Reprezentări și imagini sociale și culturale ale casei, poveștile caselor
O gramatică a locuinței și a paradigmei arhitecturale nu ar fi completă fără un capitol de semantică: dincolo de faptul că gospodăria și demersul arhitectonic care a stat la baza ridicării sale conduc către o poetică și o simbolistică aparte, construirea casei activează acțiuni individuale și colective ce generează efecte pragmatice repercutate în semantica locuinței.
Interviurile de teren surprind impresionante și emoționante povești ale caselor, menite să le valorizeze superior și să le lege indisolubil destinul de destinul familiei care le locuiește. Casele „cu poveste” se transformă, astfel, în case „de poveste”, bine fixate nu doar în memoria familiei, ci și în cea a comunității întregi.
Un destin trist: casa și femeia, lelea Zamfiră din Valea Lungă
„Io nu m-am căsătorit niciodată că am avut fractură de coloană și am stat aici cu părinții mei. O mai fost aci niște căsi bătrâne. Mi-i urât aici bugăt, no, da ce să fac, că stau aicea sângură. Îs multe case părăsite aici în satu aiesta.
Aci m-o făcut maica, pă locu aiesta, aci m-am născut.
…O vinit toamna și o fost târzâu și o trebuit și strâcăm casa ceie bătrână și nu am avut tare multe lemne și am făcut casa asta așe, numa cu o cameră. Și o zâs tata că poate om mai lega de ea încă o cameră.
Am fost fată tânără când am făcut casa asta. Aici păreții îs lețuiți. Îi lețuită, cu lețuri și îi lețuită tătă roată și am avut tină după drum și aduceam tină după drum și u-am băgat între lețuri și dacă s-o uscat, am luat lut după gredină și am bătut iară și am tomnit pereții. Când o fost uscată, i-am murluit și nu crepe și apui după aceie i-am văruit.
Pă jos îi lipit cu pământ” – Zamfira Micu, n. 1931, Valea Lungă – Sălaj.
„Casa satului”, cu „afumătoarea satului”, de la Ciocmani
„Rus Todor l-o kemat pă vecinu aiesta a nost și o avut fete și fetele s-o măritat și s-o împrăștiet tăți și nime n-o mai rămas; acolo o fost 311 număru de casă.
Io bătrâni i-am aflat, și pânâ cam prin 2000 o triit aici în casă o familie.
Rus Todor aiesta mi-o cotat de prunc, că bărbatu meu o fost beteag. Pruncu mneu o fost din 1966.
Și când o fost mnicuț, o cotat bătrânu de el, o avut o 70 de ani, deci o fost născut cam pă la 1900, ori on pic înainte. Lua pruncuțu de mână și merea până la drumu țării și vinea înapoi cu el. El o fost podar.
O fost bătjocoros tare, bătrânu, da tare drag i-o fost pruncu aiesta a mneu!
Aici o fost casa satului, aici o afumat tătă lumea slăninile și carnea, în pod, că el i-o lăsat pă tătă lumea. I-o zâs Todoru Borzului, așe i-o zâs, Borzu bătrânu, și o știut tăt tăt tăt; cât i-ai dat, cât i-ai adus, atâta ți-o dat înapoi și la tătă lumea o afumat carnea și clisurile în casa asta, în pod.
Până prin 1970 o locuit el, Borzu, și după aceie o cumpărat casa o familie de la pruncii lui, că la ala i-o dus apa casa, că o stat acolo dinjos, lângă vale.
Tare bine u-o acuperit bătrânu și u-o întreținut bine că i-o fost dragă casa tare” – Valeria Iacob, a Rujii, n. 1944, Ciocmani – Sălaj.
Casa morarului din Răstoci, a lui Iulica lu Ionu Marișchii
„Io am fost fată de morar și am fost sângură la părinți și am fost tăt cu gospodăria. Și îs sângură de 50 de ani, da mă descurc sângură. Aci îi număru 64 și io îs Iulica Morarului, a lu Ionu Marișchii. Marișca o fost mama lu tata.
Tătucu s-o născut în 1896 și căsuca asta o fost făcută, cred că u-o făcut părinții dumnealui. Are o cameră și o tindă și o prismă afară. Cuptoru aiesta l-o făcut tata mneu și o fost cuptor de copt pâine și am avut ia, aici am și amu, șpor. Da cuptoru s-o cam urnit… vineau vecinele astea amândouă aici să coacă.
Este băbătiie acolo în tindă.
