Back to all Post

FAMILIA COPOSU LA BOBOTA

Legăturile familiei lui Corneliu Coposu cu localitatea Bobota încep în anul 1872, an în care străbunicul său, pe linie maternă, Gavril Vaida, a fost numit ca preot în această parohie. A funcționat ca preot în Bobota nu mai puțin de 45 de ani, fiind și protopopul tractului greco-catolic al Șamșudului, din anul 1894 până la moartea sa, survenită în anul 1917.

„Tata Mare”, cum îi spuneau urmașii săi, și-a lăsat amprenta asupra familiei prin tot ceea ce a înfăptuit și prin pildele sale, după cum mărturisea și Flavia Coposu:

Familia noastră i-a păstrat lui Tata Mare o vie memorie și, adesea, se citau cuvinte înțelepte spuse de dânsul, astfel: „Sărbătoarea trebuie cinstită cu rugăciune și fapte bune, dar cinstită nu în singurătate, ci cu lume multă” (…). Una din povețele lui, pe care familia o aplica copiilor, era aceea a obligației de a mărturisi toate relele făcute în cursul zilei, de a cere iertare celor pe care i-am ofensat și de a ne împăca, pentru că Tata Mare spunea: „Să nu apună soarele pe mânia voastră”, o măsură splendidă de educație morală.

Gavril Vaida a avut o singură fiică, Cornelia, măritată cu Iulian Anceanu, preot în Surduc. Acesta a decedat la vârsta de numai 47 de ani, în urma unui accident, iar Cornelia și cei trei copii minori (Simion, Valer și Aurelia) s-a stabilit în Bobota, la tatăl său.

Protopopul Gavril Vaida (1830-1917)

Cornelia Anceanu, născută Vaida, fiica lui Gavril Vaida

În anul 1909, Aurelia Anceanu, nepoata lui Gavril Vaida, s-a căsătorit cu tânărul absolvent de teologie, Valentin Coposu, care a fost hirotonit ca preot cooperator în Bobota, alături de venerabilul protopop.

Ajungând preot în „fruntașa comună românească” Bobota,  tânărul preot urcă repede pe scara ierarhică a gradelor bisericeşti, implicându-se, de asemenea, în activităţile culturale şi cele politice ale vremii.

În toamna anului 1918 a fost ales ca delegat oficial al circumscripției electorale Șimleu, alături de Iuliu Coroianu, Cassiu Maniu, Alexandru Aciu și preotul Ioan Taloș, calitate în care a participat la marele praznic de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 și a votat Unirea Transilvaniei cu România.

Reîntorşi de la Alba Iulia, sălăjenii  au adus la cunoştinţă celor rămași acasă hotărârile luate la Alba Iulia, care au fost primite cu mare entuziasm. La Bobota, preotul Valentin Coposu, împreună cu toţi enoriaşii, a înconjurat biserica, cu parpori şi în sunetul clopotelor, care anunţau marele eveniment.

Căsătoria lor a fost binecuvântată cu șase copii, care au văzut lumina zilei în casa parohială din Bobota: Cornelia Veturia (31 ianuarie 1911); Corneliu Valeriu (20 mai 1914); Flaviu n 1918 și decedat la câteva luni de gripă spaniolă; Doina Viorica Mărioara (28 aprilie 1922); Flavia Lucia Terezia (6 decembrie 1924); Rodica Steluța (26 septembrie 1933).

Ziua de 20 mai 1914 a fost una de mare bucurie pentru familia Coposu, prin nașterea fiului Corneliu Valeriu, care avea să devină „Președintele moral al României”. Ca moașă a avut-o pe renumita Michaiasa Rațiu din Sărmășag, care la nașterea l-a ridicat în sus și ar fi spus: „Ăsta o să fie odată cel mai mare om din România”.

Corneliu Valeriu – spune Flavia Coposu – a intrat în viață în chip festiv, sărbătorit și așteptat de toată familia. Era primul băiat, care ducea mai departe numele. A fost bucuria familiei, începând cu Tata Mare (protopopul Gavril Vaida – n.n.). De mic copil a știut să se facă iubit, pentru că a răspândit în jurul lui dragoste, generozitate și altruism”.

