Case și gospodării: satul și oamenii
Perioadei de „sat tradițional” i-au fost specifice construcțiile simple, rudimentare, fără planuri arhitectonice; este vorba mai ales de construcții de lemn cu fundație de piatră, acest tip de elevație fiind cvasispecific până la primul război mondial. Bisericile de lemn stau mărturie pentru acest tip de construcție și arhitectură, dar la fel erau construite și casele, școlile, morile, pivele, grajdurile sau toate celelalte anexe gospodărești (similar uneltelor și ustensilelor folosite în gospodărie sau agricultură). Pentru această perioadă, conceptul de schimbare ține exclusiv de evoluția instalațiilor și sistemelor de prelucrare a lemnului, la nivel de tehnică: „Nu aveau oaminii posibilități atunci, nici nu o știut, da nici nu o fost. Cine o auzit de ghips, de ciment?” – Carolina Câmpan (n. 1941), Solona – Sălaj.
Rar și sporadic întâlnim construcții de piatră (mai ales biserici de zid și foarte rar școli sau case) la sfârșitul secolului al XIX-lea. Perioada interbelică a continuat să fie marcată de gospodării construite în jurul unor case modeste, din materii prime naturale și într-o arhitectură tradițională (o analiză excepțională a fenomenului de disoluție a arhitecturii tradiționale aparține soților Mihai Dăncuș, Ioana Dăncuș, Mutații de sens și funcționale în structura așezărilor maramureșene, în „Contemporaneizarea tradiției. Identitate și alteritate”, coordonatori Delia Anamaria Răchișan, Janeta Ciocan, Editura Etnologică, București, 2014, p. 71 – 81).
Bisericile din satele sălăjene au cunoscut o elevație similară caselor simple de locuit – o afirmă răspicat Leontin Ghergariu, după un studiu documentat în multe din satele sălăjene: „Consider că structura bisericilor de lemn se leagă strâns de cea a casei țărănești” (Leontin Ghergariu, Construcțiile monumentale de lemn din Sălaj, manuscris, FA nr. 237, p. 5, Arhivele Statului, filiala Sălaj) și de aceea cităm această sursă ca fiind valabilă și pentru elevația caselor: „peste scheletul acoperișului, bisericile de lemn din Sălaj au fost acoperite cu paie, coceni de porumb, cu stuf, cu scânduri” (Leontin Ghergariu, op. cit., p. 5); în continuare: „bisericile de lemn din Sălaj au fost construite din bârne așezate orizontal unele peste altele și îmbinate la colțuri în „cheutori”, după metode tradiționale specifice lemnarilor de proveniență sătească” (Leontin Ghergariu, op. cit., p. 4).
Ar trebui spus că existența unei case monocelulare este prezentă în memoria colectivă a satului sălăjean; cazul pe care l-am întâlnit la Valea Lungă este cel al unei case cu o singură cameră de dată prea recentă pentru a fi considerată contemporană cu etapa caselor monocelulare, dar se înscrie pe o linie comună, dictată în mod direct de sărăcia familiei Zamfirei Micu:
„O vinit toamna și o fost târzâu și o trebuit și strâcăm casa ceie bătrână și nu am avut tare multe lemne și am făcut casa asta așe, numa cu o cameră. Și o zâs tata că poate om mai lega de ea încă o cameră”.
Așadar, casa Zamfirei Micu din Valea Lungă are o singură cameră, este construită din pământ bătut pe structură de lemn (talpă de bârne prinse în cheutori, stâlpi neornamentați și cunună de lețuri, tavan podit din bârne, scânduri și lețuri lucrate grosier, doar din bardă), acoperiș inițial de paie (iar acum de plăci de azbociment) și fundație de bolovani; casa are cuptorul înăuntru și e mărginită de un fragment de tărnaț hoituit, orientat pe partea dinspre drum, susținut de trei bandori și intrare în pod direct din prispa descoperită; are ușă de scânduri și două ferestre cu ancadramente din lemn rudimentar ornamentat și e lipită cu pământ pe jos (inclusiv tărnațul). Pereții sunt văruiți cu mnerăială deschisă la culoare, la fel ca tărnațul:
„Am fost fată tânără când am făcut casa asta. Aici păreții îs lețuiți. Îi lețuită, cu lețuri și îi lețuită tătă roată și am avut kină după drum și aduceam kină după drum și u-am băgat între lețuri și dacă s-o uscat, am luat lut după gredină și am bătut iară și am tomnit pereții. Când o fost uscată, i-am murluit și nu crepe și apui după aceie i-am văruit.
