Back to all Post

Bisericile de piatră de pe Valea Barcăului

O comunitate nu poate viețui fără a avea înăuntru ei măcar o biserică. În viaţa creştinului, biserica sau locaşul de închinare are o importanţă cu totul aparte pentru că ea este locul sfânt unde el se mântuieşte şi în care se desfăşoară toate evenimentele cu semnificaţie majoră din viaţa lui religioasă. În Biserică primeşte Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie, tot acolo învață primele rugăciuni, primeşte iertarea păcatelor şi binecuvântarea familiei și tot de acolo pleacă în ultimul său drum. Viața religioasă nu se poate concepe în afară de biserică.

Aproape toate bisericile ortodoxe de piatră de pe Valea Barcăului au fost înainte greco-catolice.

Desființarea Bisericii greco-catolice s-a consfințit prin decretul 358/1948, emis de Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale la data de 1 decembrie 1948. Conform documentului, înceta existența cultului greco-catolic, iar toate bunurile acestuia erau expropriate. Toți care au avut curajul să se opună, indiferent de etnie, religie sau confesiune, au avut mult de suferit, mulți plătind acest curaj chiar cu viața. Marea majoritate a episcopilor greco-catolici au ajuns în închisorile comuniste, apoi în domicilii obligatorii. Episcopii care erau în funcţie, în anul 1948, au decedat în aceste închisori. În cei 41 de ani în care Biserica greco-catolică a fost desfiinţată, credinţa a fost menţinută foarte greu în rândul credincioşilor. Au fost preoţi care s-au expus riscurilor, ameninţărilor regimului comunist şi au făcut pastoraţie cum au putut. Preoţii oficiau ceremonialele în locuri pe care le considerau sigure, cu participanţi cunoscuţi, pentru a nu fi identificaţi de Securitate. Majoritatea slujbelor de oferire a sacramentelor, cum ar fi botezul sau căsătoria, se oficiau noaptea, la lumina lumânării, cu geamurile bine închise. În casele unde se oficiau slujbe clandestine erau puse pături în geamuri, totul se desfăşura în şoaptă. Locul era păzit. Dacă trecea cineva sau se auzea vreo maşină, ceremonialul putea fi oprit la timp; la fel, căsătoriile  care se oficiau în casa mirilor sau a preotului. Indiferent de caz, la aceste ceremonii participa un grup restrâns de persoane. Au existat şi înmormântări de preoţi greco-catolici sau de credincioşi, care lăsau testament să li se facă o slujbă în legea lor. Ceremonialul era asigurat de preoți greco-catolici, însă, la cimitir, cortegiul era așteptat de preoţi ortodocşi care preluau defunctul şi făceau din nou slujba.

            În Sălaj, pe Valea Barcăului, la fel ca în toată România, după o lungă perioadă în care au fost interzise construirea bisericilor noi și refacerea celor vechi, s-a demarat un amplu proces de construcție a locașurilor de cult, iar în această zonă, în cea mai mare parte e vorba despre bisericile greco-catolice.

            ”După 1989, românii au preferat să susțină cu bani ridicarea de biserici. E drept, statul a pierdut de la bun început meciul cu Biserica,  în ce privește procedura de încasare a banilor direct de la comunitate. (…) În medie, anual, în România apar 90 de biserici noi. (…) După 1989 și până în prezent, bisericille ortodoxe s-au înmulțit cu aproximativ 2.000 de lăcașe de cult în toată țara. (…) Modalitatea de ridicare a bisericilor noi se bazează în mod covârșitor pe banii dați direct de către comunitățile locale”.

            În marea majoritate a satelor de pe Valea Barcăului, pentru că, după Revoluție, greco-catolicii au vrut să-și recupereze bisericile luate de ortodocși, iar lucru acesta nu a fost posibil, nici măcar de a-și oficia și ei sujbele în acestea, s-au apucat, cu mari eforturi, adunând bani, în cea mai mare parte de la comunitățile de greco-catolici, să-și construiască biserici noi. Astfel, comunitățile de greco-catolici din această zonă, deși nu foarte numeroase, au reușit să-și construiască, după Revoluție, câte o biserică aproape în fiecare sat.