Iată cum descrie Corneliu Coposu în memoriile sale atmosfera casei parohiale din Bobota, în care a văzut lumina zilei: „În momentul în care m-am născut eu, la 20 mai 1914, casa în care am apărut era îmbibată de esențe politice naționale. Îmi aduc aminte din prima copilărie că pe pereții numeroaselor camere pe care le aveam – 7 camere – erau tablouri ale lui Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, dar și gravure ale lui Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu; era o atmosferă politico-misticistă, plină de esență românească și străbătută de patriotism”.

Casa parohială din Bobota în prezent

Mormântul lui Gavril Vaida, Flaviu Mircea Coposu și a încă patru membri ai familiei

Perioada copilăriei petrecute la Bobota este considerată de Flavia Coposu ca cea mai fericită din viața lor. Destinul familiei Coposu s-a împletit, în mod fericit, cu cel al satului Bobota, până în anul fatidic 1940. La vremea respectivă, preotul era liderul de opinie în satul tradițional, alături de dascăl. Cuvântul lor era cerut, ascultat și respectat cu sfințenie.

Fiind un bun gospodar, Valentin Coposu și familia sa participau la toate muncile câmpului, de la semănat până la recoltat. De asemenea, participau la toate evenimentele care se derulau în viața comunității.

După o muncă grea, efectuată de-a lungul anului, toamna este anotimpul recoltei, eveniment la care participau și copiii familiei Coposu: „Începea toamna, cu tot cortegiul ei de evenimente care ne preocupau și pe noi, copiii: culesul viei, al prunelor, făcutul magiunului de prune bistrițe, care se făcea afară, în curte, și care dura o noapte întreagă”. Flavia Coposu mai reține, cu lux de amănunte, modul în care se prepara dulceața de prune, căreia la Bobota i se spune silvoiz. Pentru copii era un moment deosebit de emoționant: „Se făcea o groapă de aproape un metru adâncime, spune Flavia Coposu. Pe fundul gropii se instala un grătar de metal și un burlan. Peste grătar se așeza un cazan mare de aramă, prevăzut cu un capac și cu o vergea groasă de lemn. Vergeaua avea montată, pe celedouă capete, câte o rolă, iar coada se scotea afară printr-o gaură din capac. Prunele, spălate și fără sâmburi, se puneau în cazan, sub grătar se făcea focul – întreținut și ventilat prin burlan – și, după ore și ore de fiert mocnit, era gata minunatul magiun de prune, numit și silvoiz. Această ocupație, în amintirea mea, era legată de nana Ana, care punea pe una din trepte cojocelul ei de blană, ședea pe el și amesteca fără încetare fructele din cazan. Copiii, cu toții, ne adunam în jurul cazanului, atrași de flăcările și de scânteile ce ieșeau pe burlan, și așteptam, cu felii groase de pâine în mână, momentul în care nana Ana scotea capacul ca să vadă stadiul fierturii și să ne împartă cu paleta marmelada nefiartă”.

Tot toamna era anotimpul în care se culegea porumbul, iar între rândurile de porumb se cultivau dovlecei sau ludăi, cum se spune la Bobota. Culesul dovleceilor însemna o mare bucurie pentru copii: „Ne adunam mulți copii în bucătăria încăpătoare, unde, în cuptorul dublu (Blouder), se coceau bucăți mari de dovleac, care, fierbinți, se împărțeau la toată ceata de copii”.

Neavând o suprafață mare de vie, protopopul Valentin Coposu cultiva cât mai multe soiuri de struguri, în special cele care făceau deliciul copiilor săi. Culesul viei reprezenta un eveniment deosebit, cu un ceremonial aparte. Se făcea un meniu special: „Iar, automat, la cules de vie se făcea tocană de cartofi cu carne de oaie foarte condimentată cu ardei iute ca să poată oamenii să mănânce struguri și să bea must, ca să nu li se facă rău. Aia tot timpul de culesul viilor era o mâncare obligată”.

