Back to all Post

Colectivizarea agriculturii în Sălaj, între propagandă și realitate

Ultima etapă a comunizării României, și cea mai îndelungată în timp, a reprezentat-o colectivizarea forțată a agriculturii. Ea a debutat, oficial, în primăvara anului 1949, dar măsuri de natură politică și legislativă, în acest sens, au fost luate imediat după instaurarea guvernului Groza, la 6 martie 1945.

Decizia finală privind asaltul regimului comunist asupra lumii rurale a fost luată tot la Moscova, în anul 1948, când conferința Cominformului a decis colectivizarea totală a țărilor din sfera de influență sovietică.

Din punct de vedere administrativ, în anul 1949 Sălajul era, încă, județ de graniță. În urma reformei administrative din anul 1925 au fost arondate județului Sălaj plășile Carei și Valea lui Mihai. Împreună cu plasa Tășnad, sunt zone de câmpie, cu terenuri fertile, în timp ce în restul județului predomină, în general, dealurile.

Primul pas concret pe drumul colectivizării agriculturii a fost „lichidarea resturilor moşiereşti”, adică a proprietăţilor de 50 hectare, rămase în urma aplicării legii de reformă agrară din 1945. Acest „act banditesc”, după cum remarca reputatul istoric Dumitru Șandru, a avut loc în noaptea de 1 spre 2 martie 1949, denumită și „Noaptea moșierilor”. Decretul 83/1949, în baza căruia s-a desfășurat operațiunea, a fost publicat în Monitorul Oficial abia a doua zi, pe data de 2 martie 1949. „Lichidarea resturilor moșierești”, cum numea propaganda comunistă operațiunea de confiscare a proprietăților peste 50 de ha, s-a desfășurat în mare secret, astfel că a fost anihilată orice încercare de rezistenţă a marilor proprietari. Acţiunea dură de confiscare a fost urmată de arestarea şi deportarea unui mare număr de familii de mari proprietari, denumiți cu termenul de „moșieri”, şi chiar de ţărani mijlocaşi. Chiar dacă decretul prevedea exproprierea, în fapt confiscarea proprietăților peste 50 ha, în practică nu a fost respectată nicio regulă.

În judeţul Sălaj au fost expropriate 140 de moşii, cu o suprafaţă totală de 8.804 ha. și au fost preluate un număr de 135 de imobile. Deşi în Decretul 83/1949 nu se specifica nimic referitor la persoanele cărora le-au fost confiscate bunurile, acestea au fost obligate să părăsească localitatea, stabilindu-li-se domiciliu forţat. Din judeţul Sălaj au fost arestate un număr de 281 persoane, care au fost deportate la: Gherla, Dej, Reghin, Turda, Târgu Mureş, Alba Iulia, Dumbrăveni, Aţel, Sfântu Gheorghe, Răstoliţa, Odorheiu, Miercurea Ciuc şi Deva.

Proprietățile funciare confiscate prin Decretul 83/1949, imobilele, inventarul viu şi mort au trecut în proprietatea statului, constituind baza materială principală a Gospodăriilor Agricole de Stat.

În perioada 3-5 martie 1949 a avut loc Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în cadrul căreia s-a dat jos „masca” folosită până în acel moment și s-a declanșat, oficial, procesul de colectivizare forțată a agriculturii în România sau „transformarea socialistă a agriculturii” cum o catalogau liderii comuniști. Politica față de țărănime a fost exprimată în mod clar de către secretarul general al P.M.R., Gheorghe Gheorghiu Dej, care parafrazează o lozincă a lui Lenin: „Politica noastră faţă de ţărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”.

            O primă etapă a colectivizării forțate a agriculturii s-a desfășurat în perioada 1949-1953, până la moartea dictatorului Stalin, după care se observă o încetinire bruscă, până în anul 1956.

           Poarta „triumfală” a Gospodăriei Agricole Colective (G.A.C.) devenite după 1965

Cooperative Agricole de Producție (C.A.P.)

În acest context, perioada cotelor impuse de către statul comunist este percepută de oamenii mai în vârstă din satele sălăjene ca cea mai cumplită din viața lor. Cotele veneau după cruntul război și alți doi ani secetoși, fiind dublate de impozitele agricole, care creșteau, la fel ca și cotele, în funcție de suprafața de teren deținută.

Creşterea nivelului cotelor, începând cu vara anului 1949, a reflectat agravarea crizei din sistemul alimentar-agricol după declanşarea campaniei de colectivizare. Neputând furniza produsele de strictă necesitate populaţiei de la oraşe, regimul comunist a recurs la colectări masive. De cele mai multe ori, ele luau forma unor confiscări.

