Know how local în construcțiile vernaculare: o arhitectură adaptativă / integrativă
Mai mult sau mai puțin, omul și-a adaptat locuința la natură, atât prin modelarea ei în raport cu relieful, cât și prin apelul la materialele de construcție oferite natural. Folosirea și creșterea performanțelor uneltelor necesare elevației au permis evoluția construcțiilor din materiale naturale mergând de la corturi de nuiele sau bordeie de pământ până la construcții bazate pe piatră, lemn și lut, ce necesitau tehnici verificate și certificate de generațiile anterioare, duse înainte de tehnologii generate de performanțele notabile ale unor meșteri populari.
De exemplu, un meșter de case din Bălan mărturisește:
„Io am învăţat meserie di la tata, că o fost meşter de case şi de butoaie. O fost o echipă de dogari, di la munte, și unu dintre ei era de-odată cu frate-meu, și tăt vineu la noi şi l-o învăţat, și apoi am învăţat şi io repide” – Haiduc Grigore, n. 1937, Bălan – Sălaj.
Arhitectura vernaculară / tradițională venea cu un know how complex, pornind de la chiar soluțiile integrative oferite pentru elevație. Iată câteva exemple, referitoare la structura acoperișului, la realizarea lipiturilor sau la prelucrarea lemnului pentru structura casei:
„Acoperişu era din paie de grâu sau de săcară. Prima dată săcara, şi apoi o apărut grăul, grăul mai târzâu; le cosea cu coasa, le lega şi le duce şi le îmblătea. Să făcea streşina şi erau bătuți nişte ţăruşi ca o suliţă şi în alea împlânta paile. Merea cu on rând roată, pă hăizaş la deal, până în vârf. Mai punea pântre ele nuiele de carpăn, ca să facă legătură. În vârf punea paile ca o creastă, făcea creastă, era ca o creastă de cocoş, să nu steie apa, să lunece. Erau groasă paile, nu intra apa, că aluneca, avea cădere mare”- Traica Iosif, n. 1929, Țăudu – Sălaj.
„Pă jos era liptit cu pământ şi pus arină, ca să nu să ieie pă talpă. Lipteam sara şi puneam arină şi demineaţa pă când ne sculam era uscat; cam o dată pă săptămână lipteam, sâmbătă sara” – Pop Veronica, n. 1933, Bălan – Sălaj.
„Demult, casăle erau din lemn, iară fundaţia era din piatră, adusă di pă păraie; numa patru pietri în colţuri, nici șanţ nu să făcea, ce numa patru pietre mari la colţuri.
Păstă pietrile alea vine talpa din ştejar, să aducea din pădure. Să făceau şeși în colţuri, tăt din ştejar şi să făcea loc în talpă unde să băgau. S-o făcut în două feluri: când era bârnă una lângă alta, să bătea pământ, apoi s-o bătut leţuri de goron crepate şi pă o parte şi pă alta la stâlpi. Între iele să băga pământu, călcat cu vacile, amestecat cu paie. Să lăsau să să uşte păreţii şi apoi să murluieau cu mâna, da cu maltăr de pământ.
Astea vechi am învăţat cum îs făcute atunci când le-am stricat!” – Haiduc Grigore, n. 1937, Bălan – Sălaj.
„Lemnu era de goron şi de acăţ, fag nu s-o pus că fagu traje apă, putrăzeşte mai iute. Când îi trăbuiea la om lemn pântu casă, merea în pădure şi-l tăie. Apoi să cioplea:, avea săcure, bardă de aceie mare, nu era hirează. Talpa să scobea, să poţi băga şeșii acolo, şi sus tăt aşe, aici să zâce dhişeu, era aşe mai mare şi cu ala făcem gaură (on fel de daltă), îl închiea aci jos, şi când era gata îl ridica sus. Scândurile alea de sus erau prinse cu cuie şi apoi erau lipite cu pământ” – Luca Ioan, n. 1946, Chendrea – Sălaj.