Structura și organizarea unei biserici

Formele pe care le iau construcțiile bisericilor, la fel și cele de pe Valea Barcăului, sunt de mai multe feluri, dar cele mai cunoscute rămân bisericile în formă de cruce greacă și treflă cu abside laterale. Construcția unei biserici, în general, trebuie să fie funcțională, să respecte structura spațiului în care se ține slujba și în care să se respecte canoanele bisericești. Bisericile ortodoxe, de regulă, sunt compuse din următoarele părți, prezentate în ordine, din exterior spre interior: pridvorul, pronaosul, naosul, peste care se înalță turla, absidele laterale, altarul. Întotdeauna bisericile ortodoxe se construiesc din punct de vedere al punctelor cardinale pe direcția Est-Vest, adică la Vest este pridvorul și la Est altarul. Pe lângă cele enumerate mai sus se pun în evidență elemente componente și subsisteme specifice: arce, bolți, cupole, turle etc., alături de elemente comune construcțiilor în general: grinzi, stâlpi, pereți. Foarte important este și turnul clopotniță.

Pridvorul bisericii este de obicei mare, larg și deschis. Acesta face legătura dintre exterior și interior, delimitat de regulă de arcade sprijinite pe coloane sau stâlpi de piatră.

Pronaosul este locul în care se pătrunde din pridvor, printr-o ușă masivă. El are forma unui dreptunghi și permite trecerea în naos.

Naosul are forma unui pătrat, încoronat de turla cea mare a Pantocratorului, adică cupola de deasupra naosului unde se află pictat Isus Cristos ca împărat al lumii. Naosul se sprijină de obicei pe patru picioare puternice de zidărie, împărțind greutatea cu arcurile laterale semicilindrice.

Absidele laterale sunt largi și adânci, depășind planul pronaosului. Astfel în dreptul lor lățimea bisericii, atinge cea mai mare dimensiune. Zidurile absidelor au de obicei formă cilindrică în interior și poligonală în exterior.

Altarul este dreptunghiular, în continuarea zidurilor naosului, spațios, cu nișe mari, fiind considerat cel mai important element al bisericii. În altar trecerea se face prin două uși numite diaconești, prin aceste uși femeilor le este interzis să treacă. Există în cadrul altarului și absidiolele (abside mai mici) proscomidiei și diaconiconului.

Absidiola proscomidiei este o nișă mai mică situată pe peretele de nord al altarului unde preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie.

Absidiola diaconiconului este locul în altar unde se păstrează veșmintele liturgice (hainele preoțești dar și alte elemente care fac parte din ritualul bisericesc). Atât pronaosul, naosul, cât și altarul au ferestrele dispuse pe ambele laturi, iar în altar există o singură fereastă care străpunge semicercul ce închide altarul dinspre răsărit.

Iconostasul este alcătuit dintr-un schelet de lemn care separă naosul de altar sau altarul de restul bisericii, cu care comunică prin ușile împărătești și prin perechea de uși diaconești. Are forma unui perete din lemn, pictat în ulei, frescă și cuprinde un număr mare de icoane cu praznice împărătești, apostolic și prooroci.

Turnul clopotniță este situat în turnul bisericii și acolo sunt puse clopotele. Biserica, atunci când se construiește, are un hram. Hramul adoptat la sfințirea unei biserici poartă numele unui Sfânt și, de regulă, este dat astfel încât să aibă legătură cu viața comunității care a ridicat biserica respectivă.

 

Clopotele şi întrebuinţarea lor în viaţa Bisericilor

Toate bisericile românești au clopote. Există mai multe tipuri de clopote, care diferă în ceea ce privește mărimea și rostul lor:

  • clopotele mari,
  • clopotele mici.

