Fără să știe, zecile de babe descântătoare intervievate în satele sălăjene dovedesc o concepție terapeutică extrem de logic articulată și o percepție holistică despre actul terapeutic și procesul vindecării demnă de cele mai moderne teorii ale medicinei avansate, centrate, la începutul mileniului trei, tot mai mult pe pacient și pe „caz”, nu pe grupe de boli și categorii de medicamente.
Societatea arhetipală, cea folclorică sau cea tradițională, și premodernă oferă comunității un climat de viață obositor, periculos, chiar angoasant de multe ori; este vorba despre nenorociri personale sau sociale, de neîmpliniri, fapte inexplicabile sau secvențe de viață în care controlul omului este aproape nul. Lumea este guvernată, principial, de bine și de rău, de Dumnezeu și de Satana, sub toate formele lor, iar a te opune unuia dintre ei pentru a-ți păstra sau recâștiga echilibrul interior reclamat de o bună viețuire, așa cum ar fi de exemplu, sănătatea, înseamnă a face un efort uman uriaș, fără garantarea șanselor de câștig. Într-un astfel de context mentalitar și o astfel de construcție imaginară a lumii naște sentimente tragice de neputință și fatalism.
Totuși, sistemul terapeutic tradițional, în toată articulația sa unitară, prezintă aici o importanță ontologică și gnoseologică prin chiar impulsul dat individului de a adopta o atitudine dinamică și constructivă în fața factorilor supranaturali ce i-ar putea periclita acestuia starea de bine. Concepția terapeutică vorbește despre caracterul optimist al omului, despre convingerea sa că nu se află întotdeauna cu mâinile goale în fața sorții, a pedepsei cerești, a blestemului sau a oricărei forme de antiterapie, și că poate încerca izolarea unor remedii potrivite, forjate după tipul amenințărilor. Maladiile divine sau diabolice pot fi atunci stăvilite prin demersuri curative magice, religioase, medicale.
Pentru lumea satului tradițional românesc, concepția terapeutică se articula pe trei repere, furnizate de tot atâtea modalități de a asimila lumea: magică, religioasă și empirică; în funcție de aceste trei viziuni asupra lumii, aplicabile și procesului de vindecare, omul societății folclorice semantiza relațiile care îl puneau în armonie cu exteriorul.
Vom asista așadar la o serie de rugăciuni, acatiste, slujbe, pomeniri, molitve rostite în biserică, la o serie de manifestări de fervoare ale pietății populare individuale sau colective – pelerinaje la locuri sfinte, vizite la mănăstiri, ctitorire de lăcașuri sfinte, la descântece și desfaceri, dar și la o serie de utilizări rituale sau golite de ritual și devenite doar automatisme terapeutice a unor plante, animale, minerale.
Se știe, de altfel, că grija pentru sănătate se manifesta la țăran prin tactici oarecum indirecte, de cele mai multe ori profilactice și menajante pentru sănătate: regimul alimentar cumpătat, cu multe posturi în care erau eliminate alimentele grase sau condimentate excesiv, băuturi consumate în cantități mici, ca medicament, îmbrăcămintea comodă și lucrată exclusiv din fibre naturale, spălatul rufelor cu leșie, întinsul hainelor de pat și a hainelor groase, iarna, pe garduri sau direct pe zăpadă, ca să înghețe, aerisirea pernelor și a celorlalte haine de pat, primăvara, prin expunerea lor la soare, văruitul și lipitul periodic al interioarelor locuite, munca în aer liber, odihna obligatorie de duminica și din timpul zilelor de sărbătoare.
Din alt unghi, imaginarul colectiv folcloric, dar și praxisul magico-ritual decelabil în aproape toate satele românești este dublu vectorializat: la un pol se situează magia albă, pozitivă, benefică, domestică, ce are ca finalitate restabilirea sănătății și a stării de bine, la celălalt pol este magia agresivă, violentă, cu repercusiuni negative asupra echilibrului omului obișnuit, cu grave perturbări ale sănătății (până chiar la incidența morții) sau a echilibrului de cuplu (vrăji de legat). În mentalul colectiv specific societății tradiționale, originea celor două axe magice este bine stabilită: „Lucrurile rele îs de la Sătana, lucrurile bune îs de la Dumnezo” – Floare Ardelean, Cizer – Sălaj.
Din perspectivă antropologică, „boala este un accident care întrerupe cursul normal al destinului; în raport cu acest accident, descântecul este funcția magică destinată restabilirii stării de sănătate”.
