Porțile de lemn – elemente de identitate locală
Porţile ţărăneşti tradiţionale, adevărate „arcuri de triumf rustice”, cum le-au numit unii cercetători, ne oferă cele mai frumoase expresii ale artei populare românești a prelucrării lemnului. În Sălaj, pe Valea Almaşului, porţile gospodăriilor sculptate din lemn, cele din Filduri surprind prin dimensiunea monumentală şi forma puţin obişnuită. Poarta se susţine pe trei stâlpi solizi din lemn de stejar, înfipţi bine în pământ, ciopliţi în patru fețe, legaţi în partea de sus printr-o grindă, peste care se sprijină un acoperiş larg, din şindrilă. Cei trei stâlpi susţin două porţi: poarta mare, pentru care şi animale, şi poarta mică, pentru oameni. Cele două porţi au, în general, acoperiş comun, având o formă conică. Faptul că dimensiunile porţii erau atât de mari şi că omul se dedica atât de mult înfrumuseţării ei arată că ea avea pentru ţăran o însemnătate deosebită şi o valoare spirituală profundă.
Poarta are și un accentuat caracter social, făcând legătura cu viața socială a satului. Fiind primul element arhitectural care intră în atenția trecătorului, este ca o emblemă a familiei, astfel că țăranul se străduia să îi dea un aspect atrăgător și prietenos. În viaţa satului, poarta era şi un obiect de mândrie.
”Porţâle alea din lemnn, la noi erau tare faine, din scândură cu stâlpi sculptaţi. Era meşter de porţi de aici din sat, Soca Todor, tare priceput” – Ţico Nicolae, n. 1938, Ruginoasa, Sălaj.
”Aici la noi în sat, în Gălăşeni, n-o fost multe porţi de alea sculptate, cam 5 de alea faine. Nu o fost la tătă lumea că o fost oaminii săraci şi noi am avut, da nu aşe de asta aşe mare, cu acoperiş. Erau meşteri din satu vecin, din Petrinzel, erau meşteri de ungur Poly Ianoş, ave şi ucenici şi fecioru lui lucra. Nu oricine aveu porţi de alea mari că erau scumpe, era lumea săracă de bani. Erau făcute din ştejar, modele mai mult laleau şi viţă de vie” – Farcaş Ioan, n. 1943, Gălăşeni, Sălaj.
Pentru locuitorii de pe Valea Almaşului, poarta din lemn reprezenta cel mai important element de arhitectură tradiţională din cadrul gospodăriei, căreia i s-a acordat o importanţă deosebită. Construcţia necesita destul de mult timp, în funcţie de dimensiunile acesteia. Construită, de obicei, din trei stâlpi mari din stejar, care sunt legaţi între ei printr-un fruntar, cele mai mici având o portiţă pentru trecerea persoanelor şi poarta mare pentru atelaje şi animale, iar cele mai mari aveau patru stâlpi, având în plus o a doua portiţă pentru intrarea şi ieşirea animalelor din gospodărie.
Porţile şi vraniţele se lucrează din lemn de stejar şi gorun: ”Lemnu era de goron, fag nu s-o pus că fagu traje apă, putrăzeşte mai iute”. În primul rând, tăierea stejarului din care urma să fie construită poarta trebuia să aibă loc doar în perioadele cu luna plină și doar în decembrie și ianuarie, când lemnul doarme, existând concepția că astfel lemnul nu putrezește. Transportul din pădure se realiza numai în una dintre zilele în care se putea mânca „de dulce” (marţi, joi sau sâmbătă), pentru ca lemnul să aducă noroc. Pentru anumite părţi (aripile, acoperişul, portiţa) se foloseşte şi lemnul de brad. Uneori din brad se confecţionează şi fruntarele. Draniţa de brad este cel mai des folosită pentru învelirea acoperişurilor. Stâlpii porţilor sau a vraniţei, din lemn de stejar, susţin întreaga greutate a construcţiei. De regulă sunt folosiţi trei stâlpi, din care doi sunt aşezaţi la distanţă mai mare, mărginind spaţiul propriu zis al porţii, iar al treilea, aşezat la o distanţă mai mică (de obicei lângă stâlpul din dreapta al porţii), delimitând spaţiul portiţei. Porţile cu patru stâlpi au doi dintre aceştia dispuşi central, sustinând cele două aripi, iar ceilalţi doi pe laturi, pentru câte o portiţă, dintre care, de obicei, una este fixă.
