A susține că fetele se măritau ușor în satul de altădată e cât se poate de hazardat. Fără a trece acum în revistă multitudinea de probe eliminatorii pe care trebuia să le parcurgă o fată în pragul măritatului, amintim că gătitul unor mâncăruri cotidiene, simple, „de toată ziua”, era una dintre probele decisive – aici numărându-se cu siguranță și făcutul sarmalelor; dar și prepararea unor feluri de mâncare mai speciale, necesare în contexte sociale sau ceremoniale mai largi, era la fel de importantă.
Altfel spus, pentru a fi eligibile pentru o căsătorie respectabilă, fetele trebuiau să stăpânească foarte bine o serie de operațiuni descrise, ulterior, la oraș, în „manualul bunelor gospodine”. Fetele trebuiau să dea dovadă de abilitate, profesionalism și manualitate și să ducă la bun sfârșit o serie de operații casnice uzuale feminine cu rol marital decisiv, adică să parcurgă cu brio un to do list:
„Tătă fata o știut să toarcă, să țeasă și să coacă pită. No, și o știut să facă mâncare și să facă sfeter și o știut să facă gârteni și să facă cipcă”, ne povestește tanti Lenuța de la Valcău de Jos. În satele sălăjene de pe valea Barcăului, sucitul păturii și făcutul gârtenilor era nu doar o probă eliminatorie, ci și una de finețe, de bună reputație, deci, categoric, garanția succesului.
„Gârteni nu să făceau numa când să făcea nuntă. Așe, acasă, pântru leveșe, să făcea pătură lungă, așe, s-o răsucit foaia de pătură și s-o tăiat lungă, așe cum am zâce astăzi câ îi fideaua, da mai lată, că nime nu avea vreme să o taie așe mânânțauă. Mai târzâu, unguroaicele o adus moda că să tăiau și pătrate, măruntă, da noi am cam făcut așe, lungă.
Aluatu îl făceai din fărină bună de grâu, cu apă și cu uou și pui trii stropi de sare. Și îi tare bine și pui o lingură dă oloi. Da numa o lingură, nu pui mai mult, că dacă pui prea mult oloi, îi schimbă gustu. Da on pic de oloi, cam așe, o lingură la o pătură, îi bine să pui că nu să lipește aluatu de sucitoare. Și frămânți, da nu mult, ce numa până când să leagă aluatu. S-o asogat aluatu, așe s-o zâs că să asoagă aluatu de pătură. Aluatu trebuie și iasă potrivit, să-l poți întinde bine. Nu să pune nimic de dospit, că asta nu să lasă la dospit, ce numa să asoagă. Da îi tare important și o întinzi iute după ce o faci, că dacă stă mai mult, să înmoaie și nu o mai poți suci numa dacă îi mai pui fărină. Da atunci iară îi prea deasă… așe că îi bine să o întinzi atunci când u-ai gătat de asogat. Pui trii stropi de sare tot de-aceie să nu să înmoaie, de-aceie să punea sare, așe, trii stropi, ca să nu să înmoaie aluatu, da asta nu știe tătă lumea, îi așe, on fel de secret…
Femeile aveau lopitău mare, cât masa. La tătă casa era on lopitău de lemn, cu două marjini de scândură puse. O marjină era pă dasupra, așe, pă lung, și nu pice fărina jos, iară în capătu celălalt să punea pă dădsubt, să să poată sprijini de tăbliia mesei. Era tare deșteaptă treaba asta cu lopităul cu două marjini! Lopitău aiesta să țânea tătdeauna în cămară, în picioare, așe, pă lângă perete, să nu să poată așeza pă el nimica, că poate s-ar fi culcat pă iel mâța, ori puteau umbla șoarecii, da trăbuia și fie curat tăt timpu, că pă el să făcea pita și pătura și plăcintele și, sâmbăta, pă lopitău aiesta să făcea și prescura.
