”No, cu ce să nelcoșea muierile? Cu spăcelele dă duminica, cu care să duceau la beserică!”, mărturisește Milica Rusoaii din Valcău de Jos (Emilia Sabău, n. 1951, Valcău de Jos – Sălaj). Povestea spăcelului de fată fecioară, dincolo de o relatare responsabilă a muncii în sine, deseori istovitoare, mai ales până la faza de decorare, este și un curs de „textil fashion design” aproape cinematografic, cu o apologie a manualității, cu un elogiu adus creației și cu un mare exercițiu de admirație pentru capacitatea excepțională a fetelor de reproducere a modelului (uneori cu o categorică eludare a ceea ce am numi azi „copyright” și / sau „trademark”).
Mărturiile femeilor – nu ale tuturor, ci ale celor receptate și recunoscute ca lideri de opinie în domeniul lor, adică al creației vestimentare, atestă indubitabil dorința fetelor tinere de a fi la modă, de a atinge un maximum de cochetărie, chiar de a epata cu ansambluri vestimentare noi, originale, creative.
Limba satului tradițional se sprijină pe logică: în satele sălăjene hainele de purtat toată ziua se numesc purtărețe iar hainele de sărbătoare, adică cele mândre (frumoase) – mândrețe. Când se mărita, fiecare fată trebuia să aibă, cu punct central al zestrei proprii, câteva rânduri de mândrețe, cu care urma să impresioneze tot satul în ieșirile la danț, la biserică sau la vreo nuntă, dar și câteva rânduri de purtărețe, cu care, probabil, impresiona familia viitorului soț, care o vedea astfel îmbrăcată cotidian, la muncă; uneori, dacă lada de zestre sau lădoiul erau suficient de încăpătoare, erau special împărțite în două compartimente interioare, câte unul pentru fiecare categorie de haine, alteori – doar mândrețele erau ținute în ladă, iar purtărețele erau înșirate, suprapuse, pe rudă.
Cu cât o fost crețelile de la zadie mai mărunte, cu atâta o fost mai văzută fata!
La noi o fost poale cu dulauă. Poalile s-o făcut din doi lați puși pă orizontală, și să legau cu golond. Închingătura să cosea păstă crețele. Poalile au bartă și să leagă cu golond. Lații să încheieu cu piedecățăl, cu mâna. Și cămășile să coseau cu mâna, nu la mașină, și să închieu cu piedecățăl și înt-o parte și în alta, on fel de zig-zag.
Și am avut zadie de glod negru, cu bocori, cu trii sau cinci șie. Cu bartă și cu închingătură, cu crețele mărunte. Cu cât o fost crețelile mai mărunte, cu atâta o fost mai văzută fata. La Valcău zadiile o fost rănțălite.
Bocorii de la zadie îi tăt cusătură mniezască, da vine călcat pă mnijloc, fiecare fir, să steie. Unele zadii o avut și floricele mărunte printre bocori. Unile cos, da pă mare, călușit să zâce, să umple repide. Călușit înseamnă că când coase mniezăște, ie firu pă mare, să să umple repide modelu, floarea aceie, da ala îi cam pă repezală, nu-i așe fain ca ala mânânțăl.
O fost un fel de spăcel cu tingă, la care să videa modelu în spate, de su laibăr.
Chemeșile au petec pă umăr și ala să cosea pă crețuri și să punea fodră, și io fac cu acu de cipcă cât îmi trebe de lungă și apoi mă duc cu on rând de găuri, mai la vârf, și tăt sporesc picioarile și așe să face mai largă, și ultimu rând să face cu ață colorată, în tăte colorile. Pă iel îi cusut cu pene, cu flori, cum ai vrut de mult.
Laibările erau de stofă sau din barșon, cu flori și țânțele, cât de multe. Mama o căpătat on batic di la nănașea și ie săraca nu l-o pe purtat, să-mi rămâie mie. Și își cumpărau fetele pântru mărs la beserică chischineauă faine. Chischineauăle de păr îs mai fine, mai moi, să așează bine pă cap.
Amu, când cos, bocorii îi cos cu fitău, da am mai cusut și cu melană. Modelu era scris cu creion pă pânză și apoi să cosea mniezăște. Le-am desenat io, astea, că am știut de câând am fost tânără.
Și să mai făcea spăcel cu kept și punte și șir pă mânecă sau jură și pumnar cu fodră cu cipcă. Ciuru, după ce-i călcat, bătucit,ai vinit între fiecare rând, și iară l-ai călcat, l-ai călcat, apoi îl tăieai cu lama, apoi iară călcat pă firile care rămâneau pântre găuri, iară călcate cu ața… no, era tare mult de lucru.
Și să mai făceau și bluzuri, așe, cu nasturi, cu bumbi mulți, colorați ori într-o formă.
Chischineele mai vechi erau din păr. Alea cu roșu s-o purtat tare mult aici. Cam o sută lei era on batic, de la Ișpanu le luam, di la pădure, de acolo le luam, di la slovaci sau di la Pișac, tăt de la on sclovac. Acolo aducea baticuri cu pupi. Sau meream la Feketău, pă jos, ne porneam noaptea, și meream câte șasă – șepte persoane. Ne culcam la Dealu Corbului la cineva în podu poieții, și apoi pă jos, tăți. Cam din 15 octombrie încolo era frig, era cam frig și când ne duceam la Feketău. Ne luam chischineu, uioș, și după aceie și-o luat lumea fâș (Bodea Florica, n. 1954, Iaz).
Io le-am cusut astea tăte, fără desen, cum am știut io!
