Fără să știe, zecile de babe descântătoare intervievate în satele sălăjene dovedesc o concepție terapeutică extrem de logic articulată și o percepție holistică despre actul terapeutic și procesul vindecării demnă de cele mai moderne teorii ale medicinei avansate, centrate, la începutul mileniului trei, tot mai mult pe pacient și pe „caz”, nu pe grupe de boli și categorii de medicamente.
Societatea arhetipală, cea folclorică sau cea tradițională și premodernă oferă comunității un climat de viață obositor, periculos, chiar angoasant de multe ori; este vorba despre nenorociri personale sau sociale, de neîmpliniri, fapte inexplicabile sau secvențe de viață în care controlul omului este aproape nul. Lumea este guvernată, principial, de bine și de rău, de Dumnezeu și de Satana, sub toate formele lor, iar a te opune unuia dintre ei pentru a-ți păstra sau recâștiga echilibrul interior reclamat de o bună viețuire, așa cum ar fi de exemplu, sănătatea, înseamnă a face un efort uman uriaș, fără garantarea șanselor de câștig. Într-un astfel de context mentalitar și o astfel de construcție imaginară a lumii naște sentimente tragice de neputință și fatalism.
Totuși, sistemul terapeutic tradițional, în toată articulația sa unitară, prezintă aici o importanță ontologică și gnoseologică prin chiar impulsul dat individului de a adopta o atitudine dinamică și constructivă în fața factorilor supranaturali ce i-ar putea periclita acestuia starea de bine. Concepția terapeutică vorbește despre caracterul optimist al omului, despre convingerea sa că nu se află întotdeauna cu mâinile goale în fața sorții, a pedepsei cerești, a blestemului sau a oricărei forme de antiterapie, și că poate încerca izolarea unor remedii potrivite, forjate după tipul amenințărilor. Maladiile divine sau diabolice pot fi atunci stăvilite prin demersuri curative magice, religioase, medicale.
Regăsim toate aceste concepte în descântecul de boală din satele sălăjene:
”Este descântec dă bubă pă dinte. Iei slănină și on grăunte dă usturoi și-l zdrobești și-l pui în slănină, și dai cu el tă roată pă lăngă bubă și zâci așe:
Bubă, bubă, alege-te,
Și la pământ traje-te,
Dă la creierii capului,
Dă la găuăcile uăkilor,
Dă la gârliciu nasului,
Dă la dinți,
Dă la măsele,
Traje-te, bubă, la pământ,
Să rămână Lucica
Curată, luminată,
Și dă bubă vindecată.
Și zâci așe dă 3, dă 5, ori dă 7 ori, da să fie fără soață”
– Nastasia Oltean, Rus.
Sau, și mai complex:
„No, la descântecu dă sclintit zâceam așe:
Doamne Marie, Maică Sfântă,
Io mă rog țâie,
Tu-mi ajută mie.
Să luă potca ce mare,
Și cu ce mijlocie,
Și cu ce mică,
Pă ulițele larji,
Pă ulițele strâmte.
Maica Sfântă le-ntreba:
– Unde mereț voi, potca ce mare
Și cu potca ce mijlocie
Și cu potca ce mică?
– Noi merem la Flore
Sânjele să i-l bem,
Carnea s-o mâncăm
Zâ dă moarte să-i dăm.
– Voi la el nu mereț,
Carne să nu-i mâncaț,
Sânjele să nu i-l beț,
Zâ dă moarte să nu-i daț.
Ci vă duceț la Marea Roșie,
Că acolo ieste
Un laur-balaur,
Cu sânje dă aur.
Și lui carne să i-o mâncaț,
Sânjele să i-l beț,
Iară pă Flore
Să-l lăsaț curat,
Ca arjintu strecurat.
Leac dân leac,
Leac dâscântat,
Leac dân gura me dăscântat,
Și dă la Dumnezău dat.
Ș-atunci fac o sfântă cruce dă trii uări și stâng în apă trii cărbuni”
– Ana Chirilă, Marin.
Sau:
„Când îți sclinteai picioru, așe să zâcea cum ț-oi spune io. Și luai on pic de unsoare râncedă și tăt frecai picioru ala sclintit și zâceai așe:
Doamne, Marie, Maică Sfântă,
Ajută-mi Doamne,
Pă gându ce-l gândesc,
Pă proba ce probolesc.
Mă luai dup-o cărare
Până la podu cel mare.
Călcai pă o podeauă,
Podeaua s-o clătit,
Mâna dreaptă s-o sclintit.
Dumnezău dân grai grăi,
Că Măicuța Sfântă să tomnească
Uos cu uos,
Vână cu vână,
Ciont cu ciont,
Piele cu piele,
Sânje cu sânje,
Cum o tomnit Dumnezău,
Așâ să rămână și mâna lui”
– Veronica Chiș, Fizeș.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