Odată cu încheierea muncii de la câmp, toamna târziu, în jurul datei de 15 noiembrie, începea Postul Crăciunului, care însemna o perioadă de intense pregătiri materiale și spirituale pentru a întâmpina în curățenie trupească și sufletească marea sărbătoare a Nașterii lui Hristos. Adulții posteau, iar copiii învățau cât mai multe colinde. O atmosferă de mari pregătiri era și în sânul familiei Coposu, iar copiii erau nerăbdători să-l întâmpine pe Moș Crăciun, care, însă, trebuia „întâmpinat cu dovezi de cumințenie, ascultare și liniște”. Așadar, Sărbătorile erau așteptate „cu multă nerăbdare, căci urmau evenimente importante. Se făceau mari pregătiri în casă: curățenie mare, se pregătea primirea fraților mai mari și a lui Iuliuț (Bărnuțiu – n.n.). Nu aveam timp, înainte de Crăciun, să inventăm jocuri noi, ci ne mulțumeam cu poveștile despre viața de internat (povestite de frații mai mari, Cornelia și Corneliu – n.n.). Participam și noi, spune Flavia Coposu, la gătitul prăjiturilor, căci noi eram degustătorii bunătăților (deoarece părinții posteau  – n.n.). Tot satul mirosea a cozonaci și a sarmale”.

În seara de Ajun, începând cu orele 16 și până la lăsarea întunericului veneau cu colinda copiii, „la care trebuia să le dai mere și nuci”. Colindu-l lor era: „Coborât-o coborât/ Florile dalbe”. Urmau la colindat copiii preșcolari, „și veneau cu străițuța în care le puneai colac, nucă și mere. Nu se dădeau bani la colindat”. Preșcolarii umblau în grupuri de 10-12 și „aveau toți niște traiste mici de lână albă, cu dungi roșii și negre, în care puneau darurile”.

            În seara de Ajun tot satul mergea la biserică și participa la slujbă, după care mergeau cu colinda. După obiceiul strămoșesc colinda începea de la casa preotului. Primii colindători la casa protopopului Valentin Coposu erau sătenii care făceau parte din Senatul bisericesc. Urmau la rând autoritățile locale, care la vremea respectivă erau primarul plutonierul etc. După autoritățile locale urmau cetele de feciori, care începeau colindul tot de la casa preotului: „Umblau în cete 5-6-10-15 … depinde. Și ăștia … toată noaptea umblau tinerii ăștia. Pe la casele, pe la cele ale fetelor și fetele făceau pomișori de Crăciun. Nu-și făceau brad. Culegeau de pe câmp niște scăieți, care erau cam așa de înalți (aproximativ 1 m – n.n.), cu tulpinițe, cu multe rămurele, albastru-gri … așa, pe care-i culegeau vara. Culegeau pipirig. Din pipirig scoteau măduva aia și făceau floricele, fundițe colorate, cu care împodobeau lampa și pe lampă și pe brăduțul ăsta agățau nuci băgaate în argint și făcute micuțe plase … așa. Le agățau și, mă rog, mergeau cu colindul și fata care era preferata băiatului din colinda respectivă îi primea și scuturau nucul și care arunca mai multe nuci jos ăla era alesul. Da de obicei îl lăsa pe ăla preferat (de către fată – n.n.)”. Tot în cadrul cetelor de feciori mai exista obiceiul ca tânărul să taie colacul, dar și fața de masă, „ca să fie energic”. Ultimii colindători la casa protopopului Valentin Coposu veneau în jurul orelor 5-6 dimineața.

Copiii preotului Coposu plecau și ei la colindat: „Noi plecam și noi să colindăm. Aveam sanie, bineînțeles, și plecam un grup. Că venea la noi toată intelectualitatea satului. Și plecam cu săniile. Mergeam la baciu Nicolae (Ciocian, care era primar – n.n.), la Buhaiu (Augustin, învăţător-director), la curatorul. De acolo plecam la Derșida la părintele de acolo, pe urmă la preotul din Zalnoc și veneam înapoi acasă”.

După ce au urmat școala primară la Bobota, Cornelia și Corneliu au fost înscriși la școlile din Blaj, unde au absolvit liceul. În schimb, Doina și Flavia au fost înscrise la liceul din Beiuș, pentru că după anul 1930 parohia Bobota a fost arondată Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

După Marea Unire, preotul Valentin Coposu a efectuat reparații capitale la biserică și casa parohială. Astfel, la data de 1 septembrie 1929, în localitatea Bobota a avut loc un eveniment  important prin sfințirea bisericii greco-catolice de aici. La eveniment a participat o numeroasă delegație ministerială, în frunte cu Iuliu Maniu, prim-ministru al României la momentul respectiv, a cărui mamă, Clara Coroianu, s-a născut la Bobota, și un numeros sobor de preoți, în frunte cu episcopul diecezei de Gherla, Iuliu Hossu. De asemenea, au participat mii de credincioși sălăjeni și din alte părți ale țării. Cu această ocazie, preotul Valentin Coposu a fost ridicat la rangul de protopop al tractului Șamșud, cu dreptul de a purta brâu roșu.