Fruntarul – grinda, pragul de sus al porţii, de obicei din lemn de stejar, leagă la partea superioară stâlpii între ei şi ajută la fixarea acoperişului. Faţa fruntarului este de multe ori sculptă, iar marginea de jos şi capetele – crestate sau rotunjite.
Hăizaşul – acoperişul, este construit aproape fără excepţie în două ape. Deosebim două variante de acoperiş: unul singur peste toţi stâlpii, protejând atât deschiderea centrală cât şi cea laterală, sau mai multe (unul mai înalt, pentru deschiderea porţii şi altul sau alte două mai scunde pentru portiţă sau portiţe).
În Filduri, marea majoritate a porţilor au fost făcute de un meşter renumit în zonă, Man Gheorghe: ”O fost un bătrân aici, Man Gheorghe, care o predat în şcolă sculptură, la Fildu de Mijloc, şi di la el o învăţat tăţi” – Inf. Gherman Ioan, n. 1949, Fildu de Sus, Sălaj.
”Obiceiu aiesta cu porţâle de lemn sculptate o început di la bătrâni. Când eram io coptil nu erau atâtea, ici şi colea câte una. Înainte o fost gard de nuiele, nu ave nime bani să facă porţi aşe faine. Nu ştiu cine o început să le facă, cred că din Maramureş. Aici o fost on meşter renumit Man Gheorghe, al o făcut porţâle între judeţă, vreo 5 porţi o făcut la intrarea în judeţ. De 15 ani îi mort. El o învăţat pă Bara Ştefan, îi la Huedin, el îi amu, el o rămas după bătrânu. Io am lucrat cu bătrânu, io le montam că eram tânăr şi el le făce. Cam aşe era la tătă lumea: o portă mare pântu car şi pă laterală două intrări, după cum era loc, mai era şi cu o intrare. Una pântu oamini şi una pântu animale. Fiecare poartă are trecut deasupra numele proprietarului gospodăriei şi anul realizării. Porţâle să fac numa din ştejar, îi mai tare, rezistă mai mult. Porta are acoperiş, asta are internită, înainte era şindilă şi şiţă. La o portă trebe lemn mult. Meşteru sculpta şi după cum îi spune omu: rozetă, viţă de vie, funie. Viţa de vie era mai demult, amu nu să mai face.
Man Gheorghe preda la şcolă la Fildu de Mijloc, ave scule acolo, le arăta cum să sculpteză. Îi greu de sculptat că îi tare lemnu. Cele mai multe porţi îs aci în Fildu de Sus. O portă era cam 40-50 de milioane cum ar fi amu, cu lemnu omului. Era mult de lucru. El lucra acasă, în şură, iarna şi în casă, alea mai mărunte. Ave scule multe. Prima dată pregăte stâlpii, îi cioplea, apoi îi jiluie, tăt să făce cu mâna. Io îi cioplem, îi pregătem şi el îi ciople. Ave dălţi după model. El desena modelu pă stâlpi şi când era gata mere cu dalta şi funiile pă colţuri. La on stâlp lucra 4 zâle numa desenu, cam o jumătate de metru de model făce înt-o zî.
Prima dată montam stâlpii apoi luam măsura pântu porţi. Acoperişu la porţi ave loc pântu păsări. Tot modelu era făcut de mână. Io am montat porţi până amu 15 ani” – Tărău Ioan (meşter de porţi din zonă), n. 1942, Fildu de Sus, Sălaj.
”Man Iuliu o fost soţu mneu, o lucrat cu socru, Man Gheorghe, o făcut multe porţi şi la delimitările de judeţu Sălaj. El o murit de 40 de ani. O făcut pă multe sate porţi de astea şi la Tetiş. El o făcut şi scaune. Nu ştiu pântu cât făce o poartă. Socru, Man Gheorghe o făcut ore de sculptură cu coptiii la Fildu de Mijloc. El lucra la porţi pân ocol, pân şură şi părţâle mai mnici le lucra şi în casă, tătă iarna lucra. O lucrat mult, o făcut multe porţi şi garduri frumoase. O avut modele pă hârtie, di pă acelea desena pă lemn şi apoi sculpta” – Man Florica, Fildu de Sus.
”Bunicii au cumpărat poarta asta di la meşter Man Gheorghe, el o fost primu sculptor de porţi. Pă portă îi trecut numele lui şi Man Iuliu. Atunci era altfel de sculptură, alte motive. El şi-o făcut altă portă şi asta o cumpărat-o bunicii. După Man Gheorghe o făcut Man Iuliu şi apoi Bara Ştefan. În sat mai sunt acum cam 20 de porţi” – Pop Maria, Fildu de Sus.