”Marea majoritate a bisericilor au două clopote, da pote să aibă şi unu, mai rar care au tri. Aici la noi în comună, Sârbiu are două, Tusa şi Malu are numa câte unu şi în Valcău de Sus îs tri clopote” –  Peştean Petru, n. 1936, Sârbi, Sălaj, 2021,

Clopotele mari  sunt atârnate pe un turn special numit clopotniță  care se construiește deasupra intrării în biserică  sau în apropierea acesteia. Acestea au rolul de a chema pe credincioși la rugăciune și de a anunța începerea Sfintei Liturghii sau momentul prefacerii Darurilor. Totodată, ele fac cunoscute comunităților anumite evenimente importante, precum moartea cuiva (printr-un sunet prelung), primejdii iminente precum incendii, inundații, grindină sau alte calamități, apropierea dușmanilor sau un atac pe timp de război și altele asemenea. Clopotele împrăștie fulgerele, tunetele și furtunile, însă ele bat și în timpul secetei, pentru a „cere” ploaie de la Dumnezeu.

Clopotele mai mici se folosesc în biserică în timpul slujbelor, pentru a anunța momente liturgice importante, precum procesiunea cu Sfintele Daruri.

În satele de pe Valea Barcăului s-a păstrat obiceiul ca, din când în când, în vreme de secetă, clopotul mic se ia din clopotnița bisericii și se cufundă într-o fântână pentru a fi oprită seceta, timp în care se săvârșesc și ”slujbe pentru ploaie”.

”Când erau secetile alea mari, ieșeu oaminii, era un izvor la fântâna Turii și luau clopotu mnic de la beserică și-l băgau în fântână. Acolo îi izvor mare, ar mâna tăte satile. Să făce dumineca, sau înt-o sărbătore, după ce să ieșe di la biserică, să hie lume multă la beserică, să mere cu popa, cu norod, cu prapori, duceu clopotu pă două rude. Să anunța cu o duminecă nainte că să mere. L-o băgat clopotu în fântână și l-o lăsat acolo 2,3 zâle. De multe ore, când vinem de acolo cătă casă, deja vine ploia, ne prindeu stroptii pă drum, numa vedei că să înnorează și să apucă să ploie. Oaminii din senatu bisericii luau clopotu, 6,7 oamini, că era greu”  – Opriș Maria, n. 199, Aleuș, Sălaj, 2021.

În alte sate (Valcău de Sus) tot când era secetă mare, clopotul se băga în vale:

”Când era secetă și nu ploua să băga clopotu în vale, să făce sclujbe. Îl băgau în orice zî, nu conta. Era greu de luat clopotu di sus, mereu mai mulți oamini și cu preotu și-l băgau în apă, în vale, atunci era apă multă, de acolo duceu oaminii că nu pe aveu fântâni. După ce îl legau acole în apă, vine părintile și făce sclujbă și era pază, era om care stăte lângă el. Stăte acolo câteva zâle, până ploua, mere părintile în tătă zî și făce sclujba ploii” – Bode Florica, n. 1954, Valcău de Sus, Sălaj, 2021.

”Când nu ploua să scote clopotu, ala mai mnic și să puneu în apă, în vale. Rămâne cam o săptămână, până vine ploia. Când îl pune acolo și când îl scote, vine preotu și făce sclujbă. Atunci ploua mai rar” – Bode Florica, n. 1954, Valcău de Sus, Sălaj.

Faptul că clopotul este poziţionat la înălţime are o relevanţă practică deoarece cu cât este situat mai sus cu atât mai departe se aude sunetul său. Pentru acest motiv clopotul este aşezat într-un foişor la cel mai înalt nivel posibil şi care este deschis spre toate punctele cardinale. Astfel, este trezită şi stimulată o rezonanţă şi o comuniune tot mai largă.

Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinţeşte ori se stropeşte cu apă sfinţită, după o rânduială specială. Slujba este relativ simplă. Se tămâiază în patru părţi, apoi se zic rugăciunile pentru sfinţire şi ocrotire. Tămâierea alungă demonii, tot răul şi toată necuraţia de la clopote  şi  de la toată făptura lui Dumnezeu, care se sfințește cu rugăciunea. În rugăciunile din „Canon pentru binecuvântarea clopotelor”, găsim scris: „Toti cei care pot auzi glasul lor în zi şi în noapte, să se împărtăşească de sfinţenia sfinţilor”.

