Back to all Post

ECOLOGIE ȘI ACTIVISM DE MEDIU, ”AVANT LA LETTRE”

Cercetarea de teren pe tema arhitecturii tradiționale și a gradului de preluare a sa

în cea modernă, în satele de pe Valea Almașului, a condus la o concluzie

 oarecum surprinzătoare: modernitatea „vechii arhitecturi” și adaptarea sa la mediu,

în sensul a ceea ce arhitecții contemporani numesc „arhitectura verde”.

Punem față în față cele două tipuri de arhitecturi, așa cum se construiește

 paradigma lor din spusele țăranilor de pe Valea Almașului:

Know-how local în construcțiile vernaculare: o arhitectură adaptativă/integrativă. Eco-arhitectura ”avant la lettre”

Mai mult sau mai puțin, omul și-a adaptat locuința la natură, atât prin modelarea ei în raport cu relieful, cât și prin apelul la materialele de construcție oferite natural. Folosirea și creșterea performanțelor uneltelor necesare elevației au permis evoluția construcțiilor din materiale naturale mergând de la corturi de nuiele sau bordeie de pământ până la construcții bazate pe piatră, lemn și lut, ce necesitau tehnici verificate și certificate de generațiile anterioare, duse înainte de tehnologii generate de performanțele notabile ale unor meșteri populari.

Arhitectura vernaculară/tradițională venea cu un know-how complex, pornind de la chiar soluțiile integrative oferite pentru elevație. Iată câteva exemple, referitoare la structura acoperișului, la realizarea lipiturilor sau la prelucrarea lemnului pentru structura casei:

„Acoperişu` era din paie de grâu sau de săcară. Prima dată săcara, şi apoi o apărut grăul, grăul mai târzâu; le cosea cu coasa, le lega şi le duce şi le îmblătea. Să făcea streşina şi erau bătuți nişte ţăruşi ca o suliţă şi în alea împlânta paile. Merea cu on rând roată, pă hăizaş la deal, până în vârf. Mai punea pântre ele nuiele de carpăn, ca să facă legătură. În vârf punea paile ca o creastă, făcea creastă, era ca o creastă de cocoş, să nu steie apa, să lunece. Erau groasă paile, nu intra apa, că aluneca, avea cădere mare”- Traica Iosif, n. 1929, Țăudu – Sălaj.

”Pă jos era liptit cu pământ şi pus arină, ca să nu să ieie pă talpă. Lipteam sara şi puneam arină şi demineaţa pă când ne sculam era uscat; cam o dată pă săptămână lipteam, sâmbătă sara” – Pop Veronica, n. 1933, Bălan – Sălaj.

”Demult, casăle erau din lemn, iară fundaţia era din piatră, adusă di pă păraie; numa patru pietri în colţuri, nici șanţ nu să făcea, ce numa patru pietre mari la colţuri.

Păstă pietrile alea vine talpa din ştejar, să aducea din pădure. Să făceau şeși în colţuri, tăt din ştejar şi să făcea loc în talpă unde să băgau. S-o făcut în două feluri: când era bârnă una lângă alta, să bătea pământ, apoi s-o bătut leţuri de goron crepate şi pă o parte şi pă alta la stâlpi. Între iele să băga pământu, călcat cu vacile, amestecat cu paie. Să lăsau să să uşte păreţii şi apoi să murluieau cu mâna, da cu maltăr de pământ.

Astea vechi am învăţat cum îs făcute atunci când le-am stricat!” – Haiduc Grigore, n. 1937, Bălan – Sălaj.

Acel know-how local era reprezentat de un set de practici cu efect garantat, al căror fundament era dat de un imens număr de experimente repetitive, dintre care au fost selectate cele cu finalitate pozitivă.

Practic, construcția se adapta total condițiilor de mediu și se integra perfect în mediul natural, asfel încât nu doar să exploateze la maximum condițiile naturale oferite, dar să și fie supusă la un minimum de presiune generată de posibili factori distructivi (revărsări de ape, alunecări de teren, vânt).