Asta îi grinda cășii și asta-i una sângură până afară de lungă. Îi din stejar și și podeaua îi tăt din stejar. Tătdeauna asta o fost acoperită cu paie. Și nimeni nu u-o acoperit până amu, de câțiva ani. Ala vechi așe o fost de bine presat, că nu o intrat ploaia cu el; o fost atunci paie tăiate cu secerea. Amu nici paiele nu-s cum o fost, da nici lucrul nu mai îi la fel. Tata o pus paie de grâu pă casă.
Dă la cuptor să ducea fumu în sus, că acolo îi gol, pă lângă băbătie; era tare mult fum că era tare groasă învălitoarea, și nu ieșea fumu pân acoperiș. Nu merea nici o scânteie în sus, că mai demult lipeam băbătia aceie cu pământ.
Casa asta o fost a lu tata mneu, că o stat el la moară, da asta o fost casa în care o stat el cu mama. Și cu mama bătrână. Io aci m-am născut în casa asta, o zâs mămuca că aci lângă vatră m-o pus jos. O zâs că sara o fost la verjel și pă dimineață m-o avut pă mine, aci, lângă vatră.
Mi-i dragă casa asta că aci m-am născut și aci mi-am trăit tătă viața mea. Nicări unde mă duc nu mi-i așe de drag ca aci. Aci o triit și mama mea și aci am triit și io tătă viața mea. Și mi-i tare dragă casa asta.
Mi-i tare drag, mă simt mândră că îs căutată pântu casa mea. Vai de portița care nu-i deschisă de nimeni!
Adevăru îi că u-am și îngrijit-o. Văruiam și căram trestie cu spatele și făceam streșinile și u-am tăt lipit și u-am văruit tăt mereu.
Când am primit cartea asta de la Zalău, mi-am văzut casa acolo pă ecranu ala, la Zalău și atâta mi s-o părut de faina, ioi ce faină mi s-o părut atunci casa mea!
Da io-s tare bună de gură…
Când io nu oi mai fi, nu știu ce s-a mai întâmpla cu casa asta…” – Iulica Cămpean, n. 1926, Răstoci – Sălaj.
Casa Traianu Catiței din Someș Odorhei: puterea credinței salvează casa
„Casa asta îi de dinainte de 1900, o fost a lui Moș Traian, Traianu Catiței, și ei o morit și apoi o fost a lui pruncu lui, Moș Teofil, și nora mea o fost nepoata lui și așe o ajuns casa la noi.
O stat în ea până cam în 1998, și o tăt tomnit-o; are trei camere și o prispă da nu are cuptor numa afară.
Tră și cauți loc bun de casă, care nu-i în nici on fel de blestem a nimănui. Dacă nu, n-ai noroc la ea, n-ai haznă, nici n-ai după ce o lua. Nu este ca Dumnezo nime.
Când să găta casa, să punea în vârfu căsii flori și o cruce, că era mai credincioși oaminii.
Noi am avut cruce pă casă și când o fost războiu, o trecut nemții și când s-o retras nemții o vinit rușii și o zâs unu că o trecut păstă casa asta da o văzut crucea și o zâs că aici îs oamini cu frica lui Dumnezău și o bombardat pă multe locuri, da aci nu o bombardat casa asta că o zâs că dacă este cruce pă casă însamnă că aici îs oamini cu frica lui Dumnezău.
Și nu o făcut nime casă să nu facă sclujbe și cineva ne-o învățat să împachetăm on pic de anafură și să punem în fundație că acolo lucrează Duhu Sfânt. La fundație să punea anafură și să făcea sfințirea fundației și când s-o gătat casa s-o făcut feștanie cu popa. Nu cred că o fost nimeni să ghete casa și să o lase fără feștanie. Amu nici nu mai cred. Da atunci… așe îi. Nu numa apă sfințită, da slujba. Dacă s-o făcut casă, trebuie să să facă slujba, că nu este mai puternică decât slujba aceie. Trebuie și faci așe că dacă nu, vai de capu nost! Înt-aceie casă lucrează Duhu Sfânt atunci.
Și la beserică te duci cu on picuț de busuioc la mână și îl atinji de haină când trece popa cu credelnița și să sfințește și îl aduci acasă și îl pui în casă și atunci să sfințește tătă casa. Și amu fac așe, duc în tătă duminica busuioc la beserică și să sfințește” – Ludovica Moș, n. 1932, Someș Odorhei – Sălaj.