Magia domestică de desfășoară în limite extrem de largi și de permisive, inovative lexical, narative, dramatice și chiar speculative, între descântatul de deochi și furatul laptelui de la vaci, pornind de la constatarea că fiecare om are un destin și că acesta nu se poate schimba radical, pentru că e dat de Dumnezeu: „Uomu are on destin scris, pă care i-l dă Dumnezău. Nu putea face nimic uomu să își schimbe destinu. O fost și la noi una care cota cu cărțile, da io n-am fost niciodată la ea. O mătușe de-a mea o fost la ea pântru mama, că o avut cancer. Și i-o dus găină și i-o descântat, da tăt o morit mama mea. Io nu am crezut” (Maria Pop, n. 1949, Surduc); tot ce se poate face, potrivit schemei mentale în care se încadrează credințele magice, este o forțare a destinului, cu încercarea magico-rituală de deturnare a sa, ca în cazul copiilor schimbați sau vânduți, a descântecului care poate întoarce deochiul, anihilând puterea celui care l-a aruncat, sau ca în cazul descântatului pe tărâțe, pentru a readuce magic laptele vacilor, furat tot magic.
Chiar dacă femeile din cele mai multe din satele sălăjene actuale nu mai descântă și își amintesc cu greu textele sau scenariile ritualice ale descântecelor de boală, cadrele generale și efectele pozitive ale descântatului terapeutic persistă încă în memoria lor. În fiecare sat erau femei care „știeu cota de spăriet, de diuăki, de bubă, de fapt, de potcă, de mălcez”, iar femeile își amintesc perfect numele bătrânelor care știau lecui și descânta; erau însă, deopotrivă, și agenți malefici de tipul strigoilor sau moroilor sau femei care știau să ducă laptele de la vaci uzând de metode ilicite.
Deseori, lucrurile sunt de o gravitate maximă, pentru că maleficiile pot fi fatale: „Poți muri din diuăkiu ala, și din potcă poți mori… io n-am apucat, că când o fost alea lucruri io am fost tânără, da am auzit așe că o morit din potcă” – Firuța Oros, Șeredei – Sălaj.
Cercetările de teren atestă faptul că există mari profesioniste ale genului, recunoscute pe arealuri întinse şi a căror prezenţă este fixată în memoria colectivă de-a lungul mai multor generaţii. Despre ele se spune că „au un coeficient de inteligenţă ridicat, se caracterizează prin afectivitate, sensibilitate şi o intuiţie ieşită din comun” (Silvia Ciubotaru, Folclorul medical din Moldova, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, p. 61), întocmai aşa cum susţineau Marcel Mauss şi Henri Hubert în studiile lor arhicunoscute: „o inteligenţă anormală faţă de mediile mediocre în care se crede în magie”( Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 35).
Figuri proeminente de descântătoare evocă Silvia Ciubotaru, Radu Răutu şi Gheorghe Pavelescu în observaţiile lor de teren: printre vrăjitori erau unii sau unele mai vestite care „ştiau să atragă o clientelă bogată”; „dar deşi tradiţia este atotputernică, legea variantelor individuale, prin care creatorul de fapte folclorice îşi manifestă personalitatea, se afirmă şi aici. Este un lucru edificat că fiecare descântătoare are un număr limitat de teme (de boală etc.), de imagini şi de motive magice” – Răutu, Radu. Antologia descântecelor populare româneşti, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1998, p. XV. Este vorba despre femei cu un profil profesional absolut aparte şi cu o reputaţie care le-a transformat în modele, ajungându-se chiar până la acea instituţionalizare despre care, de asemenea, vorbesc antropologii care au studiat triburile exotice.
Într-un astfel de context, baba descântătoare se configurează ca un personaj instituționalizat de cadrele mentalului colectiv tradițional (rural), care desface făcăturile magice uzând formule rituale verbalizate de tipul descântecului, în contextul cultural mai larg al descântatului terapeutic ce presupune o recuzită specifică și un instrumentar adecvat (un instrumentar gospodăresc, casnic, dar supraevaluat ritual prin atribuirea de similitudini magice), combinate cu o terapeutică largă, empirică, a leacului (plante de leac, dotate și cu componentă magico-rituală).
Bătrâna care știe descânta este o prezență constantă în cultura noastră tradițională, probabil formula cea mai comună a vindecătorului, protagonist al magiei casnice, domestice, cu o calificare de cele mai multe ori preluată din chiar tradiția comunității.