În concluzie: „Nu oricine ştiea acoperi cu jupti de săcară şi aceia să puneau unu lângă altu, on rând, apoi on rând mai sus, apoi altu, să nu să baje ploia. Scheletu acoperişului era din lemn de goron şi făcut mai ascuţit, să nu să baje apa” – Luca Ioan, n. 1946, Chendrea – Sălaj.
Acel know how local era reprezentat de un set de practici cu efect garantat, al căror fundament era dat de un imens număr de experimente repetitive, dintre care au fost selectate cele cu finalitate pozitivă; câteva exemple: folosirea paielor mai lungi pentru acoperiș, panta abruptă a acoperișului în zonele cu mai multă ninsoare, presărarea nisipului peste murluială pentru a evita lipirea, folosirea pământului mai lutos și, deci, impermeabil, pentru vaioaje:
„Acoperişu era din paie de săcară, că erau mai lunji” – Galoş Ioan, n. 1936, Gălășeni – Sălaj.
„Tăte o fost cu paie, de grău şi de săcară, că alea erau lunji şi în loc de cupe să punea nadă; era legată şi să punea acolo în loc de cupe. Acoperişu era aşe, înalt, era mai drept, nu ca cele cu ciripuri, ca să ptice omătu” – Turian Nastasia, n. 1941, Gâlgău Almașului – Sălaj.
„Erau şi case din voioje, la care nu aveau rând, o fost care o făcut din cărămidă şi nu le-o ajuns şi o pus voioaje. Erau, da mai rar. Voioajile să făceau din pământ, da nu de ala negru, ce era spre Romita on fel, care era mai lutos” – Groza Eugenia, n. 1943, Groza Ioan, n. 1944, Gălpâia – Sălaj.
„În casă era liptit pă jos şi era curat; lipteam cu pământ şi balegă di la vacă, ca să nu crepe, să poţi netezî bine cu palma, să nu să cunoscă jejetile. Stăteam în jerunţi şi lipteam, câte o bucată, câte o postată… până când ieşeai cu ie în capăt, cătă prismă, apoi luai altă postată, până gătai. Apoi lăsai să să uşte, să te poţi băga în casă. La care îi era degrabă să intre în casă, presăra nişte nisip, să nu să leje lutu de pticiore. În tătă săptămâna să liptea, sâmbăta ori vinerea, da dacă erau furci, vinerea nu torceam şi atunci ne apucam de liptit” – Turian Nastasia, n. 1941, Gâlgău Almașului – Sălaj.
La fel, se știa care era momentul cel mai bun pentru tăierea copacilor și fasonarea trunchiurilor, în așa fel încât lemnul să aibă cât mai puțină umezeală și, deci, să necesite o cât mai scurtă perioadă de uscare dar și cele mai ingenioase metode de transport sau asamblare:
„Lemnu de fag ţânea ca lemnu de ştejar, da să nu aivă mâzga ceie în el: să tăia di la sfârşitu lui noiembrie până pân februarie, ca să reziste, aşe nu face carii.
Tăieam înainte cu jaogăru lemnu, să îmburda, tăiea crenjile cu săcurea, apoi chema mai mulţi din sat cu carăle, să făcea clacă; carele vineau numa cu osia dinainte şi dinapoie, şi lemnile să încărcau pă osiiile alea, cât era lemnu de lung.
Şura noastă îi dintr-un singur lemn, cât îi de lungă, de 13 meiteri. Să descărca în ocol şi meşterii ciopleau cu săcurea. Să făceau grinzâle şi le şi puneau, şi apoi căpriorii. Când era gata tăt, chemau mai mulţi oamini din sat şi montau lemnile” – Farcaş Ana, n. 1947, Farcaş Ioan, n. 1943, Gălășeni – Sălaj.
Tot repetitivitatea operațiunilor era și secretul unei manualități eficiente, ce conducea către un randament ridicat al demersului tehnic:
„Astea o fost case din pământ, și fundaţia era făcută dint-on ptic de piatră. Piatra la tăte casăle de aici să aduce din Şoimeni, îi on fel de carieră, îi piatră calcaroasă care să prelucrează foarte uşor, să poate prelucra din topor. Din piatra ceie să făcea on pic de fundaţie: să săpa on şanţ, cam două rânduri de hârleţ, şi acolo să punea piatra, până trecea de nivelu pământului de două palme, să nu ajungă ploaia şi umezeala la talpă, că aceie era sprijinu principal.
