Deschis de Marți până Duminică 9.00 - 17.00.
(Ultima intrare la ora 16.30) Luni închis.
Back to all Post

Bătrânețe și migrație în ruralul sălăjean

Valer Simion Cosma este cercetător științific III la secția Muzeografie și Muzee Locale din cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău și are ca teme principale de cercetare: Anonimii Migrației. Efectele migrației transnaționale asupra ruralului sălăjean și Cler și viață religioasă în lumea țărănească transilvăneană (secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea). În textul de față prezintă succint câteva din rezultatele și concluziile muncilor de teren pe tema efectelor migrației în ruralul sălăjean și direcțiile pe care vor continua explorările prin intermediul interviurilor de istorie orală și a observației participative

Când alături cuvintele bătrânețe, migrație și rural în aceeași propoziție sau frază, e de așteptat ca una din primele imagini care-i vin în minte cititorului să fie cea a unei persoane vârstnice rămasă singură într-un sat uitat de lume. Cumva, ceva apropiat de această imagine, chiar dacă fără a fi limitată la atât, am avut în minte când am pornit în 2019 explorarea poveștilor despre bătrânețe și migrație din ruralul sălăjean, în cadrul proiectului Anonimii Migrației. Proiectul viza realizarea în mod special a unor interviuri cu și despre cei care rămân în urmă (bătrâni și copii), completate de altele cu cei care pleacă, sezonier sau pe perioade lungi. Realitatea din teren a fost, desigur, mult mai diversă și mai nuanțată, împărțirea în categorii (de exemplu, activi, cei care pleacă; pasivi, cei care rămân) având aplicabilitate limitată, mulți vârstnici, în special femeile, fiind încă parte din fluxul migrator, ca îngrijitoare de bătrâni (badante, în italiană), deși erau pensionare sau ajunseseră la vârsta pensionării, dar vechimea insuficientă sau munca prestată la CAP-uri nu le permitea o pensie pe măsura cheltuielilor necesare unui trai fără lipsuri majore. În plus, majoritatea persoanelor vârstnice intervievate aveau ele însele poveștile lor despre migrație, fie că era vorba de migrația sezonieră internă (în principal în agricultură, la pădure și în construcții), din perioada comunistă și postcomunistă, fie de migrația transnațională, sezonieră sau de lungă durată, din ultimele două decenii. Migrația se prezenta ca un proces complex și variat, cu o istorie care se prelungește în multe comunități până în secolul al XIX-lea și care pătrunsese destinele individuale sau familiale ale celor intervievați și modelase profund comunitățile în care trăiau.

În partea a doua a anului 2020, am reluat munca de teren în ruralul sălăjean, urmărind tot poveștile despre migrație și efectele migrației, preponderent din perspectiva celor vârstnici, deși din dorința de a finaliza un studiu despre sezonierii care muncesc în agricultură în Germania, am realizat și o serie de interviuri cu persoane proaspăt întoarse în țară sau care de ani buni muncesc sezonier în agricultură sau abatatoare în țările vestice. Pentru articolul „The Human Cost of Fresh: Romanian Workers and Germany’s Food Supply Chains” (poate fi consultat aici), redactat în timpul verii împreună cu Daniela Gabor de la University of West England (UK) și Cornel Ban (Copenhagen Business School, Danemarca) și publicat în Review of Agrarian Studies, am folosit o parte din materialele adunate în anii trecuți, la care am adăugat o serie de discuții informale și interviuri proaspete cu muncitori sezonieri din județele Bistrița-Năsăud, Maramureș, Sălaj și Satu Mare. Interviurile și discuțiile au vizat deopotrivă experiențele muncii sezoniere din anii trecuți și cele curente, în contextul pandemiei Covid-19 și a scandalului  internațional provocat de cursele speciale introduse la presiunea statului german pentru a transporta forță de muncă din România pentru a strânge recolta fermierilor germani, precum și de explozia în mass-media și pe rețelele de socializare a unor materiale despre condițiile în care sezonierii români sunt găzduiți și muncesc, totul culminând cu transformarea unei ferme din Mamming, Bavaria, într-un focar Covid-19. Articolul evidențiază și importanța experienței migrației sezoniere interne, în perioada comunistă și postcomunistă, în formarea unei culturi a migrației în anumite regiuni rurale și în acceptarea unor condiții de muncă și plată neconforme cu legislația. Pe scurt, interviurile cu persoane care au muncit sezonier în agricultură în perioada comunistă și mai ales postcomunistă evidențiază lipsa oricărui contract, condiții de cazare precare și frecvența plății în acord, „în bucate”, nu în bani, condiții mult mai dure, în comparație cu câștigurile și condițiile de muncă și cazare din fermele germane (și nu numai).

