Back to all Post

Cămăși din colecția muzeului: Floarea spăcelului sălăjean

Costumul popular constitue unul dintre elementele de bază ale culturii materiale a unui popor. Evoluţia sa de-a lungul vremii a fost strâns legată în primul rând de dezvoltarea ocupaţiilor purtătorilor săi şi a modului lor de viaţă. Alături de ocupaţii, tradiţiile fiecărui grup de populaţie au imprimat în decursul vremii costumului popular din zona respectivă note distincte. În ansamblul său, costumul popular nu trebuie privit numai ca un element de cultură materială, el reflectă atât preocuparea ţăranului de a-şi satisface necesităţile materiale, cât şi preocupările de natură spirituală. Din punctul de vedere al multor specialişti etnografi, portul autentic românesc a dispărut încă de la începutul secolului XX. La 1900 nu se mai poate vorbi decât în zone restrânse şi izolate de port popular autentic aşa cum se purta în trecut. Ceea ce a urmat a fost o păstrare sau preluare a unor forme şi motive autentice mixate cu influenţe orăşeneşti şi de altă natură, rezultând un costum popular mai modern. Costumul popular autentic a fost modificat, renunţându-se treptat la multe elemente autentice. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea începe procesul de disoluţie a portului tradiţional. Se renunţă la unele piese în favoarea unor piese de factură orăşenească, produse de fabrică. Acest proces continuă după 1900, când costumul popular femeiesc adoptă piese de împrumut şi se accentuează tot mai mult tendinţa de renunţare aproape completă a unor elemente tradiţionale. Modelele arhaice, de protecţie magică, folosite de veacuri, dispar, apărând modele noi.

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău deține în patrimonial său peste 500 de cămăși din toate zonele sălăjene.

Cămaşa este considerată cea mai importantă piesă a costumului popular românesc. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare subliniază diferenţele de vârstă, ocazii şi stare socială şi determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie să se acorde ca vârstă, ornamentică, cromatică.

Cămaşa reprezintă obiectul cel mai apropiat de corp, deci intim legat de personalitatea purtătorului, ea este un fel de „a doua piele a omului”.

Cămaşa e simbolul protecţiei, ca piesă intim legată de trup e un substituent al persoanei care o poartă, de unde prezenţa ei în farmece şi în alte acte de magie. Valenţele magice atribuite cămăşii se dezvăluie nu numai în mânuirea ei în actele facerilor şi desfacerilor de tot felul, ci şi în modul de confecţionare, de folosire a ei, precum şi în ornamentică.

Camasa femeiasca traditionala by Institutul Național al Patrimoniului on Sketchfab

Cămaşa femeiască din portul tradiţional sălăjean

În cadrul portului femeiesc tradiţional, cămaşa a constituit întotdeauna piesa principală. În Sălaj este cunoscută sub denumirea de spăcel, denumirea de cămaşă era atribuită doar cămăşii bărbăteşti. Ea face parte din tipul de cămaşă cunoscut în literatura de specialitate ca şi cămaşa de tip carpatic. Utilizând diverse cantităţi de pânză (ţesută în gospodărie din cânepă şi bumbac), tehnici şi motive decorative diferite, cămăşile din Sălaj prezintă o mare diversitate. Fiind reprezentative pentru comunităţile din care provin, cămăşile au o importantă funcţie identitară, cu caracter local. În timp, datorită diferitelor influenţe culturale, croiul, tehnica şi motivele decorative pot suferi schimbări, acestea trec întotdeauna prin filtrul gustului comunitar păstrându-se rolul de marcare a apartenenţei la comunitatea respectivă. În ceea ce priveşte croiul, în Sălaj  erau mai multe tipuri de cămăşi:

Cămaşa cu ciupag – tipul vechi de cămaşă, scurtă în talie, la care s-a renunţat în timp datorită faptului că „ciupagul” era foarte greu de realizat, în colecţia muzeului neexistând nicio piesă de acest tip,deținem  doar o singură bucată din acel element decorativ.