Acoperişu era din paie; paile de grâu să făceau jupti: erau câţiva oamini care ştieau să-l pună, era o tehnică că dacă nu-i puneai cum trebe, plouă. Să pun de-a lungu, ca să nu steie apa, să fugă. Să începe de jos şi până sus. Nu să legau juptii între ei, că erau bătuţi cu nişte maiuri de lemn ca să hie cât mai presaţi. Era gros acoperişu şi înalt să alunece apa şi zăpada. Nu aveau opritori la streşini” – Cristea Vasile, n. 1951, Cristea Maria, n. 1955, Adalin – Sălaj.
„Când s-o făcut cărămida cu presa, nu conta ce pământ îi. Io am făcut cărămida cu forma; este o casă la care io cu Măria, sora mea, am făcut cărămida. Să frământa pământu cu apă cu picioarile, apoi îl punea cu sapa pă o masă afară şi doi îl puneau în presă; era ladă spartă, fără fund, avea capac şi presărai prund şi o răsturnai acoale. Apoi o tăt întorceai şi păstă două-trii zâle după ce să usca, o puneai în banchet şi apoi o ardeai. Voioajile numa să uscau” – Groza Eugenia, n. 1943, Groza Ioan, n. 1944, Gălpâia – Sălaj.
Practic, construcția se adapta total condițiilor de mediu și se integra perfect în mediul natural, asfel încât nu doar să exploateze la maximum condițiile naturale oferite, dar să și fie supusă la un minimum de presiune generată de posibili factori distructivi (revărsări de ape, alunecări de teren, vânt). Să ne reamintim:
„Casăle să făceau cu faţa cătă răsărit sau mniazăzi. Aici vânturile şi ploia vin di către Apus” – Traica Iosif, n. 1929, Țăudu – Sălaj.
„Casa să făcea cam cătă răsărit, da să fie pă lângă drum; aici la noi este on părău și casele să făceau cam pă deal, să fie scutite de apă” – Pop Ștefan, n. 1925, Fildu de Mijloc -Sălaj.
Simbioza om – mediu înconjurător se putea citi în orientarea casei în teren, poziționarea față de soare, regimul de înălțime, combinarea intrinsecă a materialelor de construcție obținute exclusiv din natura imediată:
„Piatra pântu fundaţie o aducem di pă pământu lui Şatori, era carieră mare şi iară făcem clacă când le aducem, câte 20, 30 de cară de piatră. Îi o piatră cu care să lucră uşor, calcaroasă, de var, sau era şi piatră de schinci. Femeia gazdii le făcea de mâncare. Piatra o înşira roată şi păstă ie să puneau grinzâle; apoi, şoşii, apoi bârneau, şoşii să îmbucau cu bârnele, era on canal.
Păstă bârnile alea erau bătute leţuri mai subţârele, apoi lipteau cu pământ cu pleavă. Era făcut în mnijlocu ocolului, on ptic de gropă, pământ, punea apă, pleavă şi o călcau acolo cu picioarile până o amestecau bine apoi o puneau pă păreţi cu mâna şi tăt cu mâna o netezea, de era drept.
Hăizaşu să punea pă grinzâle de sus şi tavanu era podit cu scândură: era pusă scândură lângăolaltă şi pă deasupra era pusă alta scândură între ele, unde era crăpătură. Să lipea şi sus podu. Apoi aduceam arină şi aruncam pă jos. Hăizaşu era din căpriori de brad, de plop, apoi lăţuit, apoi să acopereau cu paie, cu şindrilă şi apoi ţiglă. Paile să puneau de care aveau. La marjine era bătut nişte ţăruşi ascuţâţi şi de aici începea de unde făceau acoperişu. Să merea de jos în sus, erau ascuţâte să nu steie apă” – Farcaş Ana, n. 1947, Farcaş Ioan, n. 1943, Gălășeni – Sălaj.
