Ziua Bobotezei încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă şi reprezintă în calendarul popular perioada cea mai încărcată de obiceiuri agrare şi practici magice. Datina cea mai însemnată din această zi este Iordanul – sfinţirea apei care se face de către preoţi la biserică sau uneori la o fântână. Numeroase documente vorbesc despre vechimea acestui obicei şi despre puterile purificatoare şi vindecătoare ale apei sfinţite în această zi. Se consideră că apele rămân sfinţite timp de 6 săptămâni.
În ziua de Bobotează, preotul sfinţeşte în biserică apa cea mare, într-un ritual liturgic consacrat, la acest moment participând întreaga comunitate. Se credea că apa sfinţită are proprietatea de a sfinţi orice atinge, şi, de aceea, oamenii îşi luau cu ei acasă, în canceauă, apă sfinţită. Agheasma se păstra tot anul şi se obişnuia ca oamenii să bea din această apă timp de opt zile consecutiv, pe stomacul gol, din ziua de Bobotează până la încheierea Praznicului pe 13 ianuarie.
După săvârşirea slujbei de Bobotează, are loc sfinţirea apei, din care toţi credincioşi îşi aduc acasă. Această apă sfinţită, bună de leac este păstrată cu sfinţenie de fiecare creştin pentru a putea fi utilizată în caz de nevoi. În cele mai multe locuri se obişnuieşte să se bea câte o înghiţitură pe stomacul gol, nouă zile la rând pentru a fi feriţi de boală sau alte rele. Cu apa de la Bobotează se stropeau oamenii grav bolnavi sau mormântul celor decedaţi: Tătdeauna ne aducem apă de la Bobotează, şi amu, tătdeauna am în casă, domne feri, nu ştii când îţi trebe. Apa asta-i bună pântu orice, nu să strâcă niciodată, îi de leac. Când ţî tare rău şi nu-ţi trece, te unji on ptic şi-ţi faci sămnu crucii şi-ţi trece. (Varga Maria, Zalnoc)
Un obicei extrem de interesant în care este folosită agheasma de Bobotează este întâlnit în Frâncenii de Piatră:: femeile care au pierdut copii sau i-au născut morţi, luau agheasmă şi se duceau împreună cu preotul şi o toarnă peste mormintele lor şi îi boteza cu numele „Ion”. Acest obicei se repeta trei ani la rând, după care aceştia erau consideraţi botezaţi şi socotiţi în rândul celorlalţi copii morţi.
Sfinţirea casei şi chiraleisa copiilor
În toate satele sălăjene, în ajun de Bobotează, preotul umbla cu crucea şi sfinţeşte casele cu apa sfinţită în biserică. De obicei, el era însoţit de cantor şi, uneori, de doi sau trei copii, care îi anunţau prezenţa. Toată lumea primea preotul în casă: se considera că era un mare semn de nenorociri în tot anul dacă cineva nu primeşte preotul în casă de Bobotează. După ce preotul termina de stropit casa şi acareturile, cei din casă, în ordinea vârstei, cu lumânarea în mână ţucau crucea şi erau stropiţi şi ei cu apă slujită. (Ciuca Lia, Zimbor)
Exista credinţa ca, strigând „Chiraleisa”, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei. Mai demult preotul era însoţit şi de câţiva băieţi de până la 11 ani care strigau „Chiraleisa”. Gazda casei le arunca acestora nuci şi mere în curte. Gestul simboliza belşugul prezent în gospodărie şi dorinţa perpetuării lui în anul următor. În timp ce li se arunca nucile şi merele copiii strigau:
„Chiraleisa-i, Domne,
Grău de primăvară
Şi-n pod şi-n cămară,
Şi pă prispă-afară.”
„Tiraleisa-i, domne,
Popa cu feisa,
Dieciţa cu cofiţa,
Diacu cu sacu.[1]”
La Sumal, varianta arhaică a „ţuralesei” se mai practică de 1-2 grupuri de copii între 6-12 ani care, îmbrăcaţi în haine întoarse pe dos (să întoarcă duhurile rele), cu o traistă pe umeri, cu talăngi şi clopoţei pornesc de-a lungul satului întrebănd la fiecare casă: ” primiţi cu ţuraleisa?” După ce sunt primiţi, copiii înconjură casa, grajdul şi pomii strigând:
„Ţuraleisa, leisa!
Roadă-n grâu, până-n brâu
Dânt-on spic on oticău,
Nalt cât casa, verde ca mătasa,
Galbân ca ceara,
Dint-on hir să umple casa!”
Dacă în casa respectivă era fată de măritat copii ziceau:
„Ţuraleisa, leisa!
Câte paie pă coteţ
Atâţia peţâtori s-aveţi
Câte pene pă găină
Atâţia peţâtori la Crina!
Câţi cărbuni în vatră
Atâţia peţitori în poiată”!
Căte pene pă cocoşi,
Atâţia copii frumoşi,
Câti cărbuni în vatră,
Atâţia boi în poiată
Câte pietre la fântână,
Atâtea oale cu smântână”. (Tămaş Magda, Şumal)
Apoi intrau în casă unde înconjurau de 12 ori masa strigând: „Ţuraleisa, ţuraleisa/ Hâş găină după scară/ Scoală-te fată fecioară/ Şi ne dă mere şi nuci / Că de alea le plac la prunci!”. Copiii erau dăruiţi apoi, aşa cum cereau, cu mere şi nuci iar mai nou bani. În cazuri foarte rare, când nu erau primiţi cu „ţuraleisa” , copiii strigau: „Câte paie pă poiată/ Atâtea fete pă vatră/ Câte pene pă cocoş/ Atâţia prunci buboşi”. (Puşcaş Tiberiu, Şumal)
În Cheud, când umbla preotul să sfinţească casele, femeile adunau fructe uscate şi fuior de cânepă pentru preoteasă. Copiii mai mici mergeau în spatele preotului cu trăistuţele pe umeri zicând: „Chiraleisa, popa cu feisa/ Diacu cu sacu/ Pă făt îl duce dracu!”( Fărcaş Vilma, Cheud).
La Pecei, de Bobotează se umbla „a cucuţa”, atunci umblau şi fetele mici, se înconjurau casele şi se striga „Turaleisa” iar copiilor li se dădea nuci, prune uscate sau mere. Boboteaza era la Pecei o sărbătoare importantă, sătenii mergeau la biserică şi-şi duceau apă sfinţită pe care după ce o aduceau acasă aruncau puţin în fântână, îşi luau apoi timp de 9 zile toţi ai casei pe nemâncate câte o înghiţitură iar restul se păstra bine pentru diverse situaţii: pentru bolnavi, pentru mort… Tot de Bobotează se făceau „aituri” îi regulă, aiturile să fac de Bobotează şi încă o dată până în post, de două uări pă an, atât să face aicea. (But Viorica, Pecei)
[1] Inf. Vaida Anica, Nadiş – Sălaj
Olimpia Mureșan, muzeograf
