Back to all Post

Casele mnierăi de pe Valea Barcăului – un brand local (III)

Cercetarea de teren în satele de pe Valea Barcăului (2021–2022) susține (din nou) ideea „țăranului – ecologist”, atât la nivelul materialelor de construcții, cât și referitor la formulele cele mai ingenioase de adaptare a arhitecturii la mediu. Fără a se declara astfel, țăranul se dovedește a fi un promotor al „caselor verzi”; dialogurile cu subiecții din satele bărcăuane vizează materialele și tehnicile de construcție, modalitățile de prelucrare și asamblare, elevația și „secretele” rezistenței arhitecturale, integrarea locuinței în ansamblul gospodăriei, uliței, satului, proprii unui iniginer ingenios, atent, în același timp, și la integrarea casei în orizontul sacru al vieții spirituale.

Construcția casei reliefa net dimensiunea comunitară a muncii prin marcarea celei mai răspândite forme de ajutor benevol (dar și reciproc) din lumea țărănească: claca (la piatră, la lipit, la bătut paie).

Citită în grilă antropologică, locuința (casa) era construită la intersecția unui spațiu privilegiat, cel al familiei, cu un timp asumat maximal – cel al întregii vieți sau, de multe ori, al vieții mai multor generații. În casă se consumau relațiile de familie (și între cea de bază, dar și integrarea noilor membri, fie a celor aduși prin alianță: nora/nurorile și, mai rar, ginerele, fie a celor născuți în casă: copiii și nepoții), dar și relațiile spirituale cu divinitatea, cu sărbătoarea, cu ritualul sau ceremonialul, cu nașterea și cu moartea.

Bunicu, nene, era meșter care făcea căși, fără nicion cui de fier!

Baciu Petre își amintește: ”Io îs din Valcău de Sus.

Bunicu, nene, o avut casă cu paie, da tata și-o făcut casă cu bârne, cu două camere: casă și tindă. Era meșter care făcea căși, fără nicion cui de fier. Să aducea piatră di pă Barcău, pietroci mari și să puneau su talpa cășii și între aceia băga stâlpii și îi vijluiea, apoi puneau grinzi și grinzele.

Didisupt completa cu piatră, că nu era ciment, ce le muruiea cu tină să steie liptite, și tina o băga pântre pietri, să țână; no, aceie era fundația. Păreții erau din lemn, apoi din pământ bătut. Să pregătea pământu ala, pământ din Șuai, să punea turmătă, punea on pic de apă și îl băteau cu maiu acolo, că să presa tare. Să făcea clacă la bătut.

După ce găta păreții, să murluia cu tină, apoi văruieau și sus punea grinzele și păstă iele punea scândură și lipea apoi podu. Era grindă mare pă mnijloc, și păstă ie vineu grinzele. Casăle erau joasă, rădicai mâna și puneai ceva pă grindă.

Demult să acoperea cu jupi, da o fost și cu paie. Jupii să legau cu sârmă, punea jup lângă jup, cu vârfu în sus – primu rând, ca să să facă streșină. Al doilea rând era cu spicile în jos și vinea păstă celalalt on pic și-l lega pă didisupt. Să lega numa la mnijloc jupu. Să făcea bumbușcă și ieșea fumu acolo. În casă era pat și o masă și laviță, iară la casă erau două jamuri mnici. Pă păreți puneam blide cu flori, cu cruce și șterguri deasupra, tărcate, cu jură și icoane. Am avut o mătușe călugăriță la Cluj și ne-o adus la fiecare o icoană, fiecare o avut icoana lui” –  Petru Brisc, n. 1938, Valcău de Sus.

Casele bătrânești de pe Valea Barcăului erau, cele mai multe, văruite în albastru, adică erau mnierăi, cum se zice în graiul locului, pentru că în varul alb erau puse mnierăiele cumpărate; o nuanță potrivită de mnierău dădea dimensiunea echilibrului gospodăriei, vorbind nu doar despre gustul estetic, ci și despre nivelul avutului: o casă într-un albastru prea spălăcit era semnul sărăciei, pentru că mnierăielele erau scumpe, iar gospodina casei își bănuia să pună în var o cantitate de colorant prea mare, dar o casă văruită într-un albastru prea aprins conducea spre un orgoliu repede taxat în lumea satului ca țâgănesc, adică lipsit de armonie și măsură, exagerat.

Puneam în var mnerăiele din alea prafuri, le cumpărai înt-on tioc, pă două uouă; da nu puneai tare mult, numa on ptic…

 Nana Vironica Brisc (1944), din Subcetate (Sucetate, cum se zice acolo), povestește cum au fost făcute casele mai vechi din sat, printre care și casa propriilor părinți:

”Casa asta o fost făcută de tata mneu: io când m-am născut, în 1944, aici m-am născut, da o fost numa o cameră și după aceie o adăugat încă una.