Eco-arhitectura avant la lettre
Eficiența energetică era avută în vedere, chiar dacă nu era denumită așa; o susține existența unor suprafețe vitrate minimale (geamuri mici) și construcția ingenioasă a instalației de încălzit și gătit; și conceperea unui spațiu acoperit – tampon între ușa de intrare în cameră și exterior, prin construirea tărnațului și / sau a tindei; această dispunere în plan susținea aceeași minimizare a costurilor de întreținere și maximizarea eficienței energetice:
„În casă aveam fiteu d-ala deștis, de băgam lemne și vedeam focu: jos puneai lemnele și sus era o plită și videam focu, era așe, deschis. Și după el era on undeț unde culcam pruncii aieștea mai mici, și le plăcea colo, că era cald. Cuptoru era zidit din pământ și cu cărămizi din alea de pământ. Erai aici țâgani care făceau cărămidă arsă” – Tiptiș Maria, n. 1946, Fildu de Mijloc – Sălaj.
„Am avut cuptor și în casa mare, așe, din cărămidă, așe, deschisă și cu cuptor lângă ea. Băgai lemnele direct, să vedea focu și dasupra era plită, simplă, fără roate, și lipit era cuptoru. Făceau mâncare pă plită, da și înaintea focului, că erau niște tigăi cu picioare. No, cuptoru ăsta o fost în casă, în casa ceie mare, că să și încălzea de la vatra aia. Și avea și undeț.
Cuptoru era on pic văcălit și undețu avea o vatră de lemn, cioplit, de să prelunjea. La temelia cuptorului era piatră și numa cuptoru era din cărămizi și noi am avut în față și câteva cahle. Erau verzi, cu forme, o tăt fost p-aici pân zona noastră. Bolfa cuptorului era destul de mare și p-acolo ieșea fumu din sobă. Și în casă erau două paturi și laviță mare, pă su jam, cât era casa dă lungă, între paturi” – Șimon Cornelia, n. 1951, Fildu de Sus – Sălaj.
„În cameră era vatră clădită din pământ şi în spate avea o vatră, între sobă şi părete, acolo durneu pruncii iarna, ungheţ. Deasupra avea plită şi ler. În casa bună nu să făcea foc, numa de sărbători. Demult, o fost vatră deschisă” – Ielciu Alexandru, n. 1935, Păduriș – Sălaj.
„La noi, casăle să făceau tăt la drum, să fie mai aproape şi să fie cu faţa cătă răsărit, aşe-i căldura bună, ca să fie cald, să nu fie umbră” – Galoş Ioan, n. 1936, Gălășeni – Sălaj.
„Ferestrile erau mnicuţă, le luam din ţâţâni şi ca luna le făceam la vale” – Martin Ana, n. 1940, Fildu de Jos – Sălaj.
„În faţa căşii era on târnaţ lung; casa avea două camere şi tindă în mnijloc. Intrai în tărnaţ, apoi în tindă şi din tindă în cele două camere: casa di la drum şi casa di cătă grădină” – Ielciu Alexandru, n. 1935, Păduriș – Sălaj.
„Era tărnaţ şi intrai în tindă şi din tindă în casa dinainte” – Martin Ana, n. 1940, Fildu de Jos – Sălaj.
„Casăle aveau tărnaţ cât era de lungă, deştis şi liptit şi acolo pă jos, şi puneam prund păstă el. Casa avea o cameră mai mare cătă drum şi o tindă şi o cameră mai mnică cătă poiată” – Pop Lucreţia, n. 1944, Chendremal – Sălaj.
„Am avut casă de aceie veche, acolo am stat până am fost de șepte ani: o fost casă acoperită cu paie, cu tărnaţ. De afară călcai în tărnaţ şi din tărnaţ în tindă şi din tindă în cameră, numa o cameră” – Trestian Aurelia, n. 1941, Sînpetru Almașului – Sălaj.
