Tihău – o ceramică nesmălțuită care conservă tipare arhaice

Un renumit centru de olari era la Tihău, acolo unde ceramica nesmălțuită prelucrată de meșterii români conserva forme dintre cele mai arhaice. Lutul adus la casa olarului era prelucrat cu îndemânare până când i se dădea consistența potrivită, după care era modelat la roată. Oalele erau decorate simplu, cu o vopsea roșie sau alburie, pe care meșterii o obțineau dintr-o piatră specială, arsă în foc, fărâmițată și apoi dizolvată în apă; dunguțele și colțișorii erau apoi trasați cu vârful degetului înmuiat în vopsea. După uscare, urma arderea în cuptoare tronconice[1]; ceramica era una uzuală, folosită în casă, la servitul mesei, și era comercializată cu precădere în satele de pe valea Someșului.

Lutul bun pentru ceramică (din „groapa de lut de oale”) și unii coloranți naturali, precum și pădurile mari din hotarul satului, care puteau furniza lemn suficient pentru arderea oalelor, au constituit premise favorabile pentru acest centru[2]. „Caracteristica tradițională a olăritului tihăuan a constituit-o ceramica nesmălțuită. Ceramica smălțuită s-a lucrat începând aproximativ cu 1942, smalțul fiind procurat de la oraș, prin cumpărare”[3].

            Olarii maghiari din Buciumi și Almaș

Spre deosebire de meșterii români din Tihău, meșterii maghiari din Buciumi și Almaș, foști breslași, stabiliți aici în perioada în care breslele încep să decadă, către mijlocul secolului XIX, prelucrau mai elaborat ceramica, producând ceramică smălțuită. De cele mai multe ori, foștii breslași, neavând pământ în sat, trăiau doar din olărit, astfel că producția acestor centre era destul de mare, așa cum se putea observa și într-o zi de târg, atunci când meșterii își scoteau la vânzare marfa.

Vasele smălțuite nu erau foarte bogat ornamentate, având ca marcă cromatică nuanțele de verde închis și de maron închis sau chiar negru. Și aici, ca la Tihău, se confecționau vase uzuale: forme pentru cozonaci, oluri și cancee de apă, ulcele pentru lapte, cratițe (fie cu pereții drepți, fie cu trei picioare). Cele două centre de  ceramică smălțuită produceau, pe lângă oale, și cahle frumos ornamentate, mai ales cu motive florale și geometrice.

            Deja: un centru de ceramică redutabil al zonei

Un alt centru de olărit foarte important în zonă, după unii chiar cel mai important[4], era Deja, localitate situată pe Valea Sălajului, unde olarii – țărani lucrau pentru nevoile sătenilor, spre deosebire de meșterii olari din Zalău, de exemplu, care confecționau ceramică la solicitarea celor mai înstăriți. De aici pornește un anume conservatorism al modelelor de vase, precum și la nivelul procedeelor tehnice[5]. Documente din a doua jumătate a secolului XIX atestă faptul că, în acea perioadă, la Deja meseria de olar era foarte răspândită, când olarii foloseau râșnița de măcinat smalțul și un cuptor comun pentru ars oalele, în care încăpeau până la 400 de vase. Se făceau blide, ulcioare și cratițe sau oale iar produsele erau vândute în târgurile apropiate. Cu alte ocazii, olarii din Deja mergeau periodic în satele mai bogate din Câmpia Tisei, unde schimbau produsele de ceramică pe grâne; prețul unui vas nou era echivalent cu cantitatea de grâu care intra în el, dar dacă recolta era mai slabă, vasul era vândut și cu mai puțin[6].

Olarii din Deja  foloseau două tipuri de argilă: cea albastră, care era scoasă din Dealul Cserealy și cea galbenă, de pe o pășune învecinată. După pregătirea lutului, unde participau și femeile din familiile de olari, lutul se modela la roată. Arderea se făcea în cuptoare mari, dar pentru că nu toți olarii aveau posibilitatea să-și construiască un cuptor, deseori vecinii se înțelegeau asupra unei plăți pe care o plăteau unui olar proprietar de cuptor pentru utilizarea instalației de ardere.

Vasele erau lucioase, deoarece smalțul folosit la Deja era fin, neted și aspectuos. Smalțul transparent era colorat în verde, culoare predominantă a centrului, cu ajutorul unor mici cantități de pulbere de aramă. Urma decorarea efectivă a vasului, fapt ce se realiza, până la primul război mondial cu cornul, procedeu extrem de migălos, iar după aceea, cu pensula specială de ornamentare. Ulterior s-a observat că era de preferat ca ambele procedee să fie folosite, pentru că frunzele și florile ieșeau mai bine atunci când se pictau cu pensula, dar liniile de decor erau mai vizibile dacă era trasate cu cornul.