Munca de „lămurire”

Persoanele mai în vârstă din mediul rural mai țin minte că trebuiau să predea cote la cereale (grâu, secară, ovăz), floarea soarelui, cartofi, carne, lapte de vacă şi de oaie, lână de oaie, cânepă, fân etc. Așadar, la toate produsele. Chiar dacă țăranii nu cultivau un anumit produs, erau obligați să-l cumpere de unde puteau și să se descarce de obligația față de statul comunist. În caz contrar aveau de suferit:

„Cote de floarea soarelui… trăbuie și dai porc, și dai vacă, ne asociem câte 6-7 ca să cumpărăm carne, cantitatea câtă să cere, adică noi 4-5 atâte kile dă carne o trăbuit și dăm, noi ne-am asociet(…) Erau cotele pusă pă familii… grâu, fasole, nu conta, dă tăte erau, dă tăte trăbuie să dai”. (G.D., n. 1936, Derșida)

Toți cei care nu aveau să dea statului un produs trebuiau să meargă să-l cumpere din altă parte, de multe ori de la distanțe mari, pe care le parcurgeau pe jos sau cu căruța:

„Una săptămână am fost în țară. C-am avut alte boabe (de dat cotă – n.n.), din mac, din mazăre, din luher (trifoi – n.n.), din luțărnă. Dă unde și am io d-alea? Cânepă, in una săptămână am fost în Acâș și-n Beltiug, în Unimăt, în Tășnad. Io cu o muiere și cu cinci oamini. Până ne-am achitat cotele. Pă jos ne-am dus. Tăt pă jos, tăt pă linie trenului, că n-am știut mere niciunu”. (T.V., n. 1919, Peceiu).

Majoritatea colectorilor făceau exces de zel și căutau în podurile oamenilor presupuse produse ascunse de către țărani:

„Luau din casă, confiscau tot. Lăsau copiii numai în cămăși. Le luau cojoacele, țoalele, tot ce era mai bun. Le primeau înapoi doar în momentul în care achitau cotele, în produse sau în bani: „Când merei cu banii îți dăde hanile”. (O.D., n. 1943, Peceiu).

Altor țărani li s-au confiscat chiar și animalele cu care își lucrau pământul:

„Ieșem cu bunicu dîn curte, să merem la plug, cu carul, cu plugul, cu nu știu ce. Ș-o vinit Mureșan Vasile: – Ne stai așe baciule! /– Da ce-i, om bun?/ – Nu ț-ai plătit cotele după alte bobe, grău cât ț-am stabilit noi! O dăsfăcut vacile dîn jug și le-o dus. Și acolo am rămas în curte. N-am apucat să ieșim afară. Deci ne-o desfăcut amândouă vacile și noapte bună…”.(G.V., n. 1946, Derșida)

Batoza – locul unde se luau cotele obligatorii la grâu

 Reprezentanții noului regim comunist nu erau de acord nici cu divizarea proprietăților între copii, deși aceștia se căsătoreau între timp. Astfel, cota se dubla pentru proprietar. Iată ce ne spune Gorgan Nicolae despre ce a pățit tatăl său, unul dintre gospodarii de frunte ai satului  Bobota:

„O vândut boii în Ratin, lângă Crasna, și o luat 26 măji (sute de kg – n.n.) de ceapă și o dat în contul mălaiului. Ș-apu tri cară cu scânduri o dus la bază în Șimleu. Apui o plătit cota. Am rămas cu două scanță dă vaci. Apu portă tu plugu cu două vaci. Ș-apu abie, și-abie o vândut niște fân și o luat on cal dă la Oănuțu Oanii Luchii, bătrân, orb dă amândoi uăchii și unu cu on uăchi de la Ștefanu lui Lobîș. Ș-așe am purta plugu până s-o iertat cotile în 56”. (G.N., n. 1932, Bobota)

Totodată, pentru propagandă, țăranii erau obligați să mergă încolonați, cu cât mai multe căruțe, cu steagul în frunte, arătând asftel că dau cotele „cu bucurie” statului și partidului comunist:

„Grăul era dus la batoză, îl făce stoguri și acolo la arie îl treiera, da cu mâna treierai, numa grău dă calitatea I îl ducei, și noi aducem gozu acasă. Era dus la recepție la Sărmășag și mere în coloană cu drapelu înainte câte 16-17 cară mereu, că dacă io am ghipălit astăzi, era liber treieru, merem dă două ori pă săptămână cu carăle. Noi am lucrat pământu, am recoltat și l-am dat gratis la stat. Dureros lucru o fost să știți”. (G.D., n. 1936, Derșida)

La treieratul grâului, la arie, participau toți sătenii, chiar și copiii:

„Io la 5 ani deja eram la batoză. Te pune să selectezi, cu selectoru, stătem acolo câte o săptămână până-l selectam în totalitate și gozurile țî le dăde să le aduci acasă și restu ce era ca lume la ei(…). Nu te lăsa să aduci de pe câmp, toată recolta de grâu ducem în baza de recepție, nu te lăsa să aduci absolut nimic, nimic, acasă, tot, tot, tot să duce la Sărmășag. (G.V., n. 1946, Derșida)

Treieratul la batoză

Un impuls special în direcția colectivizării l-a dat Congresul al II-lea al P.M.R., care a avut loc în perioada 23-28 decembrie 1955. Considerând că „în țara noastră n-au fost lichidate încă clasa chiaburilor și unele rămășițe ale celorlalte clase exploatatoare”, iar „atâta timp cât clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de clasă este lege a dezvoltării societății noastre”, trasează sarcinile principale ale partidului pentru intensificarea ritmului colectivizării în cel de-al doilea cincinal.

După înscrierea țăranilor în tovărășii a urmat a doua etapă a acestei tactici viclene: comasarea terenurilor. În acest sens, cei care nu erau înscriși în întovărășiri și aveau terenuri în parcela supusă comasării, li se confisca pământul și primeau altul mai slab calitativ și departe de casă, cu scopul de a renunța la el:

„D-apui o fost durere foarte mare, dureros ca să-ți ia pământul, și dacă nu te-ai înscris în colectiv, tovărășie prima dată, c-așe s-o zis, dacă nu te-ai scris în colhoz, cum îi zice, îți lua pământul dîn tarlauă și îți dăde unde voieau. Comasau pământurile bune, șesurile și tăte luncile, îți dăde pă deal acolo, era mai rău și nu era posibilități dă lucrat, numa cu plugu, cu boii…”. (G.D., n. 1936, Derșida)

Pe lângă propaganda scrisă, alt mijloc de propagandă folosit în „munca de lămurire” a țăranilor să se înscrie în întovărășiri era organizarea de concerte de muzică populară, caravane cinematografice etc.:

„La tovărășie o vinit aici tot felul dă benzi d-aste dă muzică populară, cântece, nu știu ce, la căminul cultural. Film să făce atunci. Nu mai merei înăuntru să plătești, să făce afară”. (G.V., n. 1946, Derșida)

 Țăranii se „documentau” cu „conștiinciozitate” despre „marile realizări” ale muncii în Colectiv

„Revista presei” era obligatorie în pauzele de la munca câmpului

   Ultima gospodărie agricolă colectivă înființată în fostul județ Sălaj a fost cea din Cizer. La eveniment a participat și Laurean Tulai, viitor prim-secretar al județului Sălaj, la vremea respectivă delegat din partea Comitetului Regional de partid și membru în Biroul regional P.M.R. Acesta afirmă că gospodăria înființată la Cizer era penultima din Regiunea Cluj și că în procent de 98% regiunea era colectivizată.

Ultima etapă a „transformării socialiste a agriculturii” a reprezentat-o unificarea gospodăriilor colective la nivel de comună, având la bază Directivele celui de al III-lea Congres al P.M.R. și „recomandările consfătuirii pe țară a țăranilor colectiviști de la București, privind unificarea G.A.C. mici în G.A.C. mari”.

Propaganda vizuală – „Primăvară, primăvară, tăte plugurile ară …”

 În perioada 27-30 aprilie 1962 s-a desfășurat la București sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale, la care au participat 11.000 de invitați, făcându-se aluzie la Răscoala țărănească din anul 1907 când, conform propagandei comuniste, ar fi existat 11.000 de victime în rândul țăranilor. Cu acest prilej, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunțat încheierea procesului de colectivizare, în urma căreia 96% din suprafața țării și 93,4% din suprafața agricolă au fost incluse în structurile colectiviste.

Cu aceasta lua sfârşit procesul de cooperativizare forţată a agriculturii, ceea ce însemna, de fapt, sfârşitul satului sălăjean interbelic şi a sistemului său de valori tradiţionale. Țăranii care au rezistat presiunilor și nu s-au înscris în colectiv au fost arestați, anchetați de către organele de Securitate și închiși în temnițele comuniste, iar după eliberare marginalizați în întreaga perioadă comunistă, chiar și în anii 90. O altă consecinţă a cooperativizării forţate a agriculturii a fost exodul populaţiei rurale spre oraşe, ceea ce a dus, în timp, la fenomenul de îmbătrânire a populaţiei rurale, care are repercursiuni grave asupra satelor româneşti din ziua de azi.

                                                                                                                        Dr. Marin Pop

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X