Ceea ce numim astăzi „costuri de producție” aveau o fundamentare financiară, economică și tehnică extrem de profitabilă: construcția casei era bugetată aproape de zero: pământul, piatra, lemnul, paiele, toate se procurau fie din producția proprie, fie erau pur și simplu luate din hotarul satului, fără nici un fel de costuri de achiziție și cu costuri de exploatare și transport acoperite integral prin mecanismul socio-economic definit în satul tradițional de clacă. Mai mult, costurile mici erau direct corelate cu existența unor cantități mari de materiale de construcție în natură:
„Și aveau oaminii pădure și aduceau lemne mari, groasă, așe să aducea din pădurea fiecăruia” – Tiptiș Maria, n. 1946, Fildu de Mijloc – Sălaj.
„Să făcea clacă la tăt: meream după ciripuri cu carăle. Merea gazda sara pă la vecini şi întreba: – Nu-i face bine să vii mâini să-mi ajuţi? – Ba oi vini! Şi îi spuneai la muiere: – No atâţia omeni om avea! Și făceam plăcintă, pită, clisă, caş, şi la adus piatră” – Ţico Lenuţa, n. 1943, Ţico Nicolae, n. 1938, Ruginoasa – Sălaj.
„Pă jos să liptea cu pământ amestecat cu balegă de vacă sau bivol, că ţâne mai mult, nu creapă, apoi puneam nisip de ala argilos; meream înt-o râpă, rădeam cu sapa dint-o stâncă şi aruncam pă jos; aşe era de fain, galbân, pân casă, apoi ala să mătura, cât nu intra în pâmânt. Lipteam cam cum începea a să strâca, după cum era muierea de harnică, cam în tătă sâmbăta” – Luca Ioan, n. 1946, Chendrea – Sălaj.
Nici „cheltuielile pentru întreținere și exploatare”, denumite azi, generic, „costuri cu mentenanța produsului finit” nu erau mari, dacă stăm să ne gândim că materialul de reparație era ieftin și ușor de procurat și transportat, fiind foarte aproape de amplasamentul casei. Fiecare sat avea un loc bun pentru pământ (mai lutos sau mai argilos, în funcție de specificul lucrării), zone mai pietroase de unde se putea lua piatra (de cele mai multe ori de pe păraie, de lângă sat, dar uneori din vreo carieră din apropiere), sau culturi de secară ori grâu, pentru paie:
„Păstă cornii aceia di la acoperiş erau bătute leţuri şi apoi pusă paie de grău şi de săcară, da mai mult de grău. Tăt le scutura, aşe, ca să margă înt-o formă. Erau mulţi oamini la acoperiş şi le călcau paile tăt roată; să adunau din sat mulţi oamini şi înt-o zî o acopereu. Io am văzut când o acoperit mai multe poieţi. Acoperişu era mai ascuţât, ca să cuie apa jos, repide, să nu intre în paie. Dacă să făcea câte on părău pă acoperiş, cărare pă casă, băgau aşe, cu bota, alte paie” – Dumitraş Oniţa, n. 1933, Ugruțiu – Sălaj.
Toate aceste considerente erau valabile și pentru reparațiile curente, care se executau tot cu materie primă ieftină (practic, fără bani), ușor de procurat și aflată la îndemână:
„Fundaţia era de piatră, da aici la noi nu prea ieste piatră, așe că strânjeam di pă păraie” – Nica Iovian, n. 1928, Miluani – Sălaj.
„La acoperit cu paie să făcea o clacă cu tăţi oaminii din sat: unii dădeu de jos cu furca, alţii erau sus şi le călcau şi le băteau bine. Paie de grău s-o pus. Paile să puneau gros, după ploi să aşezau și unde să strâca, să suia omu cu scara şi c-on lemn băga paie aşe, pă unde trăbuiea” – Ielciu Alexandru, n. 1935, Păduriș – Sălaj.
„Să acoperea cu paie de grău, că să pune strat gros, și trăbuieau multe cară, vreo zece cară de paie la o casă. Să ajutau oaminii, strânjeau mai multe paie di la pământurile lor” – Ţico Nicolae, n. 1938, Ruginoasa – Sălaj.
„Clacă să făcea la tăte, la pământ, la piatră, mai mult la căsâle de pământ, la acoperit. La alea de cărămidă erau oamini aice, care făceau cărămidă şi-o ardeau şi o clădeau zâdarii” – Trestian Aurelia, n. 1941, Sînpetru Almașului – Sălaj.