Despre construcția unei biserici, despre alegerea locului, curățirea acestuia, rugăciunile, sfințirea și rânduiala ei, aflăm de la părintele Gurzău Vasile:

”Când se construiește o biserică, indiferent unde ar fi acesta, locul, se alege în așa fel ca acesta să fie dominant în așezare pentru că biserica este tendința omului spre înălțare. Un loc bun, un loc curat, este un loc liber, unde n-a mai fost construcție înainte sau unde nu se știe să se fi săvârșit ceva (anumite păcate, crime, etc). Însă, orice ar fi fost înainte, curățirea se face prin rugăciune și prin sfințirea locului pentru că orice loc de biserică se sfințește. În prealabil se face o alegere potrivită, nu există alternativă să alegi un loc ”necurat”. Biserica nu-și pune problema de loc „necurat” pentru că are posibilitatea să-l curețe. Un loc ”necurat” se poate curăța prin rugăciunile și dezlegările care se fac. După alegerea locului potrivit, se așează o piatră de temelie, se sfințește piatra de temelie, se pune o cruce, până la momentul în care se va începe construcția propriu zisă.

După ce se construiește biserica, se termină lucrarea, urmează sfințirea, o altă slujbă deosebită. În altar, într-un picior al mesei altarului se așează moaște de sfinți, se fac rugăciunile de sfințire, se invoacă Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este și sfințitor și curățitor. Moaștele se pun nu neapărat pentrudurabilitatea construcției ci pentru a respecta tradiția că biserica s-a ridicat prin jertfă. Primele biserici s-au ridicat deasupra mormintelor martirilor, peste mormonte de creștini care și-au dat viața pentru credință. S-a preluat acest lucru pentru că nu s-a putut ca fiecare biserică să aibă un martir, s-au luat doar bucățele. Altarul trebuie orientat spre răsărit, el dă și direcția bisericii și direcția spre care trebuie să meargă omul. Mântuitorul e Răsăritul, e Soarele cel neapus. În temelia bisericii se pune Hrisov pe care sunt trecuți preoții și cei care construiesc biserica. Durabilitatea unei biserici în timp e datorată faptului că biserica devine un loc de sălășluire a lui Cristos. Din moment ce este casa lui, Dumnezeu îi asigură durabilitate, apoi, depinde de credincioșii care merg la biserica respectivă, de înțelegerea dintre ei și de alte lucruri.

La început, bisericile s-au făcut din piatră, apoi a fost o perioadă când nu s-a mai lăsat să se facă biserici din piatră numai din lemn, astăzi se fac biserici din cărămidă cu fundație din beton. Însă temelia trebuie făcută neapărat din piatră. Cum am mai spus, ea joacă un rol important în cadrul relațiilor dintre cer și pământ. Referitor la piatră, există credința că biserica trebuie clădită din piatră brută, nu din piatră cioplită. Spune o credință că: ”de vei pune dalta ta pe ea o vei spurca”. Căci piatra cioplită este lucrare omenească, ea desacralizează lucrarea lui Dumnezeu și simbolizează acțiunea umană ce se substituie energiei creatoare. În biserică piatra era socotită sfințită, nu numai pentru că ea a fost sfințită ritual, ci pentru că ea corespunde funcției sale și răspunde stării ei de piatră. Ea se află aici, la locul ei, potrivit rosturilor sale. În afară de piatră, celelalte materiale nu au o relevanță foarte mare.

Altarul orientează celelalte părți ale bisericii. Sunt mai multe modele de biserici:

  • pot să fie în formă de cruce
  • pot să fie în formă de cruce încadrată
  • pot să fie în formă de corabie

Însă cele mai multe sunt în formă de cruce. O biserică se bazează pe planul central, să ai cuprindere, să poți cuprinde pe toată lumea cu privirea în biserică, să nu fie ascunși în colțuri. Înainte, erau oameni care se ocupau special cu construcția bisericilor, cunoscători ai credinței, cu o viață curată.