Pă jos îi lipit cu pământ.
Și ia, am și tărnaț, da la casa aceie veche nu era hoituit, numa așe, tărnațu gol. Ia așe ni, cu fața cătă drum și cu tărnaț pă lângă casă
Aci să vede talpa căsii.
Așe îs casăle, cu vraniță, cu fața cătă drum, cu ocol și săuroi pântru oi”.
Casele de secol XIX, compuse doar din casă (spațiu de locuit efectiv) și tindă (spațiu de trecere alăturat camerei de locuit și de depozitare) aparțin memoriei individuale, chiar dacă de dată mai recentă („casa bătrânească”) (foarte utile pentru descrierea elevației caselor țărănești ne-au fost informațiile sintetizate de Ioan Augustin Goia pentru zona etnografică Meseș, o zonă etnografică învecinată cu cea studiată de noi: I. A. Goia, op, cit., p. 99 – 107); aceste case aveau vatra plasată în casă (deci în interior și nu în exteriorul casei, în curte), iar fumul era evacuat printr-o băbătiie (structură piramidală sau semisferică din lețuri, lipită cu pământ / lut, aflată în fundul tindei; în partea de intrare a tindei se afla scara ce ducea în pod.
Începutul secolului XX aduce o mutație semnificativă în structura și funcționalitatea casei, în momentul în care cuptorul se mută în tindă, care nu mai e o încăpere rece, ci devine caldă; tot în memoria individuală am detectat și formula de vatră deschisă în casă: gătitul se făcea la vatră deschisă, iar coptul în prelungirea vetrei, în cuptor închis, lipit cu pământ. Tot acum se schimbă și planimetria caselor, în sensul apariției încă a unei încăperi: cămara, destinată depozitării unor produse necesare consumului din timpul iernii, care se adaugă, astfel, casei (de locuit) și tindei (ca spațiu de trecere, inițial rece, apoi cald).
Ulterior, apare o a doua cameră de locuit, iar casa are o structură simetrică: o tindă centrală și două camere laterale (două căși); acest tip de casă, oferind mai mult spațiu de locuit (util), va deveni planul de casă cel mai des întâlnit în perioada interbelică. În aceste condiții, se generalizează și existența câte unei vetre pentru fiecare din camerele de locuit; de obicei, întreaga familie locuia în camera ce comunica direct cu exteriorul, iar cea de-a doua cameră era considerată casa curată și era destinată depozitării celor mai prețioase obiecte din casă sau găzduirii musafirilor.
Foarte importantă în economia casei tradiționale, cu rol special în funcționalitatea acesteia, era prisma sau prispa sau talpa sau tărnațul, plasat / plasată inițial doar pe o parte a casei, cea dinspre curte, care avea și intrarea în casă, dar care ulterior a ajuns să se extindă pe două sau chiar pe trei din laturile casei. La început, prispa era doar o platformă de pământ bătut, ridicată la nivelul intrării în casă, susținută de stâlpi (bandori), dar ulterior ea a fost înconjurată de un gărduleț (herede) cu rol de izolare a spațiului interior (adică a fost hoituită).
Până la începutul secolului al XX-lea, principala materie primă în construcția caselor țărănești a fost lemnul, iar acest lucru persistă în elevație chiar și alături de cărămidă nearsă și, ulterior, arsă, și va fi înlocuit definitiv de cărămida arsă abia după 1950. Cele mai multe din casele primei jumătăți a secolului al XX-lea valorifică tehnica pământului bătut, cea a vaioajelor (cărămida nearsă) și cea a pământului clădit și bătut între lețuri longitudinale, totul pe structură de bârne așezate în „cunună”, bârne groase prinse în cheutori la talpa casei. Ulterior, după 1950, casele au fost construite din cărămidă arsă, cu acoperiș de plăci de azbociment, tablă sau țigle cumpărate din fabrică.