„Când îşi făceau oaminii casă, să ajutau oaminii: la adus piatră, lemne, la băgat lutu, la tăt şi când s-o făcut casăle de cărămidă, mereau oaminii unu la altu” – Cheţa Victoria, n. 1925, Trestia – Sălaj.
„Casa era pă piatră, da dealurile astea erau pline de piatră şi mereau cu carăle şi aduceau.
Era lut în răzoru di la vale şi mereau bdieţii oamini cu caru ori cu sacu, tăt să ducea până umplea faţa cu pământ şi apoi dădea cu var” – Druhora Ileana, n. 1941, Baica – Sălaj.
Același sistem de asamblare ecologic, natural, cu exploatarea materialelor non-industriale era valabil și pentru porți sau garduri:
„Erau porţi de lemn şi vraniţă, cum ne băgam în ocol, din scânduri, pă marjină mai gros on pic, să arădica, şi portiţă mnică tăt din leţuri. Gardu era din nuiele şi să punea pă el paie; fiecare îşi făcea: să bătea pari deși, şi între ei șerpuiea, aşe, nuielile de răchită, că să îndoiea, sau de alun” – Moldovan Anastasia, n. 1942, Hida – Sălaj.
Izolația și ceea ce numim acum „randament termic” erau, de asemenea, avute în vedere:
„Casa era din bârne şi băgat lut; mai cald era în alea!” – Cheţa Victoria, n. 1925, Trestia – Sălaj.
Nici transportul materialelor nu era prea costisitor, nici măcar în cazul celor „gabarit depășit”:
„Aduceam piatra cu carăle, că trăbuiau câteva care de piatră la o casă bună. Și aduceam lemn din pădure, și dă doișpe metri lunjime, că mutam loitrele și atunci să lunjea caru și atunci să putea aduce și lemne mai lunji” – Pop Ștefan, n. 1925, Fildu de Mijloc -Sălaj.
„Tăieam înainte cu jaogăru lemnu, să îmburda, tăiea crenjile cu săcurea, apoi chema mai mulţi din sat cu carăle, să făcea clacă; carele vineau numa cu osia dinainte şi dinapoie, şi lemnile să încărcau pă osiiile alea, cât era lemnu de lung.
Şura noastă îi dintr-un singur lemn, cât îi de lungă, de 13 meiteri” – Farcaş Ana, n. 1947, Farcaş Ioan, n. 1943, Gălășeni – Sălaj.
De la know how la knowledge. O calificare la locul de muncă, setată cutumiar prin transmiterea informației
Amplasarea în teren a casei, precum și dimensiunile sale sau forma arhitecturală finală țineau cont de fenomenele naturale cu care s-ar fi putut confrunta construcția și cu contextul pedo-climatic: regimul de temperatură, umiditate, precipitații, vânturi sau predominanța unui anoptimp dictau orientarea casei, adâncimea fundației, înălțimea acoperișului, forma curții și delimitarea ei cu construcțiile anexe:
„Casăle să făceau după poziţia sorelui, unde să bată soarile. La început tătă lumea avea casă din pământ, apoi, pân 1950, o început să şi le strâce şi să-şi facă altile. O fost şi casă cu voioaje, apoi o fost cu cărămidă” – Ielciu Alexandru, n. 1935, Păduriș – Sălaj.
Un amplasament bun și o încadrare superioară, avantajoasă, în natură, confereau casei ceea ce noi numim azi „valoare imobiliară” sporită:
„Locu de casă era cât mai aprope de sat; în sat, aci unde stăm noi îi Dos, da În Faţă era loc mai bun, îi în faţa soarelui, tăt timpu bate soarile, îi on loc mai uscat, mai prielnic de agricultură. În Dos îi mai îndosât, nu pe bate soarile şi poamile din Faţă îs mai dulci, să coc mai repide, îs mai altfel ca aiestea din Dos. Locurile di la Faţă erau mai scumpe ca locurile di la Dos, pentru poziţia faţă de soare. Şi fântânile îs altfel acolo, dacă ai dat de izvor, alea nu mai sacă, astea de aici sacă mai iute” – Cristea Vasile, n. 1951, Cristea Maria, n. 1955, Adalin – Sălaj.