La Petrindu, porţile de lemn erau făcute de meşteri maghiari: ”Meşteru care făcea porţi aici în sat la noi îi din Inuc, Raţ Francisc îl chema, o mai fost încă unu mai bătrân cu el. Aici în sat, de-a rându o avut tătă lumea porţi de asta şi la români şi la maghiari, acelaşi tip de poartă, aşe era obiceiu, alea mai demult erau de alea înalte. Poarta asta îi făcută 1961, o făcut socru” – Nagy Ilona, n. 1944, Petrindu, Sălaj.
La fel şi în Gălăşeni, Stoboru, Cubleşu sau Ruginoasa:
”Aici în Stoboru, erau multe porţi de lemn, faine, sculptate. Poarta asta îi demult, din anii 50, era meşter Visenţ, de ungur. Atunci şi gardu era făcut din scânduri, l-o făcut socra, din lemn de goron, în partea din faţă. Porta îi făcută din inimă de ştejar, că dacă îi făcută din marjine coce” – Nuţ Vasile, n. 1952, Cubleşu, Sălaj.
”La Gălăşeni, aici în sat la noi, n-o fost multe porţi de alea sculptate, cam 5 de alea faine. Nu o fost la tătă lumea că o fost oaminii săraci şi noi am avut da nu aşe de asta aşe mare, cu acoperiş. Erau meşteri din satu vecin, din Petrinzel, erau meşteri de ungur – Poly Ianoş, ave şi ucenici şi fecioru lui lucra. Erau scumpe, era lumea săracă de bani. Astea care-s amu o fost făcute pân 1946-1947. Erau făcute din ştejar, modele mai mult laleau şi viţă de vie” – Fărcaş Ioan, n. 1943, Gălăşeni.
Porţile au conservat cea mai bogată, cea mai strălucitoare sculptură din lemn. Dar tradiţionala sculpturalitate a acestor porţi este generată de o demnitate estetică a spaţiului obştesc. Poarta fiind asemeni unei pietre de hotar, se impune privirii trecătorului înaintea tuturor celorlalte elemente ale ansamblurilor arhitecturale şi ca atare trebuie să fie curată, atrăgătoare, prietenoasă. Porţile reprezintă de fapt, faţa socială a gospodăriilor, cel dintâi element care solicită atenţia vecinului, sătenilor mai de departe, dar şi străinilor ce străbat uneori satul.
În ceea ce priveşte tipologizarea, din punct de vedere arhitectonic, în funcţie de numărul stâlpilor, pe Valea Almaşului întâlnim trei tipuri:
- Porţile cu trei stâlpi de aceeaşi înălţime între care sunt încadrate poarta mare cu cele două aripi şi portiţa. Are un acoperiş în două pante care pornesc de pe culme. Este acoperită cu şindrilă tăiată.
- Tipul asimetric care are doi stâlpi înalţi, care încadrează poarta mare şi un stâlp lateral mai scund care, împreună cu unul din stâlpii înalţi, încadrează portiţa.
- Tipul perfect simetric cu trei porţi, având poarta mare la mijloc încadrată de doi stâlpi înalţi şi câte o portiţă laterală încadrată între un stâlp înalt şi unul mai scurt, marginal.
Motive şi simboluri pe porţile de pe Valea Almaşului
Din informaţiile culese din teren, motivele sculpturale ale porţilor au fost preluate de pe lăzile de zestre – rozete (rote), frunza de vie, iar în Călata motivul cel mai des întâlnit este laleaua şi crinul. Fiecare poartă are trecut numele proprietarului şi anul execuţiei.
În zonă au fost câţiva meşteri renumiţi: Merca Ioan, Man Iuliu şi Man Gheorghe care au practicat meşteşugul până prin 1980. În prezent meşteşugul este practicat de un singur meşter, Bara Ştefan.
Valoarea artistică deosebită a porţilor este dată mai ales de motivele decorative care o împodobesc, vădind un dezvoltat simț pentru frumos al meșterilor. Acestea nu aveau însă un rol pur ornamental, purtând o complexitate de semnificații. Aşadar, poarta concentrează energie magică şi prin semnele mito-simbolice care intră în componenţa ornamenticii care o înfrumuseţează, fie ele zoomorfe, fie antropomorfe, fitomorfe, avimorfe, cosmogonice sau geometrice.