Simbioza om – mediu înconjurător se putea citi în orientarea casei în teren, poziționarea față de soare, regimul de înălțime, combinarea intrinsecă a materialelor de construcție obținute exclusiv din natura imediată:

”Piatra pântu fundaţie o aducem di pă pământu` lui Şatori, era carieră mare şi iară făcem clacă când le aducem, câte 20, 30 de cară de piatră. Îi o piatră cu care să lucră uşor, calcaroasă, de var, sau era şi piatră de schinci. Femeia gazdii le făcea de mâncare. Piatra o înşira roată şi păstă ie să puneau grinzâle; apoi, şoşii, apoi bârneau, şoşii să îmbucau cu bârnele, era on canal.

Păstă bârnile alea erau bătute leţuri mai subţârele, apoi lipteau cu pământ cu pleavă. Era făcut în mnijlocu` ocolului, on ptic de gropă, pământ, punea apă, pleavă şi o călcau acolo cu picioarile până o amestecau bine apoi o puneau pă păreţi cu mâna şi tăt cu mâna o netezea, de era drept.

Hăizaşu să punea pă grinzâle de sus şi tavanu` era podit cu scândură: era pusă scândură lângăolaltă şi pă deasupra era pusă alta scândură între ele, unde era crăpătură. Să lipea şi sus podu`. Apoi aduceam arină şi aruncam pă jos. Hăizaşu` era din căpriori de brad, de plop, apoi lăţuit, apoi să acopereau cu paie, cu şindrilă şi apoi ţiglă. Paile să puneau de care aveau. La marjine era bătut nişte ţăruşi ascuţâţi şi de aici începea de unde făceau acoperişu`. Să merea de jos în sus, erau ascuţâte să nu steie apă” – Farcaş Ana, n. 1947, Farcaş Ioan, n. 1943, Gălășeni – Sălaj.

Eficiența energetică era avută în vedere, chiar dacă nu era denumită așa; o susține existența unor suprafețe vitrate minimale (geamuri mici) și construcția ingenioasă a instalației de încălzit și gătit; și conceperea unui spațiu acoperit – tampon între ușa de intrare în cameră și exterior, prin construirea tărnațului și/sau a tindei; această dispunere în plan susținea aceeași minimizare a costurilor de întreținere și maximizarea eficienței energetice.

Ceea ce numim astăzi „costuri de producție” aveau o fundamentare financiară, economică și tehnică extrem de profitabilă: construcția casei era bugetată aproape de zero: pământul, piatra, lemnul, paiele, toate se procurau fie din producția proprie, fie erau pur și simplu luate din hotarul satului, fără nici un fel de costuri de achiziție și cu costuri de exploatare și transport acoperite integral prin mecanismul socio-economic definit în satul tradițional de clacă. Mai mult, costurile mici erau direct corelate cu existența unor cantități mari de materiale de construcție în natură.

Nici „cheltuielile pentru întreținere și exploatare”, denumite azi, generic, „costuri cu mentenanța produsului finit” nu erau mari, dacă stăm să ne gândim că materialul de reparație era ieftin și ușor de procurat și transportat, fiind foarte aproape de amplasamentul casei. Fiecare sat avea un loc bun pentru pământ (mai lutos sau mai argilos, în funcție de specificul lucrării), zone mai pietroase de unde se putea lua piatra (de cele mai multe ori de pe păraie, de lângă sat, dar uneori din vreo carieră din apropiere) sau culturi de secară ori grâu, pentru paie:

”Păstă cornii aceia di la acoperiş erau bătute leţuri şi apoi pusă paie de grău şi de săcară, da` mai mult de grău. Tăt le scutura, aşe, ca să margă înt-o formă. Erau mulţi oamini la acoperiş şi le călcau paile tăt roată; să adunau din sat mulţi oamini şi înt-o zî o acopereu. Io am văzut când o acoperit mai multe poieţi. Acoperişu era mai ascuţât, ca să cuie apa jos, repide, să nu intre în paie. Dacă să făcea câte on părău pă acoperiş, cărare pă casă, băgau aşe, cu bota, alte paie” –   Dumitraş Oniţa, n. 1933, Ugruțiu – Sălaj.

Toate aceste considerente erau valabile și pentru reparațiile curente, care se executau tot cu materie primă ieftină (practic, fără bani), ușor de procurat și aflată la îndemână.

Izolația și ceea ce numim acum „randament termic” erau, de asemenea, avute în vedere:

”Casa era din bârne şi băgat lut; mai cald era în alea!Cheţa Victoria, n. 1925, Trestia – Sălaj.