            Ciupagul sau porlogul este o porţiune trapezoidală, bogat ornamentată, executată peste creţuri mai ales în roşu şi negru. Această lucrătură trapezoidală se realiza prin aplicarea unor motive, de cele mai multe ori geometrice, peste muchiile creţurilor într-un sistem care purta numele de închingătureşte pe creţe sau trăsureşte pe creţele.  Numit porlog, trapezul de mare efect decorativ, cu ornamente geometrice a dat şi numele cămăşii – cămeşe cu porlog. Motivele decorative, întotdeauna geometrice au ca notă comună prezenţa rombului. Partea superioară a acestui porlog bogat ornamentat se prindea sub bărbie cu un guler. Mânecile erau ample şi se terminau în partea de jos prin fodre încreţite şi ele şi strânse prin aceeaşi tehnică a încreţirii şi a cusăturii pe muchiile creţelor. Cusătura care marca gulerul şi marginile fodrelor era executată închingătureşte pe fir sau trăsureşte pe fir. Încreţul decorativ şi cusutul pe muchiile cutelor a fost o tehnică decorativă foarte greu de realizat la care s-a renunţat în timp

O etapă în evoluţia acestui tip de cămaşă a fost mutarea gurii cămăşii în faţă, fapt care a dus la dispariţia ciupagului – foarte greu de lucrat. Cămaşa cu ciupag a fost înlocuită fie cu o cămaşă cu mânecile foarte largi, croite direct din guler sau cu mânecile din umăr sau croită pe lăţimea pânzei, iar locurile goale de deasupra umerilor erau completate cu petice. Renunţarea la ornamentica ciupagului a făcut ca ponderea cea mai mare în ornamentică să revină acum mânecilor şi umerilor.

Cămaşa cu petice – un tip mai vechi de cămaşă, în colecţia noastră având doar câteva exemplare de acest tip.

Motive decorative – Când vorbim despre spăcelul sălăjean, ne raportăm, în primul rând, la calitatea ei de marcă identitară pentru cea care o poartă. Ceea ce conferă varietate zonală cămășii femeiești este decorul ei: compoziția, motivele și cromatica.

Motivele decorative reprezentau elementele de rezistenţă, oglinda talentului şi a simţului artistic al fiecărei femei în parte. Aşa se face că nu găseai două cămăşi identice. Fiecare îşi dorea să o decoreze cât mai frumos şi cât mai colorat.

Cusăturile constituiau un soi de pre-alfabet prin care femeia își comunica starea de sine şi statutul social. Forma unui element decorativ sau a compoziţiei luată în ansamblu se supune unor legi precise care urmăresc simetria, proporţia, armonia, măsura şi un grad mai mic sau mai mare de abstractizare geometrică. Simetria a fost impusă din nevoia echilibrului, precum şi dintr-o necesitate tehnică, transformându-se în „însuşire estetică în momentul în care omul a devenit conştient de ea”.

Fondul decorativ de la care porneşte seria compoziţiilor ornamentale are o geneză cu totul diversă, dar el reprezintă în sine o sinteză care trebuie pusă pe înclinările artistice ale fiecărui grup sau etnie în parte. Indiferent de semnificaţiile sale, conţinutul şi forma arată calităţile obiectului, caracterul zonal, constant şi variabil al ornamentului. Asociaţiile de motive şi ornamente au suferit transformări succesive.

Valoarea artistică a cămăşii femeilor din satele sălăjene este amplificată de dispunerea câmpurilor ornamentale, în aşa fel încât să sublinieze linia croiului şi să pună în evidenţă silueta femeii care le poartă, de cromatica sobră, la început cusute cu bumbac negru sau roşu pe fondul alb al pânzei, apoi registrul cromatic s-a amplificat, odată cu folosirea vopselelor cumpărate de la prăvălie şi a introducerii de noi materiale pentru realizarea decorului: firul de mătase, mărgelele, paietele, dar la care păstrarea câmpurilor ornamentale tradiţionale asigură menţinerea echilibrului estetic.

În cazul cămăşilor femeieşti, dispunerea motivelor ornamentale respectă anumite reguli, dictate de modul de purtare a piesei, vizibilitatea maximă a anumitor componente, de tradiţii zonale şi locale. De regulă, motivele decorative sunt dispuse pe mâneci, piept, gât (guler), umeri şi manşete. Mâneca va juca rolul principal în cadrul ornamenticii cămăşii, vizibilitatea sa fiind maximă. Tradiţiile zonale şi locale generează însă stiluri decorative diferite în abordarea acestui element al cămăşii. Astfel, organizarea ornamenticii mânecii s-a făcut diferit: în unele zone decorul este bogat pe umeri şi pe pumnari, în altele este dispus vertical pe toată lungimea mânecii, în altele decorul apare doar într-un registru orizontal peste cot, altul pe brăţara volanului sau la baza acestuia.