Sfințirea bisericii din Bobota – 1929

Protopopul Valentin Coposu la sfințirea bisericii din Bobota – 1929

Familia Coposu avea o gospodărie model în Bobota. Pe lângă pământul și pădurea bisericii, aveau și pământ aflat în proprietatea familiei, pe care îl lucrau cu angajați, ziliei sau în clacă. Creșteau multe animale, în special oi, dar și păsări de curte sau chiar exotice.

În ceea ce privește ocupațiile locuitorilor din Bobota, remarcăm rolul protopopului Valentin Coposu și a primarului Nicolae Ciocean de a introduce noi ocupații, pe lângă cele tradiționale sau cultivarea unor noi soiuri de plante și pomi fructiferi, cu scopul de a spori rentabilitatea și a crea un mic profit țăranilor, care dureau o lipsă acută de bani. Rolul preoților și învățătorilor în lumea satelor ardelenești, atât în perioada modernă, adică de dinainte de 1918, cât și cea în perioada interbelică era unul deosebit. Erau cei care luminau cărarea țăranilor oropsiți și încercau să-i ridice din punct de vedere cultural și economic. Erau liderii de opinie în lumea satelor: „Acuma să știi că acolo cel puțin (în Bobota –n.n.), spune Flavia Coposu, ca în cam toate satele din Ardeal, baza au fost preoții și învățătorii. Și înafară de aceasta, toată forța mergea spre culturalizarea maselor. Să știi că era primordială preocuparea aceasta … Nu era o poveste, … nu era o umflătură în pene …efectiv așa era. Efectiv, în primul rând era ce poți face pentru sat”. Ea dă exemplul lui Nicolae Ciocean, fost primar național-țărănist în Bobota și un apropiat al familiei Coposu: „Uită, baciu Nicolae ăsta n-o luat un leu în viața lui de la cineva. A fost un drept excepțional, corect, cinstit, foarte isteț la minte și era foarte bine, când îmi aduc aminte, că eram copil, înalt, subţire, cu ochii ăia negri, tot timpul zâmbitor, tot timpul vesel, tot timpul îi veneau idei d-astea și îi sclipeau ochii și … facem aia, domnu protopop, facem cutare …  – Facem Nicolae, spunea protopopul Valentin Coposu.

Familia Coposu la Bobota – 1939

Anul 1940 a însemnat şi pentru familia Coposu un adevărat cutremur, deoarece au pierdut tot ce au muncit o viaţă întreagă la Bobota. În urma Diktatului de la Viena din 30 August 1940, familia Coposu este nevoită să părăsească Bobota, deoarece, la fel ca şi în anul 1919, protopopul Valentin Coposu era trecut pe „lista neagră” a autorităţilor maghiare. Se refugiază în judeţul Alba, comuna Coşlariu, unde Valentin Coposu mai păstoreşte doar un an de zile.

            În acel an fatidic, familia Coposu petrece ultima Sărbătoare a Învierii la Bobota, în prezența plăcută a ofițerilor și soldaților cantonați aici în vederea construirii „liniei Carol”, pentru apărarea graniței de Vest a României. La vremea respectivă județul Sălaj era județ de graniță având în componență plasele Carei și Valea lui Mihai. Rememorând acea sărbătoare, Flaviei Coposu i se pare că a fost una dintre cele mai frumoase petrecute în satul natal: „În anul acela, alături de clopote, au răsunat și câteva salve de mitralieră pentru a da o deplină solemnitate momentului. A fost una dintre cele mai frumoase zile care s-au imprimat în memoria mea. Toți pomii erau în floare, iar în țimțirimul bisericii, cu miros puternic de iarbă călcată în picioare, străjuia părul cel sălbatic, încărcat cu flori care răspândea un miros suav de primăvară. Peste gardurile caselor din vecinătate zâmbea, în soare, liliacul înflorit. Pentru o zi a revenit liniștea și împăcarea în sufletele și în casele oamenilor. Aceștia au uitat de griji și de pericolele ce se prevedeau și se bucurau de această zi minunată, așa cum o dicta Ectenia zilei: Aceasta este ziua/Pe care a făcut-o Domnul/ Să ne bucurăm și să ne veselim/Într-însa”.