Nici transportul materialelor nu era prea costisitor, nici măcar în cazul celor „gabarit depășit”:

”Aduceam piatra cu carăle, că trăbuiau câteva care de piatră la o casă bună. Și aduceam lemn din pădure, și dă doișpe metri lunjime, că mutam loitrele și atunci să lunjea caru și atunci să putea aduce și lemne mai lunji” – Pop Ștefan, n. 1925, Fildu de Mijloc -Sălaj.

Cum spuneam, asistăm la o eco-arhitectură ”avant la lettre”, pentru că vechii meșteri constructori ai satului tradițional, la fel ca beneficiarii construcțiilor lor integrate natural erau, cum am zice noi astăzi, foarte „prietenoși” cu natura, ca niște adevărați ecologiști, ocupându-se, în paralel cu exploatarea resursei naturale locale și cu regenerearea ei: se replantau arbori, se semănau (oricum) culturile de păioase și se refoloseau materiale de construcție de la casele mai vechi:

”Talpa care o fost la casa veche o-am pus talpă la şurăNica Iovian, n. 1928, Miluani – Sălaj.

”Când să strâcau alea vechi, să mai foloseau materiale pentru casa nouă: la noi grinzâle pă pemniţă îs di la casa veche”  – Ţico Lenuţa, n. 1943, Ruginoasa – Sălaj.

Această tactică a deschis oarecum calea spre activismul de mediu actual, ca un model de exploatare regenaribilă și nepoluabilă, întrucât nu folosea (aproape) niciun fel de materiale industriale:

”Casa asta nouă, tătă fundaţia la ie, îi cu piatră di pă dealuri; meream cu tata cu caru, și io stăteam înaintea dibolilor până-ncărca. Am avut oamini în clacă şi oamini care o lucrat la casă. Pă fundaţia de piatră s-o pus cătran de ala negru. Asta o-am făcut cu plan, cu meşter. Cărămida u-o făcut unu din sat, badea Gligor, şi amu trăieşte, are 101 ani, Şolomonean Grigore, că el era şi zidar; o avut on fecior şi lucrau amândoi.

Cărămida să făcea din pământ, că să făcea o gropă lângă casă sau pă deal. Pământu` să amesteca bine cu apă, să punea în lăduţă, să bătea bine şi u-o ţâpam de pământ şi u-o lăsam să să uşte două zâle dacă era cald, iară dacă era de ploaie puneam oarice păstă ie să n-o ploaie. Apoi o făceam banchete lunji. Cărămida di la casa asta tătă îi făcută de noi, nu-i cumpărată şi piatra-i scoasă de noi!” – Luca Ioan, n. 1946, Chendrea – Sălaj.

Apariția și extinderea pe scară largă a unor materiale străine de cele naturale, precum și evoluția tehnicilor arhitecturale din ce în ce mai elaborate, în paralel cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de construcție și a existenței unor mari resurse energetice necesare exploatării, au condus la apariția unor locuințe tot mai îndepărtate de cele ce exploatau resursele naturale:

”Cu teglă o început să să facă pân 1950; erau multe case cu paie şi şuri şi poieţi. Alea cu teglă o avut două camere şi on coridor, apoi iară le-am strâcat şi în 70 am făcut alta, din bolţari. S-o acoperit cu ciripuri: luai ciripuri pă ouă, di la Turda” – Zdroba Viorica, n.1937, Dragu – Sălaj.

Casa urbană, cu pământ, baloți de paie, var și izolație de lână.

Satul repopulat. Noi formule ale ruralismului.

Criza energetică, poluarea exagerată a mediului și contextele tot mai dese ale unor recesiuni economice au orientat din nou arhitectura (la sfârșitul mileniului trecut, în țările occidentale și la începutul acestui mileniu, la noi) spre resursele naturale și exploatarea acestora, fundamentând conceptul de arhitectură eco și generând produsul finit: construcțiile ecologice.