            Olarii din Zalău și legitimarea dată de organizarea în breaslă

Activitatea și organizarea breslei olarilor din Zalău trebuie privită în contextul funcționării breslelor din Transilvania, adică parte a unui fenomen complex, propriu istoriei și dezvoltării spațiilor de influență culturală germană, precis și riguros organizate.

Breasla olarilor din Zalău se bucura de un prestigiu deosebit în Transilvania, dovadă fiind documentele vremii, care atestă nu doar calitatea de excepție a ceramicii de aici și gradul mare de desfacere al acesteia pe piețele din Transilvania, până la Budapesta, dar și numărul mare de calfe care doreau să intre în acestă breaslă[7].

”Strâns între palmele ude, lutul căpăta mai întâi forma unui cilindru înalt și subțire care, în a doua fază, se scurta și se îngroșa treptat, prin apăsarea spre talger a părții sale superioare. Ulterior, mijlocul părții superioare a cilindrului de lut în mișcare era apăsat spre interior cu degetele mari, urmând înălțarea treptată a pereților vasului. În interiorul acestuia se introducea apoi palma, modelându-i-se curbura pereților cu ajutorul unei scânduri. După ce se modela și buza acestuia, pereții lui erau ornamentați cu vopsea”[8]. Ulterior modelării, piesele erau uscate la temperatura potrivită, după care puteau fi angobate, adică vopsite cu o culoare de bază, peste care, în final, era realizat, cu cornul sau cu pensula, decorul. De obicei, decorarea era executată de nevasta sau fata olarului.

Vasele uscate, angobate și decorate, erau arse într-un cuptor de cărămidă, de formă tronconică, în care încăpeau, la o singură ardere, aproximativ 250–260 piese diferite. Cele mai multe dintre piesele de ceramică uzuală se vindeau nesmălțuite, dar ceramica decorativă urma un proces de smălțuire cu smalț lichid (oxid de plumb și nisip foarte fin, amestecate cu apă), de cele mai multe ori procurat de la Baia Mare. Se știe că în Transilvania medievală utilizarea smalțului era un privilegiu al breslelor, astfel încât olarii de la sate (majoritar români) nu aveau dreptul să producă și să vândă decât ceramică nesmălțuită, simplă, uzuală. Folosirea smalțului era reglementată prin documentele breslelor, astfel încât acestea să își poată proteja produsele proprii.

O cercetare mai atentă a modalităților de realizare cromatică a vaselor arată că ”pentru coloritul smalțului s-au folosit diferiți  oxizi de metal. Culoarea verde s-a obținut prin arderea sârmei de cupru, din oxid de cupru. Culoarea galbenă s-a obținut prin amestecarea smalțului cu oxid de fier iar negru prin adăugarea pietrei negre (iederă). Diluată, aceasta avea culoarea maro-roșcat. Iedera o aduceau din Munții Meseș iar cu pământul roșu se aprovizionau din Tășnad. Oxidul albastru cobalt folosit la vasele decorative l-au luat de la comercianți. Smalțul cel mai des folosit era alb gălbui sau roșcat.

Piesele realizate de olarii din Zalău acopereau o paletă largă de necesități. Se fabricau, mai întâi, vase uzuale, destinate pregătirii hranei (oale de diferite mărimi, cratițe, pâlnii, strecurătoare, forme pentru cozonac), depozitării ei (oale pentru silvoiță, căni și cănți, ulcele, ulcioare, ploști, cancee, vase de dus mâncarea la câmp) și consumării hranei și a băuturilor (farfurii de diferite dimensiuni, căni). Se remarcau în mod special – și datorită numărului mare de produse finite dar și datorită caracteristicilor estetice – ulcioarele de apă. Piesele uzuale, dar smălțuite, au un decor specific centrului zălăuan și sunt inconfundabile, în timp ce piesele uzuale nesmălțuite se asemănau mult cu piesele din centrele ungurești învecinate (mai ales Deja și Buciumi).

Pe lângă ceramica uzuală, se mai executa și ceramică decorativă și așa-numita ceramică  rituală. Este vorba mai ales de diferite vase bisericești (de exemplu cel în care se transporta vinul pentru împărtășanie), de ulcioarele pe care le foloseau kemătorii sau nașii la nuntă sau de oalele speciale în care se ducea mâncare femeilor care tocmai născuseră. Desigur, aceste piese, datorită funcției lor speciale, sunt ornamentate și smălțuite.