Să punea lopităul pă tăblia mesei, să fixa pă buza mesei cu marjinea de dedesubt și să presăra pă el fărină, da numa on pic, și acolo să punea aluatu și să întindea cu sucitoarea. Așe, încet, tăt roată. Apeși o dată sucitoarea și netezești și răsucești pătura până la jumătate pă sucitoare și o întorci pă altă direcție. Iară o apăsai pă tătă suprafața dă câteva ori și iară o răsuceai până la jumătate pă sucitoare și o mai întorceai on pic. Și tăt așe, până rămânea subțâre ca o foaie de hârtie. Îți trebuia o sucitoare lungă tare, și poți suci pătura mare, cât tăblia de la masă; da când era mare pătura era tare greu să o întorci, că trebuia să ai mare grijă să nu să rupă; și care fete știau cel mai bine suci pătura o dădeau păstă cap, păstă sucitoare și să plesnea, așe, pă lopitău… apăi era lăudată, că era tare sprintenă în mâini!
După aceie o sucești și o lași și să usuce dă jumătate și numa atunci o tai, când îi dă jumătate uscată, că dacă o prea usuci, să sfarmă. La gârteni, o tai cu pintenu, până să fac așe, on fel de pătrate lunji, pă colț, amu le zâcem romburi. Și alea le sucești fiecare, pă colț, pă fus, și să apasă pă spată. Și atunci iese cu model și să lipesc capetele.
Să usucă pă o sâtă întoarsă, așe s-o făcut oarecând, să lăsau la uscat pă o sâtă întoarsă. Și când îs uscate, le iei gârtenele de-acolo și le pui pă o față de masă albă, întinsă pă pat. Și acolo să uscă bine bine. Dacă să fac dupa-mniaza, ele să lăsa la uscat până a doua zi, așe-i indicat. Și după aceie le aduni tăte și le pui într-o straiță de pânză. Făceau oarecând femeile câte două-trii straițe de pânză de cânepă, așe, cum țăseau în război, și îi puneau on golond la gură, să o poată strânje, și acolo în straițele alea să țânea pătura, gârtenii, sâmburii de nucă și să acățau în cui, la grindă. No, acolo nu prindeau umezeală, nici nu ajunjeau la iele șoarecii, ce stăteau așe, la curat și la uscat. Nu de altceva, ce musai din pânză.
Când făceai gârteni ori tăieței ori pătură de post, făceai aluatu tăt așe, da nu puneai uou. Da dacă puneai o lingură de oloi, atunci să lega aluatu și nu să prindea de sucitoare.
No, io prima dată am văzut gârteni că s-o făcut în Vălcău în 1942, când am mărs io la o habă aci păstă vale, la o vecină. Vineau fetile în habă, și vineau și feciorii la fete în habă, da sâmbătă sara nu vineau feciorii, așe era obiceiu. Și atunci, în haba ceie dă sâmbăta sara își făceau fetele gârteni să aibă pă duminica, să fie nealcoșe. Și atunci am început io să mă duc în habe, în 1942.
Io am avut trii surori mai mari care știeau face orice, absolut orice. Și iele o învățat de la unguroaice să facă gârteni, că gârtenii aiștia de la unguri o vinit. Surorile mele o învățat de la unguroici și ele ne-o învățat pă tăte fetele și facem gârteni în habă, sâmbătă sara, să îi punem duminica în leveșe.
Când să făcea nuntă, atunci să făcea clacă de făcut gârteni. Cu câteva zâle, cu o săptămână înainte de nuntă, să făcea clacă de gârteni, da nu să plătea nimic, că era clacă. Și vineau femeile după-mniaza, după ce-și gătau lucru, vineau la casa unde să făcea nunta, cu fusu și spata susuoară, la clacă. Și lucrau, unele făceau pătura, altele o întindeau, altele o tăiau, și o câteva suceau gârtenii. Da să făceau tare mulți, că trăbuiau și ajungă la tătă nunta. La o nuntă făceau cam cinci pături. Fiecare pătură să face din trii uouă. Da le-ntindea mare, subțâre: cu cât era mai subțâre, cu atâta era mai mândră. Și să făceau cinci pături pântru o nuntă, că nu erau atunci nunți mari, poate că erau o sută de oamini și ajungea.
Veneau câte zece-douăsprăzece femei la clacă și gazda le făcea o oală de kioașke, le făcea colac sau pancove sau ciurigauă, ceva… și cântau, povesteau, râdeau, mai biciuleau pă câte una care nu știe face așe bine, și așe râdeau de bine… Să făceau gârtenii și să puneau la uscat în casa ceie mare, pă masă, pă paturi, pă fețe de masă de-ale albe, țăsute, și să lăsau la uscat până a doua zi. A doua zi le punea în trii-patru străiți și le țâneau așe, pusă bine, uscate, până la nuntă.