Casa Mariei Unguraș, probabil un viitor muzeu al satului Solona
„Io-s născută din 41 și am fost de 10 ani când am vinit la casa asta, deci prin 50. Aici și-o făcut părinții mei casă, că îi grădina asta mare.
Îi făcută pă piatră, o adus-o după unde o putut. O cărat-o cu boi de ghibol că vacă cu lapte nu am avut. Îi după Valea Hrăii și și de păstă deal, cu carăle, pă la Surduc. Și tătă îi din lemn, și îi pus pământ între lemne. Îs pusă lemne și îi frământat pământu și o băgat pământ în ea, să vede pă la spate. Da nu o țânut chiar așe de bine pământu ala. Tătă îi podită cu lemne. Am avut noi pădure până-i lumea. Aiesta îi pământ de goron. Și podelele îs de brad, așe să făcea atunci.
Avea gang și prismă. Cu bereglaș, cu gărduleț, așe. On meșter bătrân de aici din sat o făcut casa. Și l-o ajutat și tata, că s-o priceput.
Sub casă este pevniță, unde să țâneau napii, cartofii și vinu, că aveam vin până-i lumea, aveam câte șepte sute de literi de vin, că am avut vie la par și atâta era on vin de bun! Toamna spăla tata butoaiele și le afuma cu feștilă, și nu aibă miros, că tata știa face și butoaie. Și curekiu îl puneam așe. Și merele le puneam în pevniță.
No, mai târzâu o făcut vaioaje și și-o făcut și grajdu aiesta, așe, dân vaioaje” – Unguraș Maria, n. 1940, Solona – Sălaj.
Trei generații și o casă a familiei de peste 150 de ani
„Casa a fost a socrilor mei și are 150 de ani; noi credem că îi de dinainte de 1900, chiar 1870, că soacra mea aici o copilărit și o avut 87 de ani când o murit.
O construit-o oamenii de pe timpuri, că se pricepeau, o adus pă cineva din Cliț să o facă.
O avut două camere: una o fost o casa și una o fost tinda. Cuptoru o fost în casă.
O avut în pod băbătie, din lemn și lipită cu pământ, așe, și lângă ie să afuma clisa în pod. Băbătiia o fost din tindă și d-acolo o mărs fumu acolo sus. Pă talpă puneai mălaiu, mazărea, lemnele, ce aveai.
Când să găta casa, să punea în vârf cunună de flori și poate și o cruce, cine o vrut. Casa îi cam dă 160 de ani, în orice caz…” – Cosma Ștefan, n. 1929, Ciocmani – Sălaj.
Între două destine: casa Buhului din Ciocmani
„Casa asta de peste drum îi tare veche, asta cu număru 294, îi a lui Ciule Vasile, da o murit amândoi, și el și nevasta lui, Măria. Lor li s-o zis că-s a Buhului, Vasilea Buhului, și îi născut cam ca socru meu, cam din 1905 o putut să fie, și o murit cam în 85.
El o construit-o, cam prin 1930, cred io, din ce mi-o povestit vecina, care o stat în Suseni și după aceie și-o făcut aici casa, că o primit gredina asta zestre de la părinți ei. No, și bătrânu aici o morit. Și ea o morit mult după bătrânu, cam prin 1990, după Revoluție. Noi i-am adus o șepte ani lemne și ce i-o trebuit.
Casa o întreținut-o bine bătrânii și după aceie o fost vândută la on nepot de-a nost, Iacob Todor, de on nepot de-a femeii. Și acuma îi vândută la niște tineri de-aci din sat, îi cheamă Vale și ei stau aici da ei îs plecați în Franța la lucru și când vin, locuiesc aici, când vin acasă, de sărbători. Și-o făcut baie și o reparat mult p-acolo și au mobilă mai nouă… nu păstrează nimic din alea vechi” – Cosma Ștefan, n. 1929, Ciocmani – Sălaj.
Tradiție, pseudo-tradiție, anti-tradiție, tradiție inventată, tradiție alterată
Recapitulăm o istorie a elevației, așa cum am găsit-o în satele someșene sălăjene: așadar, în satul tradițional casele erau mici, cu anexe în curte; tipurile mai vechi sunt cele compuse dintr-o încăpere de locuit (casă) şi un spaţiu alăturat, de trecere (tindă); iniţial vatra era în casă, apoi situaţia se schimbă şi cuptorul de copt se mută în tindă (Ioan Augustin Goia, op. cit., p. 101).