Ornamentul în sine este considerat în popor ca fiind de o importanţă secundară. Important este simbolul, elementul magico-apotropaic cu un înţeles profund şi, prin acesta, funcţia protectoare a decorului. Ornamentele nu sunt numai forme decorative, ci ele transmit o simbolistică proprie, care astăzi este tot mai greu de interpretat.
Cele mai frecvente simboluri sunt cele solare, precum rozetele, cercurile simple sau concentrice – cercurile concentrice reprezintă cele trei ipostaze ale soarelui, la răsărit, la amiază şi la apus, vârtejul sau morişca, colacul, romburile şi alte motive precum „pomul vieţii” (brăduţul), crucea, funia împletită, spirala. Uneori apar şi motive din lumea animală, cum ar fi pasărea (porumbelul), căprioara, colţii de lup (simboluri puternic apotropaice), dar şi figuri antropomorfe.
Motivele decorative ale porţilor de pe Valea Almaşului sunt în cea mai mare parte geometrice: linii frânte, romburi, rozete, un adevărat repertoriu al simbolului solar. Mai târziu, meşterii de porţi din vremurile mai noi preferă motivele vegetale, precum vrejul de frunze în formă de inimă întâlnit în vechi ancadramente, ca cele ale bisericilor de lemn, sau floarea de lalea, coarda de viţă cu struguri, motive des folosite în arta românească, şi foarte rar întâlnit este motivul antropomorf (o poartă din Cubleşu).
Din motivul ornamental fac parte şi anul realizării acesteia, precum şi numele proprietarului, uneori cel al meşterului. De obicei, aceste ornamente apar pe pragul de sus al portiţei, însă există situaţii când ele apar reprezentate pe unul din stâlpii portiţei sau pe pragul de sus al porţii. Porţile au la drum o bancă de odihnă, deasupra fiind încrustate de meşter diferite mesaje: Loc de odihnă, Veniţi toţi cei osteniţi la odihnă. Astfel, dintre multiplele funcţii ale porţilor de pe Valea Almaşului, nu lipseşte nici cea de scut, odihnă şi adăpost, deoarece banca ei comodă este protejată de acoperiş.
Porţile din lemn de pe Valea Almaşului ocupă un loc privilegiat în creaţia artistică populară din Sălaj, fiind adevărate elemente de identitate zonală. Ele nu sunt doar un simbol al frumosului, ci şi purtătoare ale semnelor de viaţă şi bogăţie ale familiei. Prin încărcătura ei de simboluri, de piese de instrumentar magic, datorită funcţiilor multiple pe care le-a îndeplinit, poarta a jucat un rol esenţial în viaţa spirituală, socială şi economică a omului din această zonă, ceea ce ne argumentează importanţa deosebită care i se dă şi astăzi. Frumuseţea acestor porţi se remarcă cu atât mai mult cu cât marea majoritatea creatorilor lor au fost meşteri ţărani lipsiţi de o pregătire teoretică specială, care au realizat cele mai variate motive ornamentale din imaginaţie, utilizând doar acele modele şi motive moştenite din moşi-stămoşi. De aceea fiecare poartă a fost, este şi va fi un unicat şi, de ce nu, o adevărată operă de artă.
Porţile de pe Valea Almaşului reprezintă, fără îndoială, o contribuţie extrem de importantă la îmbogăţirea arhitecturii ţărăneşti din această parte a ţării, o moştenire culturală care defineşte, secvenţial, expresia unei culturi materiale şi spirituale a unui popor în care civilizaţia lemnului a fost extrem de bine reprezentată. Chiar dacă multe din ele s-au distrus sau au fost înlocuite cu altele mai noi, din beton sau fier forjat, cele rămase străjuiesc falnic gospodăriile localnicilor din zonă, rămânând mărturie nu doar urmaşilor, ci şi pentru viitorii meşteri, să poată valorifica şi duce mai departe acest meşteşug.
Bibliografie:
Francisc Nistor, Poarta Maramureşeană, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1997
Pamfil Bilţiu, Substratul mitico-magic al porţii şi funcţiile ei în cultura populară maramureşeană şi românească, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei 2007, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2007
Mihaela Mureşan, Tipologia şi simbolismul ornamenticii porţilor monumentale, în Drobeta, XXVIII – XXIX Seria Etnografie, Drobeta Turnu- Severin, 2018-2019,
Petru Caraman, Porţile monumentale ale României, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, nr. VI, Iaşi.
Olimpia Mureşan – muzeograf 1A