Culorile alcătuiesc un limbaj, iar aranjarea lor simbolizează un anumit text. În postură de semn şi simbol, culoarea evocă altceva decât ceea ce reprezintă, ea este imaginea abstractă a unui obiect, a unei idei sau a unui sentiment. Particularităţile cromatice zonale răspund caracterizării spirituale, temperamentale a locuitorilor.

Simbolurile florale – Floarea apare în desen stilizat sau apropiat mult de natură, a fost inspirată din cele mai simple flori de câmp sau grădină. Frunza apare singură sau câte 2-3 la un loc. Atât florile, cât şi frunzele, sunt dispuse simetric şi asimetric fiind legate de rămurică prin codiţele lor. Dintre florile „cusute” pe cămaşa sălăjeană putem exemplifica: trandafirul, lăcrămioarele, margaretele, macul şi crinul.

           Între florile care simbolizează iubita apare des ruja (trandafirul), care ocupă primele locuri. Floarea de trandafir simbolizează tinereţea şi curăţenia sufletească. Trandafirul este o metaforă a frumuseţii, semnificând totodată virginitatea fetei iubite; trandafirul înflorit este şi o marcă a nevestelor, adică a femeilor iniţiate erotic şi aflate la zenitul feminităţii lor. Crinul semnifică puritate, inocenţă şi virginitate.

Funcţia primară a formei şi decorului, aceea de comunicare, se subordonează, în procesul evoluţiei sale, valorii estetice, astfel încât aflarea rosturilor iniţiale ale elementelor artistice, de codificare a limbajului ornamental al pieselor de port popular se poate face ţinând seama de întreg ansamblul de factori care au determinat crearea şi însemnarea prin decor a veşmintelor ca şi de factorii social-economici care au mijlocit adaptarea lor necontenită la gusturile şi trebuinţele estetice ale societăţii. Culorile, forma ornamentului, transmit calităţile obiectului, iar aceasta capătă notă de tânăr sau bătrân, sobru sau vesel, indiferent de semnificaţie (semn, simbol, decor) ornamentul echivalează cu logicul, practicul şi esteticul.

Cămaşa spune o poveste scrisă pe pânză, povestea locului sau a persoanei care a îmbrăcat-o, celor care au transmis şi continuă să transmită simboluri, ca un alfabet, cu mesaje despre naştere, moarte, căsătorie, anotimpuri. Ea vorbeşte limba celor care vor să tră­iască frumos şi cu sens. Varietatea şi caracterul de unicat a fiecărei piese rezultă din diversitatea materiei prime folosite, a tehnicilor de lucru şi din accente de natură cromatică. Cămaşa tradiţională femeiască din Sălaj se remarcă prin simplitate, optimismul strălucirii cromatice, prin decorativisme pline de lirism. Caracterul estetic predominant nu este atât frumuseţea, cât vitalitatea formelor şi culorilor, reflectat în structuri clare şi sistematice.

 Bibliografie

Camelia Burghele, Repere de cultură tradiţională sălăjeană, Zalău, 2006

Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseş, Bucureşti, 1982

  1. Ciocan, Cămaşa de femeie din zona etnografică Codru. Evoluţia ei pe parcursul secolului al XX-lea în Caietele ASER

Jana Negoiţă, Broderia pe creţuri: geneză şi semnificaţie în Acta MP, Zalău

Maria Borzan, Roxana Man, Costumul femeiesc din ţinuturile mureşene, Caietele ASER, nr. 9, 2013

Nicolae Dunăre, Elemente de unitate şi varietate culturală românească în portul popular din Sălaj în Acta MP, Zalău,  1977

Titina Rădulescu, Ritmicitatea compoziţională şi limbajul cromatic în arta populară din Sălaj în Acta MP, Zalău, 1977

Muzeograf – Olimpia Mureșan

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X