Târnosirea sau sfinţirea unei biserici este un ritual sfânt şi bogat în semnificaţii spirituale prin care se cere lui Dumnezeu harul Său sfinţitor pentru ca biserica – locaş de închinare – ofrandă a ctitorilor şi binefăcătorilor ei.

Sfințirea lăcașurilor de cult se face printr-o slujbă specială oficiată de către episcop și prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir a Sfintei Mese și a pereților bisericii. La slujba de sfințire a unei biserici, atunci fiecare om poate să intre și în altar să se închine, care este considerat un spațiu mai special față de restul bisericii.  Masa altarului e locul unde se aduce jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii. Slujba sfinţirii bisericii este cea  mai frumoasă şi mai solemn slujbă. Această grandoare a slujbei este generată şi de importanţa covârşitoare pe care o are biserica, în sensul ei de locaş de închinare, în viaţa credincioşilor şi în strădaniile lor pentru trăirea unei vieţi religios-morale cu adevărat creştine şi spre câştigarea mântuirii.

Biserica e împărțită în: altar, naos, pronaos, un pridvor și atrium. În altar slujește preotul în naos stau credincioșii,  iar în pronaos, locul cel mai aproape de ieșire, cel puțin pe vremuri, stăteau cei care aveau o viață mai cu probleme, care nu erau botezați sau care nu erau considerați creștini. Pe măsură ce, cei nebotezați primeau botezul, se încorporau în comunitate. Noi acum îi schimbăm sensul, pentru că acum nu mai sunt oameni nebotezați, numai copiii, care într-o perioadă scurtă primesc botezul, demult erau oameni maturi. Sunt lucruri din perioada de început a bisericii. Oamenii maturi nu erau botezați până nu erau deprinși cu învățătura, aveau o perioadă de pregătire, apoi erau întrebați de motivul pentru care vor să meargă la biserică, trebuiau să știe exact de ce. Pentru copii, din moment ce părinții sunt creștini, vor asigura copilului un mediu creștin; biserica e alături de familie și completează educația creștină. De aceea liturghia celor chemați se termină când se spune: ”cei chemați ieșiți” și se continuă cu liturghia credincioșilor și luau parte la slujbă doar cei care erau botezați.

Bărbații sunt cei care stau în față și femeile în spate. În epistola Sfântului Apostol Pavel se spune că femeia trebuie să fie mai rezervată în biserică, mai retrasă, mai tăcută, să aibă capul acoperit. Fiecare bărbat trebuie să fie considerat ca un preot în familie. Acum omul nu se mai supune rânduielilor” –  Preot Gurzău Vasile, Biușa, Sălaj, 2003.

Rânduiala în biserică

Rânduiala în biserică, că vorbim de bisericile de lemn sau cele de piatră, în trecut era aceeași, oamenii erau mai credincioși, iar prezența la biserică obligatorie, numai cei bolnavi, care nu se puteau deplasa, rămâneau acasă. Regulile, deși foarte stricte, erau respectate de toți credincioșii.

Distribuția sacrului în biserică este graduală, configurând o anume heterogenitate spațială. Planimetria bisericii și investitura sacrală fundamentează distribuția credincioșilor: bărbații în naos, femeile în pronaos. Astfel, bărbații au locurile mai aproape de altar, în naos, adică beneficiază de două ori de surplusul de sacru: o dată conferit de vecinătatea altarului și a doua oară supralicitat de localizarea estetică, răsăriteană; femeile au locurile repartizate în pronaos, adică la o depărtare apreciabilă de altar și către apus. Desigur, acum,  în modernitate, multe dintre rețelele de relații care conectează omul la sacru sunt ocultate, astfel încât această distribuție nu mai este păstrată, credincioșii așezându-se în biserică doar în funcție de ordinea venirii în biserică. În vechile biserici această ordine era respectată cu strictețe, astfel că bărbații stăteau întotdeauna în față, mai aproape de altar, și femeile în spatele lor. De altfel, vechile cronici românești denumesc pronaosul ”tinda muierilor” tocmai pentru a sugera că acest spațiu este predestinat acestora. Vechile însemnări transilvane atestă prezența bine delimitată în conștiința sătenilor a două spații de cult: ”biserica bărbaților” și ”biserica femeilor”.

