Deschis de Marți până Duminică 9.00 - 17.00.
(Ultima intrare la ora 16.30) Luni închis.
Back to all Post

Ioan Ossian (1885-1953) – scrisoare cutremurătoare despre ultimele lui zile de viață la Canal

Personalitate marcantă a Sălajului interbelic, Dr. Ioan Ossian a fost primul director al liceului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei (1919-1940) și prefect al județului Sălaj (1927-1928).

 

Ioan Ossian alături de corpul didactic al liceului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei

 

Arestat de către comuniști în noaptea de 14/15 august 1952, la vârsta de 67 ani, Ioan Ossian a sfârșit în chinuri groaznice la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se afla ca deținut politic, în 4 ianuarie 1953.

Martor la tot traseul parcurs de către Ioan Ossian în gulagul comunist a fost și Dr. Horațiu Ciortin, care a trimis familiei o scrisoare cutremurătoare despre ultimele luni de viață a vrednicului dascăl șimleuan, martir al închisorilor comuniste. Scrisoarea se află în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Artă-Zalău și o redăm în continuare, pentru ca tânăra generație să cunoască adevărul istoric despre acel regim criminal și ateu.

 

Stimată doamnă,

Am nădăjduit tot timpul că voi putea transmite personal mai jos înșiratele gânduri, ele constituind pentru mine o obligație cvasitestamentară din partea iubitului dvs. soț și neuitatului nostru badea Ossian.

Împrejurările nu mi-au permis însă acest lucru, subsemnatul pomenindu-se, în locul unei eliberări obișnuite, cu un D.O. (Domiciliu Obligatoriu – n.n.) în Bărăgan. Iată pentru ce întârziu cu acest aviz și consider că mă veți ierta pentru aceasta. Am avut nevoie de adresa dumneavoastră pe care am obținut-o în sfârșit prin intermediul tatălui meu, Ioan Ciortin din Beiuș, astăzi 1 septembrie 1954.

Am fost alăturea de badea Ioan tot timpul, începând cu data de 15 august 1952 și până la ziua fatală de 4 ianuarie 1953. Că am fost foarte atașați unul de altul pe tot acest parcurs nu e de mirare, date fiind antecedentele colegiale cu tatăl meu. Mă considera ca pe cel mai apropiat dintre frații de suferință, devenind un fel de fiu pentru el. Începând cu deținerea de la Oradea s-a ales cu o boală care l-a slăbit foarte mult, compromițându-i rezistența. Totuși aparent deruta cu fizicul său destul de impunător și așa se explică faptul că diferitele comisii medicale prin fața cărora a trecut, nu l-au învrednicit, cu toată vârsta înaintată, de regimul bătrânilor și l-au trimis la muncă alăturea de noi, cei tineri.

Am colindat împreună tot drumul canalului, prin Poarta Albă, Poarta Galiș, Km 31 și apoi, drept încercare, iadul Midiei. Până la Midia totul a mers destul de acceptabil, doar inima cu aortita ei ne mai dădea de gândit din când în când. La Midia însă acea muncă titanică, intemperiile vremii, lipsa totală de odihnă și hrana mizerabilă ne-au dat gata. Unii au rezistat mai mult, alții mai puțin și era firesc ca cei mai bătrâni să intre în categoria a doua. La toate acestea se mai adaugă regimul de teroare și bătăi fără precedent. În câteva săptămâni badea Ioan s-a topit, a dat primele semne de distrofie, a făcut, conform obiceiului, o miocardită interstițială, tot ca urmare a distrofiei, și în cele din urmă o cangrenă carențială a membrului superior drept. Nu existau medicamente, pansamente și mai ales nu se permitea internarea în infirmerie, așa că nu exista alt drum decât acela pregătit pentru noi toți: al cimitirului din Năvodari.

La început îl pansam eu cu modestele mele mijloace, apoi am reușit să-l introduc la infirmerie unde în cele din urmă l-am și internat, dar era deja prea târziu. Doctorul Radu, titularul infirmeriei, deși era rău famat, totuși l-a tratat cu deosebită considerație, până la urmă administrându-i penicilină proprie, fără rezultat însă. El, bietul, presimțea că nu mai există scăpare și de câte ori trecea pe la el sau venea pe la mine pentru a-i coase un nasture și altceva, îmi spunea cu vădită amărăciune că noi, cei tineri, vom scăpa, dar lui aici îi vor rămâne ”cioantele”.

Înainte de a sfârși se întâmpla rar să fie conștient, totuși pe mine mă recunoștea, își revenea pentru puțin timp și mă ruga să transmit pentru familia iubită toate gândurile lui dragi. S-a stins cu ”la commedia e finita” pe buze. Încă din timpul când era internat mi-a comunicat că dorește să-i caut lucrurile și să le păstrez la mine. Am încercat să fac lucrul acesta, dar îmi trebuia pentru el o aprobare a șefului de detașament, a tovarășului Crăciun, unul dintre marii lor criminali.

Fiindcă deja lucram la alt șantier (eu eram de noapte, iar schimbul lui de ziuă) mi-a fost imposibil să-l întâlnesc. După deces am bătut calea Canalului de nu știu câte ori spre a vedea de lucruri, dar comandantul Borcea mă tot amâna. Nu am putut obține nimic de la ei, în schimb am cam urmărit ce se întâmplă cu lucrurile în speranța că știindu-le urmărite nu se vor deda hoției. Lucrurile care se găseau asupra lui cât a fost la infirmerie s-au predat la magazie, parte din cele de la baracă la fel, inclusiv un geamantan din piele. Șeful de detașament Crăciun și-a însușit o pereche de bocanci noi și ceva albituri. Vecinii de pat pantofii galbeni cu care a fost arestat și fularul galben. Iar restul a mers spre magazie – și după cum mi s-a spus – ”cu destinația acasă”. Sunt foarte curios dacă le-ați primit. Am reușit mai mult să fur decât să iau paltonul de iarnă și pardesiul. Primul l-am dat spre folosință și păstrare lui Enea Băieșu, care era gol-goluț. Sper că vi l-a predat. Pardesiul l-am trimis pe avocatul Ioan Stanciu din Beiuș, dar după plecarea lui am auzit că și el s-a ales cu D.O. Nu-i cunosc adresa nouă, fiindcă i-aș comunica-o pe cea a dvs.

Pe scurt, cam aceasta ar fi lucrurile care constituie obiectul comunicării mele. Din parte-mi vă rog să primiți condoleanțele cuvenite și vă asigur că-n încercarea cea grea am fost tot timpul alături de dumneavoastră.

Măzăreni, 3 IX 1954                                                                                                                                                                                  Dr. Horațiu Ciortin

                                 

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X