Back to all Post

Expoziția „Turismul natural și transformarea peisajului”

Expoziția este concepută ca un traseu marcat turistic prin dezvoltarea turismului montan în România și relația sa cu peisajul natural. Traseul principal, marcat cu bandă roșie, începe de la constituirea primelor asociații ale entuziaștilor de drumeții montane și instituționalizarea turismului (natural) ca activitate economică. Continuă cu dezvoltarea instituțională și popularizarea turismului în perioada comunistă. Ultima parte a traseului reprezintă o privire din prezent asupra transformării peisajului natural în relație cu turismul.

Astăzi ne aflăm în plină criză climatică, condițiile vieții umane pe planetă sunt amenințate de însăși activitatea umană. Impactul omului asupra planetei este atât de puternic încât a lăsat urme pe scoarța terestră. Geologii se pregătesc de desemnarea unei noi epoci, Antropocen, caracterizată de impactul uman semnificativ asupra climatului și ecosistemelor planetei, care ar încheia perioada de aproape 11700 de ani a Holocenului. Holocenul a fost o epocă în care societățile umane au avansat prin domesticirea graduală a pământului pentru a crește producția de hrană, construirea așezărilor urbane și dezvoltarea graduală a exploatării resurselor naturale. Odată cu revoluția industrială, transformarea mediului înconjurător începe să se petreacă într-un ritm atât de accelerat și la o scară atât de mare încât fenomenul devine ușor observabil și îngrijorător.

Astfel, în secolul XIX, apare ideea, tot mai răspândită, de a proteja zone largi din natură de influența omului. În paralel, apare și o fascinație pentru ideea de natură virgină sau sălbatică, pentru acele locuri nealterate încă de civilizația umană. Nu întâmplător, aceste idei apar în Occidentul puternic industrializat și se răspândesc în a doua parte a secolului XIX și începutul secolului XX în statele moderne în curs de dezvoltare, precum România. Și nu întâmplător, fascinația pentru natura sălbatică apare în rândul populației urbane, ca evadare din mediul puternic antropizat al orașului.

Bineînțeles, acele zone cel mai puțin expuse influenței umane sunt zonele cele mai îndepărtate, cel mai greu accesibile sau cel mai puțin potrivite pentru locuit. Dintre acestea, unele sunt mai spectaculoase vizual decât altele sau se disting prin anumite caracteristici particulare. Evadarea în natură are o componentă de explorare, de îndepărtare de mediul familiar, dar și una de căutare a pitorescului, a peisajului bogat și profund diferit de mediul urban. Desigur, zonele montane sunt cele care răspund cel mai bine acestei nevoi.

Pentru pionierii drumețiilor montane provocarea era de a ajunge în locurile cel mai greu accesibile și de a se întoarce. În România apar asociații ale turiștilor montani din jurul anului 1880, cu scopul de a facilita turismul montan. Acestea construiesc primele cabane și refugii și marchează primele trasee. Până în perioada interbelică, activitatea lor ajunge să angreneze de la localnici ai zonelor montane, angajați ca ghizi și cărăuși, până la instituțiile statului care încearcă să sprijine și să exploateze economic turismul.

După 1945, asociațiile voluntare ale turiștilor sunt desființate și infrastructura turistică din patrimoniul lor trece în administrarea statului. Aceasta este o perioadă de popularizare sau democratizare a turismului. Dacă înainte turismul montan era practicat de o anumită elită urbană, ca întoarcere la o natură primordială imaginată, în comunism acesta capătă noi valențe. Odată cu adoptarea Constituției din 1948 se legiferează concediul obligatoriu de odihnă pentru toți salariații. Acesta însemna refacerea sănătății în vederea obținerii randamentului productiv. În comunism, activitatea turistică este organizată centralizat, puternic susținută la nivel instituțional, are în vedere toți cetățenii (sau cei mai mulți) și are ca scop principal reproducerea forței de muncă. Se construiește o rețea densă de infrastructură turistică care apropie și facilitează accesul la peisajul pitoresc.

După 1989, rețeaua de infrastructură turistică nu mai funcționează coordonat și este expusă în același timp abandonului, degradării, modernizării și extinderii, din care rezultă peisaje fragmentate. Din alăturarea acestor peisaje și privind retrospectiv putem înțelege că natura este dinamică, în continuă transformare, iar omul o parte integrantă a sa. Renunțând la separarea conceptuală dintre om și natură și la obiectificarea naturii, realizăm că omul, prin activitatea sa, nu distruge natura în sine, ci își distruge doar condițiile de viață și locuire pe planetă.

 

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X