”Rânduiala, când o fost biserica catolică, o fost aşe: copiii în faţă, în partea dreaptă, băieţii mai în faţă, fetele mai în spate, apoi bărbaţii, apoi este o despărţitură, un plasvant din lemn şi apoi femeile, aşe să şi nume: biserica bărbaţilor şi biserica femeilor. În podu bisericii tineretu: băieţii de-a stânga şi fetele de-a dreapta” – Gârbe Maria, n. 1925, Fizeș, Sălaj, 2021.

           ”În biserică, bărbații erau în față, femeile erau în tindă şi fetile în pod.  Între femei şi bărbati era un perete. Şi feciorii erau despărţiţi de bărbaţi, în dreapta feciorii şi în stânga bărbaţii. Strana era în faţă la dieci şi preuteasa ave strană la femei, era o băncuţă . Stăte lumea pă talpă afară, nu încăpe în biserică. Dumineca demineaţa ne scula mama să ne spălăm şi să ţucăm prescura că duce tata prescura la biserică. Domne feri să te culci nerugat. Mai relijioşi o fost oaminii mai demult, erau mult mai credincioşi, nu era voie să meri dumineca la beserică dacă ai avut contact cu muierea, nu era voie să te culci de vineri până luni, iară dacă fetile erau la ciclu, nu mereu la beserică” – Groza Eugenia, n. 1943, Gălpâia.

”Nenea o fost corator la beserică, o trăit 94 de ani, când eram prunci, când vinem di la beserică ne întreba ce evanghelie s-o cetit, tătdeauna, să vadă dacă am fost atenţi. La noi în familie, dumineca demineaţa înaite de a mere la beserică, nime n-o mâncat, bătrânii şi părinţii, numa la noi la prunci ne mai dăde . Tata mneu o fost prizonier în Germania, erau în lagăr, îi băgau acolo şi îi împuşca. O zîs cătă on coleg de-a lui, era înt-o duminecă: de scăpăm noi de aici să nu ne puşte, noi nu mâncăm dumineca până ieşim di la beserică căt om trăi.  După ce o vinit acasă n-o mai mâncat în veci dumineca până vine di la biserică, apă be, îşi uda on ptic gura, apoi aşe o rămas în familie” – Raț Floare, n. 1932, Bobota, Sălaj, 2019.

”În biserică tătdeauna intră primu bărbatu, nu intră femeia, bărbatu primu și apoi femeia. Când am fost io copil, fetile stăteu în partea stângă, pă unde intră sfătu și băieții, în față, în partea dreaptă, pă unde intră diacu. Bărbații stăteu până la jumătatea bisericii, în băncile din față și pe stânga și pe dreapta. Apoi era o despărțitură: era banca preutesii și încă o bancă care avea un intrând. În locu ala era crucea femeilor. Femeile mereu până la crucea lor și bărbații mergeau în față și țucau crucea în față. Banca preutesii era mai scurtă și apoi urmau celelalte bănci a femeilor.

Bunica mea făcea prte din Reuniunea Femeilor Mariane, duminica după masă, când era vecernea, mergeau cel puțin 9 femei bătrâne și făceu rozaru. Io la 8 ani știem rozaru, di la ie, cu cele trei mistere: de bucurie, de durere și de mărire și rugăciunile de început și de sfârșit a rozarului.

Mama și bunica, da în general, femeile aveau on rând de haine de duminica, de mărs la beserică, haine de-a uoare. Femeile nu mereu cu capu gol, numa cu batic, fetile care erau mai de măritat mereu cu capu gol, cu păru făcut conci, sau împletite cu sticu a lacului, un fel de împletitură în spic și fetile aveu și cerc pă cap și copcii (agrafe) multe și piaptăn cu dinți la conci sau cu cozâle pă spate și flore de mușcată pusă după o ureche.  După ce să măritau fetle, nu mai mereu cu capu gol la beserică.