Pe lângă condițiile de trai și muncă, motivele pentru care se pleacă și cum transformă migrația relațiile de familie și comunitățile rurale, interviurile realizate pentru acest articol au scos în evidență două aspecte importante pentru înțelegerea fenomenului migrației și a efectelor sale asupra lumii rurale:

  1. Cultul muncii și al hărniciei. Autodefinirea prin hărnicie și rezistența la munci grele, evaluarea celorlalți prin opoziții harnic-leneș; muncă grea-muncă ușoară etc. După cum sublinia antropologul David A. Kideckel, cu referire la populația rurală din zona Făgărașului, în lucrarea sa despre colectivizare, raportarea la muncă este esențială pentru înțelegerea comunităților țărănești și a relațiilor pe care țăranii le au cu alții, din comunitate sau din afara comunității (Kideckel, 1993).
  2. Preocuparea pentru identitatea națională, cu țăranul și cultura țărănească, așa cum a fost descrisă și vulgarizată de o întreagă tradiție etnografică, foarte vie și generatoare a unei întregi industrii media. Descrieri și trăsături create și puse în circulație de intelectuali români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea sunt bazele discursurilor despre sine, despre țăran, tradiție și identitate națională, vehiculate constant pe multiple canale mediatice și scoase degrabă la iveală în interviuri și discuții informale. Descrierea „firii” românilor variază de la autorasializare (hoți, leneși, corupți) la mândrie compensatorie (cei mai harnici, rezistenți, adaptabili etc.). Deși migrația contribuie masiv la fenomenul de „des-țărănizare” a ruralului, deopotrivă prin evoluția arhitecturii rurale și diminuarea găzdușagului, care modela gospodăriile și viețile localnicilor, interesul pentru „țărănesc” (port, țesături, muzică, dansuri etc.) este în constantă creștere inclusiv în rândul celor tineri, într-o strânsă legătură cu ideea de identitate.

Aceste două aspecte fac joncțiunea cu mai vechea temă a bătrâneții și migrației, pe mai multe paliere discursive. În primul rând, aproape orice discuție sau interviu cu vârstnici din rural ajunge la anii tinereții, descriși ca o perioadă a obiceiurilor încă vii (tradițiilor, după cum se folosește, atât de către interlocutori, cât mai ales de către industria media și influencerii din zona etno), în care elementele de cultură țărănească astăzi muzeificate și tezaurizate, fie că vorbim de cultură materială, fie cultură imaterială, făceau parte din cotidian, articulându-l și acompaniindu-l. Interlocutorii descriu o viață plină de greutăți, desfășurată în cadrele unei culturi încă puternic structurată de cutume și obiceiuri, în care oamenii sunt evaluați în funcție de cum și cât muncesc. Munca dă măsura unui om, intrarea în câmpul muncii plătite (salarizate sau la negru) e semnul maturității, aceasta fiind uneori, mai ales în prezent, legată de migrație. Plecarea la muncă, mai ales în cazul bărbaților, a devenit un ritual de intrare în rândul maturilor. Ieșirea din câmpul muncii e ritualul de intrare în categoria bătrânilor. Cu două cumpene majore: pensionarea și incapacitatea de a mai munci. Odată ce omul nu mai poate munci, se consideră și e considerat bătrân, conform răspunsurilor furnizate de interlocutorii cu care am avut ocazia să vorbesc în satele Marin, Mal (Sălaj), Romuli și Telciu (Bistrița-Năsăud). Munca în gospodărie, chiar și restrânsă treptat la un pic de agricultură și la îngrijit câteva găini și un porc, e o componentă fundamentală pentru traiul celor vârstnici și pentru păstrarea unui tonus bun. Asta explică, desigur, și refuzul acestora de a se muta la oraș sau peste hotare, alături de copii și nepoți. Capacitatea de a ține încă vaci, de a strînge fân și lucra pământul, e semn de vitalitate și vigoare, indiferent de vârstă, așa cum căderea la pat, neputințele fizice care duc la dependența de alții sunt forma radicală a bătrâneții. Poveștile despre abandon și uitare, a căror realitate nu poate fi pusă la îndoială, merită contextualizări, analize și explicații mult mai complexe, cu riscul de a părea mult mai puțin siropoase decât și-ar dori vânătorii de senzațional. Nu este loc în acest material sintetic să dezvolt prea mult, dar voi detalia în textele pe care intenționez să le redactez.