Casele din zona Someșului se construiau din lemn, în perioada antebelică, iar apoi din pământ bătut şi cărămizi nearse, dar lemnul se foloseşte şi în perioada interbelică şi va fi înlocuit abia în deceniul şase de cărămizile arse (Ioan Augustin Goia, op. cit., p. 104).
Ulterior, casele se construiesc din văioage (cărămidă nearsă) sau din pământ bătut: tehnicile noi pătrund mai uşor în zonele cu contacte mai mari cu căile de comunicaţie importante, şi mai greu în zone conservative; după 1950 pătrund şi în satele sălăjene cărămizile arse (Ioan Augustin Goia, op. cit., p. 107). La fel, pentru acoperiş lucrau mai mulţi bărbaţi, pentru că munca era foarte grea, mai ales la scuturatul, bătutul şi călcarea paielor (de secară şi secerate cu secerea, ca să fie lungi şi drepte).
Anii 60 – 70 aduc modificări majore în arhitectura caselor: erau anii arhitecturii socialiste, în care planurile urbanistice reglementează amplasamentul și configurația satelor dar și elevația și compartimentarea caselor țăranilor. Casele se standardizează la maximum iar centrele civice ale comunităților primesc o înfățișare nouă, tot printr-o uniformizare, dar, de data aceasta, a clădirilor cu destinații comunitare: școlile, dispensarele, căminele culturale, magazinele sătești.
Însă modificările cele mai spectaculoase în arhitectura satelor sunt aduse după anii 2000, odată cu plecarea primilor migranți români în statele Europei, iar procesul se consolidează categoric după aderarea României la Uniunea Europeană (2007), când circulația oamenilor și a mărfurilor se extinde și se generalizează și un număr tot mai mare de țărani români devin migranți europeni, căutându-și un loc de muncă înafara țării. Ei aduc de acolo nu doar banii necesari noilor construcții, ci și stiluri de arhitectură noi, care vor schimba decisiv arhitectura satelor.
Viața dublă a emigranților este deja un loc comun în studiile de sociologie rurală din ultimii zece ani: ei trăiesc peste an în statele Europei – în zona satelor someșene cei mai mulți țărani merg la lucru în Italia, Spania și Germania – și vin în concediu, vara și iarna, de sărbători, în sat, unde construiesc case după modelul arhitectonic văzut în țara de adopție. Se fundamentează astfel o migrație circulatorie care alimentează din plin viața secvențială a migranților cu modele noi, preluate din țările occidentale; unul din aceste modele este, cu certitudine, cel arhitectonic.
După ani de muncă în banlieu-ul parizian sau londonez, țăranii urbanizați se întorc în satele lor, pe care le transformă acum în spații aproape citadine. Miile de euro sunt convertiți în cărămidă, beton, termopane, țiglă (de cele mai multe ori albastră sau verde) iar casele noi, imense, făloase, ale migranților, se integrează greu în peisajul caselor vecinilor săraci, care au rămas să lucreze în agricultura rurală și își păstrează vechile locuințe modeste.
De remarcat că, în satele studiate de pe Valea Someșului, lipsește, totuși, modelul de competiție în arhiectura migranților la fel ca în Oaș, deși perieghezele în zonă atestă că și în aceste sate sunt migranți numeroși; totuși, nu s-a dezvoltat o competiție între vecini și săteni, după modelul altor comunități, ci construcțiile sunt mai ponderate.
O informație interesantă aduce finalul anului 2017: estimările legate de numărul românilor care au plecat din ţară sunt de aproximativ 3,4 milioane de oameni din 2007 până în 2017, cifră care plasează România pe locul doi în lume, după Siria, în ceea ce priveşte emigraţia, conform statisticilor ONU (http://www.zf.ro/eveniment/exodul-romanilor-confirmat-din-2007-pana-in-2017-au-plecat-din-tara-3-4-milioane-de-romani-aproximativ-17-din-populatie-romania-locul-doi-mondial-la-emigratie-dupa-siria-17031591).