În podu bisericii, în scoruși, era o ușă la jumătate, înt-o parte stăteu fetile, în ceielaltă stăteu feciorii, amu tăți îs amestecați, atunci, domne feri, nicio fată n-ar hi avut voie să treacă dincolo, era rușine.

De când știe copilu zâce rugăciunile, să duce în față, lângă altar, acolo era icona Sf. Nicolae, acolo fetile zâceu rugăciunile în jerunți și apoi să ridicau și stăteu în piciore. Băieții zăceu rugăiunile la icona Mântuitorului. Acolo stăteu copiii (fete și băieți) până terminau clasa a IV-a și apoi putei urca în scoruși, sau după ce te-ai băgat în danț, erai considerată fecioriță și apo putei urca n pod. În pod stăteu tinerii până se căsătoreau. Când te căsătoreai, în ultima duminică, înainte de cununie, cel care se căsătorea, rămânea ultimul (a) să țuce scorușu, era un fel de rămas bun de la feciorie, că apoi vine jos. După ce se căsătoreau, se mutau jos și nu aveu voie să să mai urce apoi în scoruși, o trecut în altă etapă a vieții.

Copiii învățau rugăciunile di la părinți. Să duceu prescuri și tătă lumea ave o ștergură care era numa pântu prescuri, faină, cu ciur. Aceie să duce demineața devreme. Când să ridică pausu atunci să trăje și clopotu, amu nu-l mai trag. Erau mai religioși oamenii mai demult” – Perșe Lucica, n. 1956, Motiș, Sălaj, 2022.

În trecut, bisericile aveau o rânduială strictă atât prin ținuta credincioșilor (haine curate sau chiar haine confecționate special și îmbrăcate doar la biserică), cât și prin atitudine și comportament (femeilor nu le era permis să meargă cu capul descoperit):

            ”Demult atâta erau de evlaviose femeile, ne poveste bunica, să pregăteu de mărs la biserică şi îşi luau din ladă năframa neagră şi o pune aşe îndoită pă colţ aşe păstă ceielaltă şi o ţâne  în palmă în mâna dreaptă şi cu stânga trăje colţu la ceielaltă care era în cap, în aşe fel încât să nu rămână capu descoperit nicion ptic. Când era asta coborâtă, năframa neagră să-şi acopere capu, îi poruncă biblică. O zâs că aşe le-o învăţat Vlădica, niciodată, nici zâua, nici noptea nu erau cu capu gol. Mai demult şi nevestile tinere după ce să măritau îşi puneu păstă conci năframă neagră în cap la biseică.

Aveu haine de dumineca, aşe le şi zâceu. Care nu aveu numa o haină, în ieste zâle o purta pă dos şi dumineca o întorce pă faţă şi mere la biserică. Cine mere la Sfânta Liturghie nu aveu voie să margă mâncaţi, numa după ce vineu di la biserică şi luau prescură” –  Burian Ileana, n. 1950, Chechiș, Sălaj, 2020.

”Femeile aveu haine faine și curate de biserică și chischineu pă cap, învălitu nu era oricum, trăbuie să-și acopere tăt păru, să nu să vadă, chischineu era tras mult în față, mai bătrânește. În biserică, fiecare ave locul lui. Fetile mici, până la 12,13 ani stăteu în față altarului, băieții în ceie parte, ceia mai mari, de la 14 ani în sus, erau în pod. Da și în pod, fetile erau înt-o parte și băieții în alta. Curatoru era tăt timpu acolo, să nu vorbească, să nu facă larmă. Omzâs maica că o dată o lipsât coratoru și o fost larmă mare și o ieșit preotu din altar și o strâgat o dată: fetile la maici, feciorii la tați, i-o dat jos din pod. Copiii învățau rugăciunile di la părinți, să făce și catehism. Bărbații erau cu capu gol.

