Domnul Horvat Alexandru este bunicul meu vitreg. Dumnealui este tată, fiu, frate, unchi și bunic. Înainte de toate, este un om minunat, curajos, voinic și rezilient. Pesemne că societatea de atunci l-a consolidat astfel. A trăit într-o lume în care singurul lucru constant era schimbarea, cu obligații și norme ce păreau uneori mai mult un regres decât o evoluție.
S-a născut în Solomon, județul Sălaj, la data de 18 septembrie 1948. Acolo a și crescut. A urmat doar patru clase, deoarece munca era aspectul prioritar al vieții sale. Acest lucru nu era deloc neobișnuit pentru acea perioadă și zonă geografică.
La doar 14 ani a mers pe jos, împreună cu tatăl său, Filimon Horvat, până la Dej. Au parcurs 46 de kilometri pentru a-și face buletinul. Peste noapte s-au adăpostit lângă o căpiță de fân și au reluat drumul la răsărit. Abia la întoarcere au apelat la un mijloc de transport în comun.
La 17 ani, în 1965, a plecat la muncă în Bistrița alături de un consătean. A lucrat acolo un an și jumătate în construcții. Fiind minor, a fost nevoie ca acel consătean să semneze actele în locul lui.
În mai 1968 a ajuns la Lotru, la o firmă de construcții hidro. După un alt an și jumătate a fost încorporat în armată. Susține că nu a fost un loc teribil, mai ales după ce s-a acomodat. Armata la vânătorii de munte a fost o experiență deosebită. Deși purta bocanci grei cu fier în talpă, condițiile erau decente. Un mare avantaj era că vânătorii de munte nu erau trimiși la muncile agricole epuizante din Bărăgan. Iarna mergeau la schiat în Sfântu Gheorghe, deși doar locotenentul se aventura pe râpele cele mai abrupte.
După armată a devenit miner. Pentru a ajunge în subteran, intra într-o galerie și mergea 300 de metri până la un puț adânc de 170 de metri. Cobora cu liftul și muncea de la zece seara până dimineața la șapte. Sarcina lui era să încarce piatra în vagoane care erau, apoi, scoase la suprafață. Gândindu-mă la izolarea de care a avut parte în mină, mi-a venit în minte cartea „Însemnări din subterană” și la singurătatea pe care o poate simți un om acolo, jos.
Poate că cel mai dificil moment pe care l-a trăit a fost o surpare de pământ care ar fi putut să îl blocheze în subteran pe vecie. Bunicul meu a reușit însă să scape, învingând nu doar singurătatea subpământeană, ci chiar muntele însuși.
După ce a muncit 25 de ani sub pământ și a supraviețuit acelei surpări cumplite, bunicul meu s-a pensionat la vârsta de 50 de ani. S-a angajat apoi ca paznic la o firmă din Crișeni, județul Sălaj, crezând că se poate bucura în sfârșit de o perioadă liniștită. Însă momentele de cumpănă nu se terminaseră: un vehicul a dat peste el în timp ce lucra, accidentul aruncându-l într-o comă profundă. Din fericire, s-a trezit, starea lui s-a îmbunătățit rapid și a rămas doar cu o tijă de metal în picior. A demonstrat încă o dată că este un om profund rezilient, capabil să depășească orice obstacol major pe care viața i l-a scos în cale.
Alexia Emilia Oltean
Elevă Liceul Pedagogic „Gheorghe Șincai”