În drumul său spre Europa, țăranul se raportează într-un mod complex la transformările pe care le suferă în ultimele două decenii și jumătate satul său natal; pentru țăranul român, satul european este definit prin trei mari categorii de calități: infrastructură de calitate, nivel ridicat de bunăstare și prin mentalități (Mălina Voicu, Bogdan Voicu, Satul românesc pe drumul către Europa, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 204 – 205); practic, toate aceste trei calupuri mari de definiții specifice pentru satul european, modern și dezvoltat, se găsesc în directă relație cu arhitectura și, mai ales, cu dinamica acesteia:
- uneori – casele bătrânești sunt demolate, pentru a face loc caselor migranților sau locuințelor moderne ale copiilor sătenilor, alteori aceste case vechi sunt renovate, pentru că în ele încă mai locuiesc părinții; altfel spus, se continuă tendința ca mai multe generații din aceeași familie să locuiască în vechea amplasare sau în spații adiacente moștenite, cumpărate sau concesionate de la Primărie (la nivel mental, încă se mai păstrează un anume sentiment al datoriei părinților față de copiii lor, astfel încât părinții donează un amplasament de casă pentru copii în curtea, grădina sau proximitatea casei bătrânești);
- apariția caselor hibride, obținute nu prin alăturarea a două case, ci prin hibridizarea casei bătrânești cu cea modernă;
- nu doar casele migranților apelează la o arhitectură modernă, occidentală, ci și alți locutori ai satului care vor să se „alinieze” la stilul arhitectural modern, chiar dacă nu au fost plecați în străinătate; este, oarecum, o intenție de a demonstra că se pot ridica la același nivel de bunăstare chiar dacă nu au lucrat în străinătate;
- alternanța rezidențială (între țară / satul natal și locul de muncă din străinătate), cu scop lucrativ (obținerea de capital în monedă forte, euro), ca efect al migrației circulatorii, al deteritorializării și al mobilității, a redefinit legătura dintre proprietarii migranți și casa din sat, adică a redefinit continuu termenul „acasă”; acasă a devenit un soi de loc idealizat comparativ cu locul de muncă din străinătate, astfel încât migrantul investește cea mai mare parte a câștigului obținut în urma muncii în Occident, în casa care devine tot mai mult „acasă”; dar… „care mai este soarta lui acasă?”, se întreabă și Vintilă Mihăilescu într-un studiu de mentalități și arhitectură (Vintilă Mihăilescu, Etnografii urbane, Editura Polirom, București, 2009, p. 19). E o întrebare la care sociologii și etnologii caută cel mai potrivit răspuns;
- apariția și tot mai pregnanta marcare a termenul de design în arhitectura caselor moderne de la sate, de obicei ridicate de migranți; designul este văzut tot ca un barometru al statusului socio-economic (bibliografia europeană consideră casa ca fiind cel mai costisitor obiect privat deținut de un individ, o marcă, așadar, a identității sale și un barometru social: vorbște de la sine despre clasa căruia îi aparține individul, despre poziția lui financiară în comunitate, și deci și despre poziția socială, despre stilul de viață și mentalitate, despre gustul estetic al proprietarului;
- transformarea casei dintr-un „loc al producției” (în satul tradițional, în gospodărie se produceau legume, grâne sau materii tehnice – in, cânepă, lână, sau animale și produse animale, precum și obiecte cu valoare artistică, estetică), într-un „loc al consumului”, în care partea covârșitoare a celor necesare traiului sunt cumpărate de la oraș, de la magazinul din sat sau, mai nou, chiar și din străinătate;
- curțile caselor devin tot mai lipsite de funcționalitatea pe care o aveau în satul tradițional: odată cu diminuarea sau chiar abandonarea, mai ales din partea migranților, dar și a celorlalți localnici, a muncilor agricole și mai ales a creșterii animalelor mari, curtea (ocolul) și-a pierdut valențele funcționale și a devenit un spațiu cu funcție mai mult simbolică, de oglindă a statusului gospodăriei sau chiar un spațiu de odihnă și relaxare; curțile au fost pavate și dotate cu insule de verdeață iar anexele gospodărești (poiata, cotețul, șura) s-au transformat în foișoare, chioșcuri, umbrare, locuri de loisir sau relaxare;
- includerea casei, prin arhitectură, în fenomenul social al „modei” dar și în cel cultural al „falei” sau semn al succesului (cu exacerbarea concurenței, deseori totală); această observație nu este fundamental acoperită în satele someșene, cum spuneam, dar fenomenul există, chiar dacă într-o formă diminuată față de maximizarea sa din Oaș. de exemplu;
Am trecut, așadar, de la tradiție la o pseudo-tradiție, în care se vor constitui noile case, hibridizate pe cele vechi; etnologii și sociologii vorbesc deja de o anti-tradiție, de o tradiție inventată și de o tradiție alterată, marcată prin impunerea unui model arhitectural nou, în care excedentul locativ pare să fie principala caracteristică a locuirii. Această tradiție importată, ca tradiție trendy / fancy / glossy, așa cum se numește ea în mediile cosmopolite contemporane, se opune izbitor vechii arhitecturi tradiționale, funcționale prin excelență.