Piatra u-o adus după Bărcău, erau oamini care scoteau piatră și s-o adus acasă cu clacă. Și a mneu scotea ptiatră, doamnă, țucu-ți sufletu. Amu domnimea asta-i mare, da atunci tătă lumea o avut așe câsi, dân pământ ori dân vaioaje. Pământu îi amestecat cu turmătă, că aceie țânea, lega, că atunci nu era, țucu-te, țiment. Să amesteca cu sapa ori cu picioarele goale. Noi avem amu casă su dealu Cetății și am avut casă dă vaioaje. Da asta a bătrânilor îi dă pământ și o fost cuperită cu jupi, și poiata o fost cu jupi. Să făcea un mununchi și îl legai și fie la capete o formă, așe îl făceai, și le suiau pă cuperiș și puneau lemne su iele și kinji, și nu pice! Nu trecea apa pân iele că le bătuceau bine, da o mai și ploiet, că și la noi în casă o mai ploiet, da primăvara le-o tomnit iară.

La început o fost numa o cameră și o tindă și după aceie o mai făcut o cameră și o țâpat jupii și o cumpărat ciripuri dă la Jimbolie. Cuptoru o fost afară și talpa asta așe micuță nici nu o avut nimic, numa așe o fost, liber. O avut fiteu d-ala făcut, cu tină pă dă lături, numa plită o avut, tablă, și păreții era dă pământ. În tindă era scara și să suia în pod: era lipit pă jos și acolo țânea bucatele, și păsula, și nucile.

Nu le zâcea camere, ce le zâcea case: la asta îi zâceam casa ceie bătrână și la iastalaltă îi zâceam casa ceie nouă.

Pă jos făceam cu tină așe, fain, țucu-ți sufletu, și trăjeam primă, cu meseleu d-aiesta mnicuț, dân păr de cal ori dă vacă, dân coadă, și băgai înt-o botuță și trăjea cu meseleu ala primă. Nu mă tem că știu aste tinere amu așe ceva…! Pui balegă și on pic de pământ și-apui îl făceai așe, ca groștioru, on pic mai grosuț, și-apui trăjeai așe, primă de-aceie. Aveam var, că vinea p-aicea căruțile, și luam și-l stânjam și puneam în iel mnerăiele din alea prafuri, le cumpărai înt-on tioc, pă două uouă; da nu puneai tare mult, numa on ptic. Pământ luai dîn țarină și-l amestecai cu balegă, și țâie mai mult, și dacă iera hâd, lipeai mai la o săptămână, mai ales dacă era fete în casă, că vineau feciorii și trăbuia și fie fain.

Dormeam în casă, pân pat, pă jos, care pă unde putea, și aveam on pat și în poiată, magă noi am fost 12, da tăți am triit tare bine.

La grindă aveam loc pântru linguri, acolo punea maica lingurile, și alea de lemn, și acolo punea și pita dă multe ori, și nu ajunjem la ea, și nu ne tăt rumpem din ea, și o prădăm, că era săracă lumea; nu am fost găzdăgoi, și atunci o punea pă grindă. Și mai punea acolo dacă mai iera oarici mai special. Acolo puneam  tieru (teiul, nn.), și busuiocu, și cartea dă rogăciuni, că și fie mai ferite, acolo le țâneau bătrânii.

Noi am fost cu suflet, da amu îs răi oaminii. Meream la beserică în tătă dumineca, și când ieram acasă, în tătă dimineața și sara, tata ne punea aci, la fereasta asta dă cătă răsărit, doamnă, țucu-te, după mărime, și ieram o cinci – șasă prunci mari, și dimineața și sara așe zâceam rogăciunile, Tatu Nost și Născătoarea, în jerunți; tata era lângă noi, și-apui noi să zâcem după iel, că și ne învățăm și noi, și zâceam după iel. Și zâcea: – No bine, pruncii tatii, așe trăbă, și fiți buni și și zâceți rogăciunile!”.

Povestea ridicării caselor este, în fapt, povestea comunității locale sătești și a unei exploatări „prietenoase” a mediului înconjurător, a naturii, reliefului și materiilor prime oferite gratuit sau aproape gratuit de natură. Toată arhitectura vernaculară este grefată, practic, pe aceste două axe: prima este a unui soi de „împreună” comunitar, materializat eficient prin conceptul de clacă, a doua este adaptarea inteligentă la ce oferă mediul și gestionarea corectă a materiilor prime naturale: pământul (lutul, tina), piatra, lemnul, apa, paiele, trestia.

Dr. Camelia Burghele, etnolog

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2022. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X