Femeile la menstruație nu aveu voie să margă la beserică, nu aveu cu ce să proteja, nu aveu nici rokie, numa cu pole. Mi-o spus maica că o dată preotu le-o oprit pă femei după slujbă și le-o spus așe: alea care nu aveți cu ce vă îmbrăca, care nu aveți cu ce vă proteja, nu viniți când sunteți bolnave la beserică, nu că nu-i voie, că-i oprit, da să nu murdăriți. Femeia coratorului o găsât ceva cârpe murdare în beserică. Unele o înțăles greșit, adică că-i păcat să margă când îs la ciclu, da nu-i așe. La biserică să mere cu haine curate. Erau femei care aveu hane mândreță, care numa la beserică mereu cu ele” – Borz Ana, n. 1948, Iaz, Sălaj, 2022.

”Cu hainile di la biserică zâce mama că nu să mere oriunde, care îs de mărs la biserică îs numa de biserică” – Câmpan Carolina, n. 1938, Solona, Sălaj, 2018.

”Amu mărg femeile cu capu gol la beserică, da io le tăt spui la femei că n-au voie să să roje cu capu descoperit, da n-au bai. După ce te-ai măritat, zâce mama că nu-i voie să te roji cu capu gol; io și amu îmi eu o căciulă noptea și când nu pot durni îmi eu rozaru și mă rog, da să nu fiu cu capu gol” – Moșincat Iuliana, n. 1939, Halmășd, Sălaj, 2021.

Veșmintele preoțești, în biserici, atât în cele de rit ortodox, cât și greco-catolice, diferă, în special la praznicile mari:

”Hainile preoțești, la ortodocși, diferă la Praznicile Împărătești: la Paști se folosesc veșminte albe sau albe-aurii; la sărbători dedicate Maicii Domnului se merge pe albastru; la Buna Vestire și la Florii se folosesc veșminte verzi; la Sinții Ierarhi, mai mult albastru sau mov; la Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul și Ziua Crucii, veșminte roșii (simbolizează jertfa, sângele). Nu toate parohiile le au pă toate. Io când am venit în Lazuri am avut 4 rânduri de veșminte. De când s-o făcut Episcopia Sălajului avem toate parohiile aceleași veșminte episcopale, avem trei rânduri de veșminte.

Rânduiala în biserică o rămas de pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, din secolul IV. Cei nebotezați participau la slujbă, la Utrenie și apoi trebuiau să iasă din biserică. De regulă, în săptămâna Paștelui, se făceau botezurile. De botezat se poate boteza oricând și de oricine. Botezul de urgență poate fii făcut de oricine, cu condiția să fie creștin, nașii, la fel să fie creștini dar căsătoriți.

În biserică, bărbații stau în față și femeile în spate. Înainte era un gard despărțitor. Spațiul lor fiind mult mai mic și femeile mai multe, iar la bărbați spațiul mare, am anulat gardu și bărbații ocupă primele rânduri de scaune și femeile au înaintat un pic mai în față. În față, aprope de altar, vin copiii.

Credincioșii aleg hramul unei biserici, ei îl propun, afinitatea lor pentru un anumit sfânt, se anunță la Episcopie și se stabilește hramul. La început, toate bisericile de lemn aveau același hram: Mihail și Gavil. Catedralele, bisericile mari au două hramuri, chiar trei sau mănăstirile, la fel. De hram se face și maslu, în ziua în care pică sărbătoarea hramului” – preot Ember Radu,  Lazuri, Sălaj, 2022.

 

Bibliografie:

  1. Ancheta ziarului ”Gândul”, După Revoluție, s-au construit cinci biserici pentru fiecare școală nouă. De ce românii donează pentru lăcașe de cult și n-o fac pentru școli, http://www.gandul.info/stiri/după -revolutie-s-au-construit-cinci-biserici-pentru-fiecare-scoala-noua-de-ce-romanii-doneaza-pentru-lacase-de-cult-si-n-o-fac-pentru-scolo-exclusiv- 10754452 (20 aprilie 2012)
  2. Branişte Ene, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, Bucureşti:, 1993, E.I.B.M.B.O.R..
  3. Camelia Burghele, Repere de cultură tradițională sălăjeană, Zalău, 2006
  4. Gheorghe Șișeșteanu, Forme tradiționale de viață țărănească, Zalău

 Olimpia Mureșan, muzeograf

 

 

 

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2022. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X