Drama refugiaților sălăjeni este surprinsă de Flavia Coposu, care redă cu melancolie ultima privire pe care o aruncă satului natal, pe care avea să-l revadă doar peste 50 de ani: „Aruncând o privire în urmă, de pe deal, parcă îmi făcea un semn de încurajare turla bisericii, care strălucea albă în soarele de asfințit, dominată de crucea, care reprezenta perenitatea noastră de popor creștin.

            Șirul nesfârșit se mișca cu încetineală de melc. Pe drum, autobuzul nostru a fost oprit de nenumărate ori, la insistențele sorei Cecilia, pentru a lua în autobus diverși refugiați care făceau semne disperate și înaintau greu cu boccele în spate. În curând, autobuzul a fost plin de lume, de femei, de copii, de bătrâni, care mergeau la rude, cât mai aproape de noua frontieră. Pe extrema dreaptă a șoselei se strecura armata română pe jos, călări, pe care de luptă, pe tancuri. Se înșirau pe un singur fir; soldați și ofițeri cu capetele plecate, cu steaguri înfășurate în tocuri de piele, armată umilită, care a fost silită să părăsească cazematele fără luptă și să cedeze în fața dușmanilor.

            Drumul nostru anevoios se strecura prin sate și livezi în care locuitorii (bărbații nerași și femeile despletite), în semn de mare doliu, ofereau armatelor blide cu fructe și, cu lacrimi în ochi, întrebarea: Pe noi cui ne lăsați ?

            Aveam senzația că facem parte dintr-un imens cortegiu de înmormântare și, abia mai târziu, am realizat că asistasem, fără să ne dăm seama, la înmormântarea bucuriei noastre”.

Familia Coposu în exil – Coșlariu (Alba) – 1941

Corneliu Coposu și părinții săi în exil – Coșlariu – 1941

După moartea protopopului Valentin Coposu familia s-a stabilit la București, unde Corneliu Coposu îndeplinea funcția de secretar al marelui om politic Iuliu Maniu, sora sa Cornelia era angajată, iar celelalte surori mai mici – Doina, Flavia și Rodica – erau încă la școală.

A urmat un nou calvar pentru familia Coposu – regimul totalitar comunist – iar Flavia și Rodica Coposu au revăzut satul natal abia după Revoluție. Fratele lor, Corneliu, a vizitat de câteva ori satul natal, după eliberarea din închisoare, dar evita de multe ori să dea curs unor invitații venite din partea unor consăteni, pentru a nu-i pune în pericol pe cei pe care îi vizita, știind că apoi vor fi chemați la Securitate, el fiind urmărit tot timpul de către organele de securitate.

O astfel de vizită în satul natal a fost cea din vara anului 1989, când la Bobota s-a dezvelit bustul marelui cărturar Gheorghe Șincai, monument la realizarea căruia a contribuit și Corneliu Coposu. De asemenea, după anul 1989 a mai fost prezent la câteva evenimente și în vizită la rudenii, dar timpul și l-a dedicat încercărilor sale de a readuce democrația și la noi în țară, după 50 de ani de comunism.

Corneliu Coposu și doctorul Ion Pușcaș la Bobota – 4 iunie 1989

Corneliu Coposu la dezvelirea bustului marelui cărturar Gheorghe Șincai – 4 iunie 1989

La trei ani după trecerea în eternitate a Seniorului Coposu, în anul 1998, la Bobota a fost înființat Centrul Cultural „Șincai-Coposu”, deschis în data de 22 noiembrie. Cu această ocazie a fost dezvelit și un bust al marelui om politic, eveniment la care au participat și surorile sale, Flavia și Rodica Coposu. În acel moment, unul dintre liderii național-țărăniști a spus, pe bună dreptate: „Bobota este de acum satul lui Corneliu Coposu”.

Bibliografie

 Interviuri realizate cu Flavia și Rodica Coposu

Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității

                                                                                   

                                                                                                Dr. Marin POP

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2022. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X