Începutul secolului al XX-lea este marcat de utilizarea masivă a lemnului pentru structura casei și a pereților, a pământului bătut pentru pereți și a paielor pentru acoperiș, dar tot acum începe procesul de producere a cărămizilor nearse. Ulterior, aceste cărămizi se ard în cuptoare (mai multe banchete clădite cu mare atenție), în care focul interior este întreținut cu lemne timp de 6 – 10 zile, astfel încât să se ardă toate cărămizile în mod egal. Din aceste cărămizi se zidesc pereții pentru noile case, dar păstrându-se planimetria caselor cu o cameră sau două, talpă, cămară și prispă exterioară.
După anul 1950, planimetria caselor țărănești suferă modificări majore, în sensul complexității structurării interiorului, cu mărirea camerelor, astfel încât deceniile șase și șapte impun și generalizează o formulă nouă a casei, cu spațiu sporit.
Așadar, „prima parte a secolului XX debutează cu primele mutații în schimbarea materialelor de construcție, cu consecințe în planimetria locuinței, cu creșterea suprafeței construite și apariția unor încăperi noi. De exemplu, fundațiile de beton, mai înalte și mai rezistente, au condus la apariția și generalizarea unor încăperi de depozitare sub case – pivnițele. Cărămida – mai întâi nearsă, apoi arsă, a permis înălțarea pereților și a tavanului caselor și creșterea numărului de camere, cu apariția coridorului închis și separarea bucătăriei de camera de locuit. După mijlocul secolului XX, materialele noi de construcție se generalizează și anulează planul arhitectonic tradițional, permițând camere separate de bucătărie și cămară și conducând la „un cu totul alt aspect al casei, a gospodăriei în general și mai ales a statutului ei” (Ioan Godea, Janeta Ciocan, Transpunerea elementelor de arhitectură tradițională în arhitectura contemporană, în „Contemporaneizarea tradiției. Identitate și alteritate”, coordonatori Delia Anamaria Răchișan, Janeta Ciocan, Editura Etnologică, București, 2014, p. 98).
Perioada comunistă a înlocuit lemnul și piatra cu construcțiile de cărămidă pe fundație de beton și acoperiș de plăci de azbociment și a impus un nou model arhitectural, total străin de ceea ce însemnase specificul arhitectural al satului tradițional.
Tot acum se schimbă mult și structura interioară a satelor: sunt mutate multe vetre sătești vechi mai aproape de căile de comunicație (drumurile ce legau centrele comunale sau raionale între ele), casele încep să fie sistematizate în lanț ordonat, fără spații între ele, dispuse perpendicular pe șosea, pentru a ocupa loc mai puțin și pentru a face loc și altora, noi, și sunt astfel eludate principiile altădată imuabile de constituire a satelor: exploatarea zonelor depresionare cu pământ mai fertil, apropierea de ape curgătoare, orientarea către răsărit (din considerente de luminozitate, dar și rituale).
Structura casei de tip agro-pastoral este schimbată sub presiunea colectivizării care încurajează investiția în case noi, mai înalte și mai spațioase, fără atât de multe anexe gospodărești (animalele cele mai multe fiind comasate în CAP) și replicate în serie după un plan cadastral impus de primării și după proiecte – tip de case furnizate tot de acestea. Practic, putem vorbi despre o arhitectură vernaculară, deci fără existența unui arhitect, până la jumătatea secolului al XX-lea, dar, deja în a doua jumătate, autoritățile impun existența unui proiect al construcției casei executat de un arhitect specializat. Deceniul șapte al secolului trecut înseamnă și schimbarea radicală a aspectului casei – care acum este finisată cu terasit, fapt ce alterează masiv individualitatea casei tradiționale și conduce la o replicare la scară largă a caselor, care încep să arate acum toate la fel. Construcțiile de zidărie au devenit cvasigenerale și au promovat masiv noile materiale de construcții: cimentul, betonul, cărămida, terasitul.
În acest context au fost stopate operațiuni vechi incluse în procesul elevației, cu fond mentalitar și comunitar, cum ar fi aducerea prin clacă a lemnului din pădure și a bolovanilor din râuri sau cariere de piatră sau claca de ridicat pereții și bătutul acoperișului de paie și au fost mult diminuate meșteșuguri tradiționale locale cu implicație în construcția caselor (prin apelul la materiale și produse finite tipizate).