Putem vorbi, așadar, despre dimensiuni multiple, sociale, culturale, economice, cu valențe personale, familiale, comunitare, ale locuinței (de mare folos în excursul teoretic ne-a fost volumul Andrei Jacob Larionescu, Dimensiunile sociale și culturale ale locuinței, Editura Limes, Cluj, 2015), legătura dintre om și arhitectură relevându-se pregnant în fiecare din epocile istorice date. Pentru a fi în ton, în loc de concluzie cităm o femeie din Ciocmani, care face o sugestivă paralelă între amu și atunci:
„O fost mai frumoasă cu zece părți viața atunci, o fost muzică cu ceterași și duminica dimineața meream la sfânta beserică și am mâncat și am mai stat on pic și ne-am dus la danț la șură, încă părinții mei când meream la danț zâceau: – Tu, dragu mamii, să ne te prindă sfințâta soarelui, să vii iute acasă!
Și căsile erau altfel atunci: ședeam tăți într-o cameră, durmeam tăți pruncii într-un pat, ori în podu șurii, ori pă tărnaț, da casa o fost casă și masa o fost masă. N-o fost atâtea betoane, atâta amar dă camere, nici mașini, nici televizoare, ca amu, da o fost liniște și pace și înțelejere!” – Ana Jugrestan, n. 1937, în vecini.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
BIBLIOGRAFIE
Dumitru Sandu, Cultură și experiență de migrație în satele României, în „Sociologie Românească”, II, nr. 3, București, 2004
Mălina Voicu, Bogdan Voicu, Satul românesc pe drumul către Europa, Editura Polirom, Iași, 2006
Werner Rosener, Țăranii în istoria Europei, Editura Polirom, Iași, 2003
Narcisa Alexandra Știucă, Lecturi etnologice asupra ocupațiilor tradiționale, Editura Universității din București, București, 2012
- H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, Editura Academiei Pupulare Romîne, Bucureşti, 1958 – 1965
Mihai Dăncuș, Ioana Dăncuș, Mutații de sens și funcționale în structura așezărilor maramureșene, în „Contemporaneizarea tradiției. Identitate și alteritate”, coordonatori Delia Anamaria Răchișan, Janeta Ciocan, Editura Etnologică, București, 2014
Leontin Ghergariu, Construcțiile monumentale de lemn din Sălaj, manuscris, FA nr. 237, p. 5, Arhivele Statului, filiala Sălaj
Ioan Godea, Janeta Ciocan, Transpunerea elementelor de arhitectură tradițională în arhitectura contemporană, în „Contemporaneizarea tradiției. Identitate și alteritate”, coordonatori Delia Anamaria Răchișan, Janeta Ciocan, Editura Etnologică, București
George Achim, Alteritate și alterare. Pseudo și antitradiție (pornind de la realitate din Oașul conemporan), în „Contemporaneizarea tradiției. Identitate și alteritate”, coordonatori Delia Anamaria Răchișan, Janeta Ciocan, Editura Etnologică, București, 2014
Diana Taloș, Flaminiu Taloș, Andrada Tarța, Diana Cadar, Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural. Zona Meseș, Cluj Napoca, 2017 și Diana Taloș, Flaminiu Taloș, Andrada Tarța, Diana Cadar, Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural. Zona Sălaj, Cluj Napoca, 2017
Arhitectura populară codrenească şi din Lunca Someşului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea semnat de Ivan Iuraşciuc a fost publicat în volumul „Satu Mare – studii şi comunicări”, Satu Mare, 1980
Andra Jacob Larionescu, Dimensiunile sociale și culturale ale locuinței, Editura Limes, 2015
Mălina Voicu, Bogdan Voicu, Satul românesc pe drumul către Europa, Editura Polirom, Iași, 2006
Vintilă Mihăilescu, Etnografii urbane, Editura Polirom, București, 2009
Andrei Jacob Larionescu, Dimensiunile sociale și culturale ale locuinței, Editura Limes, Cluj, 2015
Goia, Ioan Augustin, Zona etnografică Meseș, Editura Sport – Turism, București, 1992
