a propus, în mai multe rânduri, funcția de prim-ministru al României, dar a refuzat, motivând că Armistițiul cu Aliații trebuia încheiate de către un guvern condus de militari și girat politic. În acest sens, a acceptat funcția de ministru de Stat în cele două guverne conduse de generalul Sănătescu și în cel condus de generalul Rădescu, până la impunerea de către sovietici a guvernului pro-comunist condus de Petru Groza, la 6 martie 1945, când începe practic comunizarea României.

La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial ţara noastră avea să intre, din păcate, în sfera de infuenţă a U.R.S.S.  În aceşti ani de lupte grele, Iuliu Maniu a devenit simbolul rezistenţei anticomuniste, fapt recunoscut chiar de către liderii comunişti. Astfel, la Plenara Comitetului Central al P.C.R. din 28 ianuarie 1946, când se discută strategia pe care comunişti trebuiau s-o adopte în campania electorală, Gheorghe Gheorghiu-Dej sublinia următoarele: „În cadrul acestei campanii de alegeri, noi avem îndreptat focul principal împotriva lui Maniu şi a clicii sale, pentru izolarea politică a reacţiunii (este vorba de partidele istorice – n.n). Maniu reprezintă steagul de mobilizare a tuturor forţelor reacţionare (în realitate cele democratice – n.n.) din ţara noastră. Deci, împotriva lui îndreptat focul central”.

Anul 1946 a fost unul crucial pentru ţara noastră, deoarece de rezultatul alegerilor parlamentare depindea viitorul ţării pentru câteva decenii. De acest lucru era conştient şi Iuliu Maniu, dar şi comuniştii, aceştia urmărind câştigarea lor cu orice preţ, pentru a se legitima în fața Occidentului. Deşi partidelor istorice le-au fost interzise toate mijloacele de propagandă în timpul campaniei electorale, comuniştii nu au putut suprima voinţa populaţiei. După cum reiese și din documentele de arhivă, alegerile parlamentare din noiembrie 1946 au fost câştigate cu aproape 80 % de către P.N.Ţ. şi liderul său, Iuliu Maniu. De asemenea, din cuprinsul documentelor reies eforturile disperate ale marelui om politic de a scoate țara de sub influența sovietică.

Procesul și tragicul sfârșit în temnița de la Sighet

Iuliu Maniu în timpul procesului

În urma înscenării de la Tămădău din 14 iulie 1947, liderii P.N.Ţ. în frunte cu Iuliu Maniu sunt arestaţi, iar partidul este desfiinţat, în mod ilegal. Iuliu Maniu avea vârsta de 74 de ani. În urma unui simulacru de proces, regizat de la Moscova, în data de 11 noiembrie 1947 a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă datorită vârstei, precum şi la confiscarea averii. Ajungea în celularul închisorii politice din Galaţi, unde a stat până la finele anului 1951, când a fost transferat la Sighetu Marmației, împreună cu ceilalţi lideri P.N.Ţ.. În „închisoarea miniștrilor” de la Sighet se mai găseau foşti şefi de guvern, intelectuali de pretigiu şi înalţi prelaţi greco-catolici, precum Ioan Suciu sau Iuliu Hossu.   

Ca şi în viaţă, Iuliu Maniu a fost şi în închisoare acelaşi model de conduită şi nobleţe morală. Astfel, cât timp s-a aflat în detenţie, nimeni nu a încercat să-i schimbe conduita, să-i „spele creierul”, apreciindu-se că acest efort ar fi fost zadarnic. 

La 25 martie 1949, în fața hotelului Waldorf Astoria din New York, un grup de americani de origine română

Din cauza faptului că sănătatea lui se deteriora nu numai cu trecerea anilor, dar mai ales din cauza bolilor pe care le-a contactat în închisoare şi care nu au fost tratate, ultimele luni ale vieţii şi le-a petrecut în celulă împreună cu Nicolae Carandino, fostul director al ziarului „Dreptatea”, care l-a îngriji, l-a ajutat să îndure suferinţele fizice şi i-a fortificat moralul.

Iată ce spunea Nicolae Carandino despre ultimele zile din viața lui Iuliu Maniu: „Iuliu Maniu suscita, în închisoare, același climat de noblețe morală, în care toată viața se complăcuse. Nici o șovăială, nici o slăbiciune, la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie Președintele Consiliului de Miniștri care să gireze, el democratul de o viață întreagă, un regim de sclavie. Nimeni nu l-a mai întrebat, cât a fost închis, nimeni n-a încercat să-l abată sau să-l corupă. Dușmanii săi cei mai îndârjiți își dădeau seama că ar fi fost timp zadarnic pierdut. Iată un omagiu la care niciunul absolut niciunul dintre noi, n-a avut dreptul. Cine n-a fost torturat, a fost bătut sau șantajat. Toți, cu excepția lui, au fost evaluați de o lașitate posibilă și, în consecință, supuși verificării.

Îi lipsea în mod deosebit ajutorul bisericii. De la un înalt prelat catolic am învățat rugăciunile „Pater Noster” și „Ave Maria”, pe care i le rosteam în fiecare seară. Sentimentele religioase ale lui Iuliu Maniu sporeau odată cu apropierea morții. Fusese desigur credincios toată viața, dar boala, singurătatea, drama sufletească pe care o trăia, contribuiau la o întoarcere mai hotărâtoare spre credință.

Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier, ungur după accent și subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de șef de operații. Supraveghea fazele de la distanță. Ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome, apoi dispărea ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul ușii.

Conștient că moare, Maniu privea în gol și bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distinct: „Ce frumoasă femeie era Clara”.

Era 5 februarie 1953. Maniu împlinise, de o lună, 80 de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin.

Peste câteva ore, Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul, în toată închisoarea.

Noaptea am auzit căruța poposind în curtea închisorii, huruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor ferecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă. Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc de fier, atunci când i-am închis pleoapele și când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat”.

Celula de la Sighet în care a decedat Iuliu Maniu

Cimitirul săracilor din Sighet, locul unde a fost aruncat, la groapa comună, trupul neînsuflețit al lui Iuliu Maniu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Marin Pop

 

 

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X