Mutațiile au fost cvasi-totale la nivelul clădirilor administrative sătești: primăriile, școlile, dispensarele, grădinițele și, mai apoi, blocurile, au fost generalizate la nivelul întregii țări, prin impunerea câtorva variante standard de proiecte de construcție; singurele edificii care și-au păstrat într-o oarecare măsură caracteristicile tradiționale au fost bisericile sătești, dar și acestea au inovat arhitectural masiv în unele cazuri.
Perioada de după revoluția din 1989 a însemnat un soi de „al doilea val” pentru sate, cu masive efecte repercutate în arhitectură și elevație: surplusul de bani obținut din munca în țările Europei a condus la apariția unor case mult supradimenisonate. Banii emigranților sunt acum trimiși acasă „pentru a fi convertiți în beton, inox sau termopane”; „între casa monocelulară și construcțiile – mastodont se vede o fractură de mentalitate, mutații socio-individuale importante și, mai ales, o repoziționare dilematică, volatilă și perfidă deseori față de tradiție, mutații suportate de către individul istoric care se vede transplantat din satul său tradițional, până mai ieri arhaic și autarhic, în malaxorul uniformizant și eclectic al satului global” (George Achim, Alteritate și alterare. Pseudo și antitradiție (pornind de la realitate din Oașul conemporan), în „Contemporaneizarea tradiției. Identitate și alteritate”, coordonatori Delia Anamaria Răchișan, Janeta Ciocan, Editura Etnologică, București, 2014, p. 57).
Revenind la satul tradițional recuperat la nivelul memoriei individuale a insider-ilor intervievați în satele someșene, remarcăm raportarea la câteva repere bine fixate mentalitar, obținute în urma decantării observațiilor practice, aplicate, a generațiilor anterioare; unul este orientarea spațială a casei:
„O fost atunci aici case bătrâne, ia așe ni, cu fața cătă drum și cu tărnaț pă lângă casă și cu tărnaț de cătă drum” (este și concluzia pentru zonele etnografice învecinate: Diana Taloș, Flaminiu Taloș, Andrada Tarța, Diana Cadar, Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural. Zona Meseș, Cluj Napoca, 2017 și Diana Taloș, Flaminiu Taloș, Andrada Tarța, Diana Cadar, Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural. Zona Sălaj, Cluj Napoca, 2017).
Cadastral vorbind, așezarea caselor în lotul primit de la părinți sau cumpărat era generată de forma parcelei: dacă aceasta era dreptunghiulară, cu latura mică a dreptunghiului către drum, atunci și casa era perpendiculară pe acesta, dar dacă parcela era mai aproape de un pătrat și permitea așezarea casei paralel cu drumul, atunci construcția casei urma linia drumului. Așadar, nu putem vorbi de predominanța unui mod anume de ocupare a terenului, eventual corelat cu tipuri de construcții și sisteme de elevație, ci doar de plierea pe forma geometrică a parcelei, cu exploatarea optimă a spațiului și gestionarea utilitară a sectorului destinat casei și a celui destinat anexelor.
Informații interesante obținem și din surse bibliografice din zone învecinate: „casa este aşezată cu o latură spre uliţă şi cu faţada spre sud având în continuare şura cu poartă de intrare orientată spre faţada casei, iar în partea nordică a curţii – grajdul. În zona de deal, la amplasarea construcţiilor, e luată în considerare configuraţia terenului şi direcţia pe care o străbate uliţa. Faţada principală nu e orientată numai decât spre sud, ci ocupă poziţii diferite, în raport de uliţă. Între casă şi şură, care e orientată cu o latură spre uliţă, se află cocina pentru porci” (un amplu material intitulat Arhitectura populară codrenească şi din Lunca Someşului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea semnat de Ivan Iuraşciuc a fost publicat în volumul „Satu Mare – studii şi comunicări”, Satu Mare, 1980).
Grupurile de case formau segmente și arealuri distincte în interiorul satului, în funcție de poziționarea spațială (partea de sus sau de jos a satului) sau în funcție de neamuri:
„Noi am fost în Popești, și mai jos o fost Cozmeștii și mai sus o fost Lupuțanii, aciie erau mai văzuți” – Zamfira Micu, n. 1931, Valea Lungă – Sălaj.