Fetile fecioruță își coseau spăcele, își croieau poale, făceau și cămeși bărbătești. Modelile pă spăcele, care erau pă jolj, erau roizălite, da pă pânză – nu. Să coseau în două feluri: care să umpleau, erau o dată, și mai era că băgai acu pă aici și-l scoteai dincoce, de îi zâce brănișorește, și așe să făcea șiru pă mânecă sau pă piept, de îi zâcea cusătură brănișorește. Își aduceau fetele modele din Borod, aveau acolo pretene și alea le dădeau spăcele și coseau după ele.
Io m-am măritat în poale și spăcel, în 1970. Poalile să făceau din doi lați de pânză puși d-a lungu și cusuți la mnijloc, nu era adaus numa în față. Io le-am cusut astea tăte, fără desen, cum am știut io. Ața o cumpăram din Șimneu, macrameu era atuncinea. Zadia de mnireasă o fost de mătase albă; mama o avut zadie albă din pânză, în cinci ițe, da din pânză de misir, era misir alb, urzit și bătut misir, așe să făcea aceie, și era mai scumpă. La poale să punea cipcă albă. Spăcelu de mnireasă era simplu, alb, cu cipcă, fără flori colorate. Pă laibăr era cusătură umplută (Borz Ana, n. 1948, Iaz – Sălaj).
Spăcelu era cu kept, cu încrețâtură deasă, și cuib de fagure. Pă mânecă mai erau cu ciur tăiet sau cu boți.
La noi poalile nu erau cusute cu forme, numa spăcelu și zadia. Poalile erau cu cipcă băgată, cu tăietură, sau albe cu vâne, nu erau cusute. Când o vinit ungurii, atunci o început să să coasă. Samână mult cu alea di pă Bihor, că de aici mereau mulți pă Bihor la seceră, la coasă. La noi o fost cusute cu model mai mnic, cu cipcă mai mnică.
Cămășile bărbătești la noi o fost numa albe, larji, păstă gaci. Aveau bumbi de pkiatră albi, apoi bumbi de os. Bumbii la bărbați erau cu 4 găuri și la femei numa cu două. La Drighiu erau bumbi colorați. Clinții aceia îi tăiea, îi întorcea cu foarfeca și apoi ieșeau așe, ascuțâți. Aciia să coseau pă dos și apoi să întorceau cu foarfeca, să fie ascuțiți.
Spăcelu era cu kept, cu încrețâtură deasă, și cuib de fagure. Pă mânecă mai erau cu ciur tăiet sau cu boți. Știi cum să face? Baji on ac mare, d-ala de sfeter, da subțâre, ca o spiță, și baji firu, și arădici păstă câte fire vrei să să facă boțu ala, și atunci răsucești după spiță. Nu-i tari greu, da o trîbuit și te pricepi.
La noi chemeșile o fost numa albe. Pă umeri o avut folturi și cipcă creață, făcută cu acu. La Plopiș n-o fost colorate, numa la Iaz. Uioșile, numa după ce o vinit ungurii aici s-o făcut cu verde, că înainte o fost cu pkiele, da apoi o fost cu postav verde. Uioșile o fost bărbătești și sumanile femeiești, cu glugă și pene, flori, mnicuțe.
Surorile mele s-o măritat în poale și spăcel, io n-am mai apucat. Era spăcel cu kept și cu ciur tăiet, cum ț-am spus.
Poalile să făceau din doi lați, cusuți la mnijloc: 50 de țanti avea ala de jos și 50 ala de sus. Să făcea on fel de ciur, ca cipca, ca să unească lații. Era cu încrețâtură deasă, cu foitașuri pângă clinți, foitașuri întoarse.
Poalele să făceau cu pedecățăl. Și fețăle de masă să încheieau cu piedecățăl pă mnijloc și la capăt.Piedecățălu eracheița aceie care unește lații. Era piedecățăl simplu și dublu, alea să țeseau în cinci iță, cu coște.
Modelu ala roizălit era așe că să punea o hârtie cu petrol pă forma asta, cusută, și dădeai cu indigo și să imprima pă hârtie. Era care desena cu mâna, cu creion chimic, direct pă pânză. La Iaz, formele, no, modelu, era mai mare. Și bărbații purtau zadie albă și izmene de pânză (Laslou Viorica, n. 1956, Plopiș – Sălaj)
Io așe am văzut și așe am știut că Cerișa, la port, mere cu Halmășdu, și Drighiu îi cu Aleușu.
Măicuța s-o măritat cu poale și spăcel și laibăr. Poalile erau drepte, cu ciur, și pă jos pusă cipcă de mână. La brău erau încrețâte și mozdrălite. Păstă poali aveau zadie de mătasă albe cu fodre iară mătasa aceie avea un model în ie, era tare faină. Erau și zadii negre, zadii înkingate, cu trii rânduri de romburi colorate. Erau spăcele cu bumbi și guler și spăcele adause, cu kept. Erau cusute pă mânecă. Laibăru era din barșin negru, din catifea, așe, scurt.
Io așe am văzut și așe am știut că Cerișa, la port, mere cu Halmășdu, și Drighiu îi cu Aleușu.
Atunci nu prea mereau pă sate fetile, ce să luau cu feciori din sat (Casap Maria, n. 1950, Coznicu de Sus – Sălaj).
Ilustrăm acest material cu impresionanta colecție de piese de costum tradițional „de mărs la beserică” a Floricăi Bodea din Iaz, care, în anul 2023, încă mai cosea după vechile modele de pe hainele sale de fată fecioară.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