Terapeutica populară a promovat menținerea sau refacerea sănătății (și, implicit, a frumuseții, receptată ca o consecință firească a stării de sănătate) prin mecanisme tripartite: magico-rituale, religioase și medicale (empirice), fie activate separat, fie conjugate. În satul tradițional românesc descântătoarea satului era des apelată pentru pricini multiple: întoarcerea, anihilarea sau manipularea rituală a bolii, ghicitul ursitului, dezlegări de farmece sau sporirea frumuseții ori refacerea manei animalelor. Folosind o recuzită rituală diversificată, căreia i-au fost atașate în schemele mentalitare specifice roluri simbolice, baba descântătoare performa un scenariu magico-religios ritual, combinat cu adjuvanți medicali empirici, cu rolul de a obține un efect (psiho)terapeutic cu rol de echilibrare: redăm pentru ilustrare un descântec de diuăki preluat din teren în 1998:
„Doamne Isuse Christoase, ajută-mă!
Să luară Maica Sfântă,
Pă cale, pă cărare,
Și să ducea,
Supărată și-ntristată,
Și să tălnea cu Măriuța,
Care-i întristată și supărată.
Și atunce u-o-ntrebat:
– Ce te necăjești?
Ce te amărăști?
– O, bună maică,
Cum nu m-oi amărî,
Că m-o strâcat
Și m-o diuăket,
M-o tulburat,
Mi-o luat firea,
M-o năcăjit
Și m-o vrăjit!
– Du-te înapoi,
La casa ta,
La masa ta,
Și la Maica Sfântă ti-i ruga,
Că io te-oi ajuta,
Și ț-a vini sănătatea,
Și ț-a vini bunătatea,
În ceasu aiesta,
Și-n momentu aiesta.
Și potolești nouă cărbuni și zâci:
Doamne Isuse Christoase,
Așe să să stângă diuăkiu
Cum să stânje focu!
Și faci cruce păstă cărbuni cu cuțâtu ori cu ceva dă hier și zâci așe dă nouă uări, și-l stropești și-i dai să beie și faci cruce pă uom. Da apa o țâpi lângă ușe, o lângă on gard, unde să nu calce uomu” – Victorie Rocaș, Valea Hranei – Sălaj.
Ar mai trebui să remarcăm faptul că această instituție populară cu profil terapeutic care este baba descântătoare (predominant personaj feminin, mai ales motivată de ipostaza maternă a femeii și de necesitatea de a ști vindeca propriul copil de variate boli magice) a fost activă în satul românesc până recent, iar în unele cazuri de sate conservative ea mai activează încă.
Pentru omul comunității tradiționale, prezența vrăjitorului/vrăjitoarei era una relativ familiară, mai ales datorită prestigiului pe care harul și singularitatea i le confereau. Vrăjitoarele – în tradiția românească acest termen, la fel ca și practica vrăjitoriei (dacă prin aceasta se înțelege o practică ocultă din proximitatea tehnicilor de magie neagră) au fost relativ rare, așa cum vampirismul sau satanismul nu sunt manifestări specifice poporului român, ci doar tendințe izolate, speculate mai ales la nivel de memorie culturală și, ulterior, la nivel de „eveniment senzațional”, șocant pentru public, exploatat de scriitura romanescă sau de cinematografie) – erau acceptate, mai ales că ele activau cel mai des sub numele de descântătoare sau cotătoare sau, pur și simplu, babe știutoare; rolul și menirea lor era mai ales acela de a vindeca oamenii și animalele sau de a rezolva, printr-o contracarare magică, făcăturile (farmecele aruncate magic), iar acest demers magic era făcut nu cu invocarea demonilor ci, din contră, cu apelul umil către sprijinul divinităților benefice precreștine sau creștine. Formele de magie neagră – cu puneri în act violente și virulente – sunt mai rare în cultura folclorică românească și mai mult specifice occidentului european.
Așadar, satul tradițional trăia într-un orizont magic în care, practic, tot ce nu se putea soluționa în plan real, social, cădea sub incidența unei rezolvări magice, prin încercarea de influențare a destinului, a bolii, a morții. Interesant este însă faptul că omul comunității contemporane are în continuare nevoie de magie și de „descântătoare”, desigur, însă, sub alte denumiri, rafinări, experimentări. Antropologia modernă notează recrudescența fenomenelor magice, fie prin preluarea vechilor scenarii magico-religioase cu carater ritual din cultura populară, fie prin grefarea unor scenarii noi, cosmopolite, occidentale, genetic urbane, ca parte a unei religiozități contemporane prolifice.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