Muncile de teren din 2020 s-au concentrat în special asupra a două comunități rurale, Marin și Mal (jud. Sălaj),  cu perioade mai lungi de ședere în care interviurile de istorie orală și discuțiile informale au fost completate de notații în baza observațiilor. Acestea au fost completate de scurte incursiuni în Marca Huta, Valcăul de Jos (Sălaj), Borumlaca (Bihor), Tarna Mare (Satu Mare), Comlod, Liviu Rebreanu, Telciu și Romuli (jud. Bistrița-Năsăud), ultimele trei fiind localități care în virtutea originii și relațiilor stabilite de-a lungul timpului îmi sunt mult mai familiare și mai accesibile. Terenul te scoate uneori de pe făgașul pe care ai pornit, iar interlocutorii, în măsura în care nu încerci să-i restrângi spre subiecte foarte precise, mută discuțiile înspre ceea ce e relevant pentru ei, atât la nivelul prezentului imediat, cât și al întregii lor existențe. Prin urmare, în contextul pandemic actual a fost cât se poate de firească virarea discuțiilor înspre chestiuni de ordin medical care-i afectau la modul direct pe vârstnicii din comunitate sau care impuneau agenda publică locală. În comunitatea din Marin, unde am petrecut cel mai mult timp, până târziu înspre toamnă n-a existat niciun caz de Covid 19, însă restricțiile impuse de autorități, la pachet cu atmosfera generală construită și întreținută prin mass-media și alte mijloace de comunicare au afectat profund populația vârstnică. Pe de-o parte, prin restrângerea/îngreunarea semnificativă a accesului la îngrijire medicală specializată, pe de altă parte, prin frica de testare care ar fi putut duce la internări obligatorii sau la carantinări. Dar restrângerea accesului la îngrijire medicală pentru populația vârstnică din rural nu a început cu pandemia și nu are de-a face doar cu restricțiile impuse în ultimele luni, ci, după cum reiese atât din afirmațiile interlocutorilor din mai multe comunități, cât și din observația directă, este o consecință a succesivelor reforme de care a avut parte sistemul public de sănătate în ultimele două decenii.

Dispensarele din sate au cam dispărut, numai 8,7% din spitalele și unitățile asimilate își desfășoară activitatea în mediul rural, în condițiile în care aproximativ 44% din populația României trăiește în continuare la sate, potrivit publicaţiei “Activitatea unităţilor sanitare” elaborată de Institutul Naţional de Statistică (INS) în 2019. Așa că pentru orice chestiune medicală, de la consult la injecție, cei din rural trebuie să se deplaseze la oraș sau în localitățile unde mai sunt cabinete medicale de familie sau diferite unități spitalicești. Pe lângă aceste schimbări, populația vârstnică este afectată și de situația infrastructurii publice de transport dinspre rural înspre urban, în special în cazul comunităților rurale ocolite de rutele de transport feroviar sau de artere rutiere circulate, cum este și cazul satului în care mi-am desfășurat cea mai mare parte a muncii de teren din ultimele luni. Cursele puține desfășurate de busurile unei companii private de transport și statul la ocazie sunt modalitățile cele mai la îndemână pentru majoritatea populației. Dar, în contextul pandemiei, mersul cu mașinile de ocazie întâmpină noi dificultăți.

Deschisă ca un șantier amplu, de lungă durată, cercetarea efectelor migrației asupra ruralului sălăjean continuă și în 2021 centrându-se în principal pe cele două aspecte menționate în textul de față: a) rolul Muncii în autodefinire și în definirea/evaluarea Celuilalt b) modurile în care cei din ruralul sălăjean se reprezintă pe sine, ca români și exponenți ai unor comunități rurale, în contextul globalizării. Trecând dincolo de nivelul discursursiv, tot în această direcție voi urmări și modurile concrete în care „țărănescul” dispare din viețile și casele (gospodăriile) oamenilor, fiind reintegrat într-o versiune muzeificată, spectaculară și standardizată, sub forma camerelor muzeu sau a diverselor manifestări culturale cu tematică folclorică. În același timp, pentru că orice cercetare de teren nu are cum să rămână imună la urgențele prezentului, modurile în care comunitățile rurale trec prin pandemie rămâne o temă de prim-plan, urmând a se concretiza până spre finalul anului într-un studiu despre bătrânețe în vremea Covidului.

Foto credit: Patricia Marina Toma 

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X