Construcția caselor și compartimentarea lor interioară urma un tipar general acceptat și general întâlnit în toate satele studiate, cu foarte mici abateri de la tema fundamentală, în funcție de predominanța naturală a unui material de construcție sau de starea materială a proprietarului:
„Păreții o fost de lemn, așe, în cruce pă la colțuri, cuie – nimic. Și șura așe o fost, fără cuie, din paie, da șura io u-am făcut.
Fundația îi din nește bolovani, cine știe cu ce i-o adus… păreții i-o făcut din bârne și i-o lipit cu pământ amestecat cu balegă și cu turmătă, cum să făcea grâul și nu o fost așe de groși păreții, numa s-o bătut cu pământ.
Atuncea tăți o fost meșteri și s-o ajutat unu pă altu când o făcut casă și o făcut astăzi la unu, mâine la altu; așe s-o ajutat oaminii în clacă, tăți o lucrat, că nu o fost așe, ceva specialitate.
Trăbuiea bătute cu o rudă paiele alea și greblate bine cu o greblă, ca și steie” – Iulica Câmpean, n. 1926, Răstoci – Sălaj.
„Casa are o casă și o tindă și no, podu. Și o prismă bătrână, care nu o fost împrejmuită cu nimic.
Numa lipită cu lut. Și o avut cuptor în tindă și o avut băbătiie și o fost tăt acuperită cu paie de când o știu io. Și dă la o vreme u-o strâcat ciorile dar u-o tăt tomnea să nu îi ploaie în casă. S-o îmbătrânit și s-o dus.
Are fundație de bolovani, adusă după văi, că când vinea văile mari aducea piatră și le strânjeau bieții oamini și își făceau fundație la căși.
Păreții îs din lemn și cu pământ bătut cu pleavă și paie. Să văd bârnele și au o grindă mare în casă.
Poate o fost și oarice meșter, da nu știu…
Ferestrele și ușile le făcea on tâmplar, poate că o fost aici în sat.
O fost case acoperite cu paie, da asta o rămas ultima. Să folosea și nadă, și paie, da mai mult paie de săcară. Care erau cu nadă, erau mai lunji snopii aciie; era nadă pă tăte șanțurile” – Valeria Iacob, a Rujii, 1944, Ciocmani – Sălaj.
„Casa ce bătrânească o avut o cameră așe, mai largă, și o tindă. Și o fost și tindă și grajd. O fost acoperită cu paie, cum o fost atuncea căsile acuperite cu paie; io nu știu ce fel de paie o fost, da când m-am născut io, erau acoperite de mult casele așa. Cu paie de grău și de secară, nu cu paie de ovăz.
Așe îs casăle, cu vraniță, cu fața cătă drum, cu ocol și săuroi pântru oi.
În tindă am avut cuptor cocător și acolo puneam de opărit. Am avut vatră și de-o lăture de cuptor o fost și cuptor de opărit. Opăream hainele, doară aveam lipideauă de pânză, kimeși, haine cu care umblam noi.
Și ia, am și tărnaț, da la casa aceie veche nu era hoituit, numa așe, tărnațu gol. Aci să vede talpa căsii” – Zamfira Micu, n. 1931, Valea Lungă – Sălaj.
„Casa are tindă și casă, două camere și are prismă pă două părți și o avut cuptor și fiteu din ala de tablă și hornu făcut așe, din vaioaje, pân tindă, până sus.
Păreții o fost din lemn cu pământ bătut, să văd e și acuma. Io așe o știu, acuperită cu ciripuri de Surduc, da cred io că o fost acuperită cu paie. Și fundația o fost de piatră.
Hăizașu l-o făcut socru meu, Iacob Victor, că el s-o priceput la hăizașuri. Și pă șură, și pă casă și pă la tăte casele astea de-aci, socru meu le-o făcut hăizașurile” – Mărioara Iacob, n. 1952, Ciocmani – Sălaj.
„Piatra îi adusă din Băbeni, din Râmniceri, de cătă pod și păstă piatră îi pusă cununa cășii, asta de jos, din lemne de goron și îi una sângură, până în capăt și aici are tărnaț.
Păreții îs de pământ: prima dată s-o pus lemnu și s-o făcut pământ frământat cu paie și l-o băgat acolo între lețuri.