 În ceea ce privește ceramica decorativă, producția acesteia cunoaște o creștere specială în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când farfuriile bogat ornamentate, la fel ca și canceele, destinate decorării interioarelor țărănești tradiționale stăteau mărturie asupra statutului social al famiiilor care și le permiteau. Piesele cele mai reușite din ceramica de Zalău erau foarte apreciate atât de români, cât și de maghiari. Țăranii își decorau casele cu blidare lungi și cuiere pline cu cancee și farfurii, acestea ocupând un loc important mai ales în pregătirea casei de sărbătoare. În plus, tradiția spunea că multe dintre aceste piese vor fi regăsite în zestrea fetei de măritat, care mai primea cancee și blide frumos ornamentate și din partea nuntașilor, pentru viitoarea gospodărie. Canceele pentru vin îmbinau cele două formule: erau și vase uzuale, prin folosirea lor directă în gospodărie, dar erau și decorative, prin profilul lor estetic. Unele piese erau și sgrafitate (decorate prin tehnica occidentală denumită sgrafitto); de asemenea, anumite piese – păstrate tocmai pentru valoarea lor de document – au inscripționat pe ele anul fabricației sau ștampila breslei.

Varietatea ceramicii uzuale era maximă: ulciorul de apă nesmălțuit era cel mai important produs al olarilor din Zalău și s-a făcut în cantități uriașe; urmau „oala de fiert lapte”, foarte apreciată, oala de fiert obișnuită sau cea de dimensiuni mari, pentru evenimente comunitare, canta de castraveți – vas cu gura strâmtă, înaltă, glazurat înăuntru; apoi au apărut formele de cozonac, cratițele plate (după al doilea război mondial), pentru prăjirea cărnii. Un vas specific centrului Zalău a fost canceul de vin «butykos», un vas în formă de pară, plat pe două părți, de diferite mărimi, până la 10 litri. De obicei era smălțuit în albastru dar și în verde. Pe canceele de vin erau trecute texte manuscrise, poezii, diferite texte și numele proprietarului.

Ultimele produse ale olarilor zălăuani au fost ghivecele de flori nesmălțuite. Din a doua parte a secolului al XIX-lea s-au făcut în Zalău, în cantități mari, farfuriile cu glazură albastră. După primul război mondial, se cereau foarte mult farfuriile de perete, smălțuite în verde, maro, albastru date la pomeni. Tot în centrul de la Zalău, olarii mai făceau și cahle pentru sobe, chiar în cantități mari[9].

Ceramica de Zalău a fost foarte apreciată, datorită eleganței și distincției sale, pe piețele vremii; dovada o constituie cererile adresate breslei olarilor din Zalău de a desface produse originale în diferite târguri din zonă, dar mai ales diploma și medalia obținute la Budapesta, în 1885, cu ocazia unei expoziții a meșterilor olari.

Eleganța liniei definitorii a ceramicii zălăuane a fost remarcată de mulți cercetători ai culturii românești, etnografi și istorici deopotrivă. Valer Butură remarca, atent, că, de cele mai multe ori, ”canceele, cu forme comune, sunt decorate cu motive vegetale, în cromatica cărora domină albastrul, întregit cu verde, maro și roșu. Obișnuit, un buchet floral le decorează fața și laturile, pe care se prelungesc florile și frunzele, încadrate cu brâuri circulare, în albastru și maro, ori verde. Pe farfurii, în planul central era o pasăre pe un ram floral, iar pe margini avea motive liniare mai dense, ori motive florale mai aerate. Pe lângă acestea, unele produse au fost smălțuite în verde”[10]; despre ceramica de Zalău se vorbește ca despre o ”ceramică fină, decorată cu elemente specifice artei populare maghiare”[11].

Note:

[1] întregul procedeu este descris de Ioan Augustin Goia în Zona etnografică Meseș, editura Sport – Turism, București, 1982, p. 78 – 79

[2] Elena Musca, Centrul de olari Tihău (jud. Sălaj) în Acta Musei Porolissensis, XIX / 1995, Zalău, 1995

[3] Elena Musca, op. cit., p. 124

[4] Kos Karoly, Studii de etnografie, Bucureşti, 1999, capitolul Ceramica populară din Deja – Sălaj, p. 107

[5] Kos Karoly, op. cit.,  p. 110

[6] Kos Karoly, op. cit.,  p. 112

[7] Elena Musca, Meşteşugurile din Sălaj între medieval şi modern (secolele XVII–XX). Meşteşug şi artă, teză de doctorat la Universitateta Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca (manuscris), 2006, p. 119

[8] Ioan Augustin Goia, Zona etnografică Meseș, editura Sport – Turism, București, 1982, p. 78

[9] Elena Musca, Cahle medievale în depozitele Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, în Acta Musei Porolissensis, CVI, Zalău, 1992, p. 375 – 381

[10] Valer Butură, Străvechi mărturii de civilizație românească, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 349

[11] Elena Musca, op. cit., p. 121