Și-apui socăcițele știau când să le pună în leveșe, să fie bine. Gârtenii s-o pus numa în leveșe și numa la nuntă; rar să făceau pântru casă. Tătă lumea avea atunci fus și spată și o fost apărută și așe, ca on fel de set, pân anii ʼ70: o spată micuță, așe, pătrată, cam cât o palmă, și era fus. Așe că aveau fetele fus și spată mică, da bătrânele vineau cu fusu de la furcă și cu spată de la război. Lumea avea spete de-alea lunji că le cumpărau femeile de la mocani, aciie vineau pân sate și vindeau tăt felul de spete: pântru pânză, pântru saci, că erau fir în dinte, dese, și mai dese; cele mai dese îs pântru pânză și alea mai rare îs pântru saci și pântru lipideauă și pântru cenușere. Da la gârteni să foloseau alea dese, pântru pânză bună, și iasă gârtenii cu model frumos, des. Și fusăle să cumpărau tăt de la mocani, poate pă uouă, poate pă păsulă, pă fărină, pă ce aveai. Da mai încolo s-o făcut și la noi în sat și le aducea on meșter tâmplar miercurea, în piață, și vindea fusă.
Da dacă nu știa face pătură o fată, apui nu tare să putea mărita. Doamne feri dacă nu o știut, u-o povestit soacra, ioioioi! Zâcea: – Ce fată-i asta, că nici pătură nu știe face?!
La nunți să făcea leveșe și kioaște și în loc de prăjitură, să făceau ori pancove cu silvoiz, ori ciurigauă. Și cu carnea dân supă făceau hiribe părgălite cu ceapă și poprică. Hiribe părgălite, cu carne fiartă. Și fiecare femeie ducea cinste la nuntă: on blid de pancove ori de cirigauă. Și în săptămâna nunții să ducea la gazda care făcea nunta și să ducea ajutor. Io la tătă lumea după ulița asta am dus ajutor și la nuntă și la mormântare. Să ducea: găină, uouă, fărină și poate și on pic de oloi. Fărina să punea într-on blid mare și pă fărină să puneau ouăle așe, roată, în fărină, și nu să spargă, și blidu să punea într-on dos mare de pânză și ala să înnoda pă dasupra și îl luai în mână ca și pă o plasă. No, aceie era plasa! Și te duceai la gazda nunții, într-o mână cu dosu cu fărina și uouăle și susuoară la ceielaltă mână aveam o galiță și așe le duceai!
Și la preghetirea nunții să adunau câte zece femei și ajutau să ciupelească galițele. Aveau o căldare mare și făceau foc su iea și acolo scufundau galițele până să opăreau bine și alte femei numa tăt le ciupeleau. Prima dată din cel mai mare, după aceie, mărunt, așe, să nu rămână nimic. Ciupeleau cu grijă. Și le puneau tăte într-o deje, la noi așe îi zâce la ciubăru ala mai mare, su apă rece și a doua zi, la nuntă alea le băgau în leveșe da așe, întreji, așe le băgau la fiert în oală. Că și nu să zdrobească! Că una era bătrână, una era tânără și le înșirau pă tăte pă o ață și așe le băgau în oala cu leveșe și le poată scoate ușor. Să făcea leveșe în oale de-alea mari dă 50 de litri și să punea morcovi, petrenjel și zeler. Le cotau și dacă videau că-i fiartă o ghină, o scoteau după ață și pă celelalte le mai lăsau. Să făcea foc afară și avea cineva o plită mare și să făcea pod de tegle și pă plita aia să fierbea leveșea pântru gârteni și tăt acolo să fierbeau și kioașkele.
În leveșea aceie să puneau gârtenii la nuntă, da nu să fierbeau mult, și nu să zdrobească. Că dacă are gaura aia de la fus îl pătrunde iute supa și dacă are și dunjile alea de la spată, apui tare iute să fierbeau.
La mnire și la mnireasă să făceau gârteni mai mari, așe să ciufuleau mniroii. În blidu lor să puneau gârteni de-aciie mai mari, mai lunji, și râdeau și-și petreceau, că aciiea erau gârteni pântru mniroi! Da nu tătă lumea făcea, da care o fost mai veseloși, așe o făcut!” – Ileana Gui, 1932, Valcău de Jos – Sălaj.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