Spicuim din prezentarea caselor ecologice, verzi sau pasive (sursa: https://www.quickshop.ro/despre-casele-ecologice-a72):

  • casele verzi reprezintă întoarcerea la tradiție;
  • casele ecologice sunt construite din materiale naturale, neprocesate, așa cum obișnuiau să facă bunicii noștri odinioară: pământ, lemn, baloți de paie și combinații ale acestora;
  • arhitectura bio este o reîntoarcere la materialele tradiționale care respiră și asigură un mediu de viață sănătos locatarilor;
  • se asigură un consum redus de energie și scade impactul asupra mediului;
  • costurile de ridicare și întreținere sunt mici, materialele fiind naturale;
  • materiile prime se găsesc în natură, așa cum se găseau și pe vremea bunicilor noștri;
  • pentru finisaje și îmbinări se folosesc împletituri de nuiele, chirpici, baloți de paie sau saci de pământ, precum și adezivi naturali: argilă și lut.

Și mai detaliat, o altă referință digitală oferă toate informațiile despre tehnicile de construcție ale caselor din pământ și eficientizarea randamentului lor termic, pentru că „din ce în ce mai mulți oameni se întorc la soluțiile naturale și caută soluții ieftine de construire. Mai sunt și cei care aleg materialele naturale, fiind conștienți de avantajele acestora. Vrând-nevrând, cu toții ajung să folosească la construcția caselor cel mai vechi material de construcții, pământul, sau mai bine zis lutul” (http://casedinlut.ro/).

Punctul de vedere al arhitecților este în același ton: „Arhitectura vernaculară reprezintă condiția dezvoltării durabile a comunităților rurale. Arhitectura vernaculară are calitatea de a fi sustenabilă ecologic prin adaptarea la clima și relieful dintr-un anumit loc și prin utilizarea materialelor de construcție naturale disponibile în acea zonă. Astfel, arhitectura vernaculară are un impact minim asupra mediului natural, fiind sustenabilă și din punct de vedere social, pentru că se bazează pe știința construirii și pe forța de muncă locală. Aceasta stimulează sentimentul apartenenței oamenilor la spațiul respectiv, îi face să simtă că locul lor are ceva aparte și că ei împărtășesc specificul zonei” (http://madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/rndr/buletine-tematice/PT35.pdf).

Pe de altă parte, trăim o epocă a re-inventărilor, a re-definirilor și re-semantizărilor; versatilismul pare a fi maxim: dacă nu te reinventezi, nu ești în trend; ne lovim, pretutindeni, de situații de re-generare de tipul „vechiul X e noul Y” („vechiul verde e noul roșu”!) sau de îndemnuri de genul „fii cea mai bună versiune a ta!”. Păstrând firul logic, în multe privințe, și în arhitectură, la fel ca în fashion, design ambiental sau turism, „vechiul rural e noul urban”: influențele, inspirațiile și tendințele par din ce în ce mai vizibile.

O referință digitală  (https://www.revistadinlemn.ro/2018/02/19/lemnul-unul-dintre-cele-mai-vechi-materiale-de-constructii/) oferă doritorilor, pas cu pas, schema unei construcții din lemn moderne, dar calchiată perfect după tiparele construcției în stil tradițional, de meșterii țărani, cu toate informațiile și detaliile înregistrate din satele sălăjene: se vorbește despre talpa casei și i se recunoaște ingeniozitatea în susținerea casei, dar și în permiterea realizării unui spațiu – tampon cu rol de eficientizare termică, despre șipci care se bat întocmai ca lețurile, pe princiul „unul da, unul nu”, despre „vălătuci de lut” dar care au o compoziție identică cu pământul bătut pomenit de toți subiecții noștri sălăjeni (lut cu paie), despre îmbinarea în coadă de rândunică sau importanța uscării lemnului.

În loc de concluzie, cităm o femeie din Ciocmani, care face o sugestivă paralelă între amu și atunci:

”O fost mai frumoasă cu zece părți viața atunci, o fost muzică cu ceterași și duminica dimineața meream la sfânta beserică și am mâncat și am mai stat on pic și ne-am dus la danț la șură, încă părinții mei când meream la danț zâceau: – Tu, dragu mamii, să ne te prindă sfințâta soarelui, să vii iute acasă!

Și căsile erau altfel atunci: ședeam tăți într-o cameră, durmeam tăți pruncii într-un pat, ori în podu șurii, ori pă tărnaț, da casa o fost casă și masa o fost masă. N-o fost atâtea betoane, atâta amar dă camere, nici mașini, nici televizoare, ca amu, da o fost liniște și pace și înțelejere!” – Jugrestan Ana, n. 1937, Ciocmani.

 

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X