O fost patru șeși, stâlpii aieștea din cele patru colțuri, și între ei s-o pus lețuri și s-o îndesat cu mâna acolo pământu și l-o bătut cu maiu. Pământ cu pleavă, bătut între lețuri.
Și acolo sus o fost grinda, să vede înlontru și acuma. I-o zâs meștergrindă. Păstă grindă s-o bătut grinzele și și acolo îi pământ și așe s-o făcut podu. O fost acuperită cu șindrilă, făcută, și după aceie u-o schimbat și o pus tablă. Șindrila o fost de la biserica aceie veche.
O avut două camere: una o fost casa și una o fost tinda. Cuptoru o fost în casă.
O avut în pod băbătie, din lemn și lipită cu pământ, așe, și lângă ie să afuma clisa în pod. Băbătiia o fost din tindă și d-acolo o mărs fumu acolo sus. Pă talpă puneai mălaiu, mazărea, lemnele, ce aveai” – Cosma Ștefan, n. 1929, Ciocmani – Sălaj.
„Pereții îs făcuți din vaioaje, da amu, de când o tomnit-o, o folosit cărămidă.
O fost acoperită cu ciripuri, da o fost tare bune ciripuri atunci. Așe o fost atunci cășile, cu fundație de piatră, uite că se mai vede aici. O construit-o ceva meșter din Cristur, care o făcut mai multe case aici.
Și îi podită cu grinzi și scânduri. Îi pă o grădină veche. Așe s-o făcut oaricând casele, pă pământu părinților, cine o avut. Pă grădina părinților. Cine nu, o plătit gredina, dacă nu o avut. Tră și cauți loc bun de casă, care nu-i în nici on fel de blestem a nimănui. Dacă nu, n-ai noroc la ea, n-ai haznă, nici n-ai după ce o lua. Nu este ca Dumnezo nime.
La casele alea vechi să aducea piatra pântru fundație de la Someș mai mult, da aduceau și din Aluniș, Săplac îi zicea, și făceau oaminii clacă, nimeni nu făcea pântru bani. Altu făcea anu aiesta, alții, anu celălalt, da să făcea clacă: la piatră, la cărămidă, la vaioaje, la orice.
Erau case cu nadă: era mai bine cu nadă decât cu paie, așe zâceau bătrânii, că nada îi mai țietoare, că prin paie să mai băga apa, da nada era bine legată, ca snopii și era mai țietoare.
Și aveau tărnaț, și cătă drum și pă o parte, și era lipt cu pământ și în tătă săptămâna lipea pă jos cu pământ și balegă de vacă și să usca și nu mirosea deloc. Da era frumos. Și în casă și pă talpă. O fost și numa așe, o fost și cu on pic de gărduț, o fost câte o casă, da nu la tăte, că nu o fost bani. Acolo își întindeau sămânța, păstăile, mălaiu și să și durmea vara acolo” – Ludovica Moș, n. 1932, Someș – Odorhei – Sălaj.
Și în zonele învecinate „cele două încăperi, casa dinainte şi cea dinapoi, cu tindă la mijloc, sunt egale ca mărime. Diferenţa e că prima este folosită ca şi casă de curat în care se păstrează hainele, textilele şi se primesc oaspeţii, iar a doua e folosită ca locuinţă. În tindă e cuptorul cu hornul deschis, iar în cele două încăperi alăturate este câte o vatră în colţurile din spate. În casa dinapoi, spre deosebire de cea dinainte, poate apare şi cel de-al doilea pat, pus la peretele dinspre faţadă, în continuarea laviţei” (Ivan Iuraşciuc, op. cit., p. 87).
Anexele gospodărești erau ridicate după tehnici de elevație similare:
„Și aicea avem săuroi de oi. Și aici o sfințit popa, că vinea la Bobotează și unde trăbuia, făcea și o feștanie. Am vraniță, uite, așe, aduse lemne dân pădure și tata o cioplit lemnele și o făcut vraniță la ocol.
Și dinjos am avut cotețe pântru porci. Și am avut vaci, și boi și oi. Am avut noi șură mare, și fân, și vaci” – Zamfira Micu, n. 1931, Valea Lungă – Sălaj.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