„Căsâle să puneau cu faţa cătă soare” – Ţico Lenuţa, n. 1943, Ruginoasa – Sălaj.
Până și compartimentarea interioară și mărimea camerelor era dictată nu doar de rațiuni sociale și familiale, știindu-se că exista o mare probabilitate ca familia să fie numeroasă (nu doar din tabuizarea religioasă a avortului, dar și din simpla necesitate a brațelor de muncă generate de mai mulți copii), ci și de contextul oferit de condițiile naturale, de exemplu necesitatea unei mari cantități de lemne pentru încălzire:
„Erau case vechi, de lemn, mnicuțe tare! cu pământ bătut și cu un pic de prismă, da nu toate aveau brău la prismă și erau patru bandori în colțuri; erau tare mici casele, aveau numa o camera și tinda. Unde erau două familii, că poate erau doi frați, erau două camere, așe: tinda pă mnijloc și o cameră de-a stânga și o cameră de-a dreapta.
Și nu numa că erau mulți într-o casă, da cloșca scotea puii în casă, oaia făta în casă, no, și vițălu îl țâneam de multe ori în casă până era mnic…” – Burian Ileana, n. 1950, Chechiș – Sălaj.
„Eram opt fraţi: coptiii durmeau şi în caseta ceie de la lădoi, acolo să băgau. În casa di cătă gredină, cătă ogradă, în care stăteam, erau două paturi cu tăblii, porladă şi on scaun lung, masă, stelaje, lingurar.
Tăţi opt copiii cu părinţii stăteam în tindă şi în casa di că tă gredină.
Aveam tărnaţ şi avem on pat acolo şi vara acolo dormeam, pat cu paie, lipideu de pânză; nu avaem strujece, apoi o vinit strujecile mai târzâu, şi aveam on ungheţ şi acolo mai durmeam.
În casa di cătă drum nu să stătea, chiar dacă eram mulţi. Acolo primeam colindătorii, să făcea foc. Era gătată fain cu şterguri cu fitău: ale să puneu numa la Crăciun, şi blide faine, erau trii rânduri, aşe, cu ruji, unu sus, mai jos două de-o lature şi de ceielaltă şi apoi mai jos – trii. Era pat cu cort: aveam pat cu tăblii, și să punea păstă tăbliile alea scânduri şi păstă – lipideauă: alb, apoi de lână, apoi iară alb cu cipcă, tăt aşe, apoi perinile sus, câte aveau… şi zece, să puneau crestul, cu faţa încoace, cu capătu care era fain, din fitău. Acolo ne băgam noi, pruncii. Ala aşe era în casă. În ala din casa în care stăteam, acolo durmeau părinţii” – Ţico Ana, n. 1946, Țico Petru, n. 1940, Ruginoasa – Sălaj.
„Casa părintească veche era on tărnaţ, tinda şi două camere şi stăteau doi fraţi: părinţii şi noi înt-o cameră şi fratile tatii cu familia în ceielaltă cameră. În tindă era cuptor cocător. Era casa din sus, casa din jos şi vireandă.
Aici la noi erau doi fraţi: bunicii mnei – unu avea ieşire încolo, unu încoce. Casa era mai sus, casă cu două camere: familia unuia ieşea încolo, familia nostă ieşea dincoace. Noi am fost înt-o vreme 11 înt-o cameră. Casa o fost numa cu două camere, fără tindă şi avea tărnaţ în faţă şi-n spate, pă laterale din tărnaţ intrai direct în cameră” – Cristea Vasile, n. 1951, Cristea Maria, n. 1955, Adalin – Sălaj.
Cum spuneam, asistăm la o eco-arhitectură avant la lettre, pentru că vechii meșteri constructori ai satului tradițional, la fel ca beneficiarii construcțiilor lor integrate natural erau, cum am zice noi astăzi, foarte „prietenoși” cu natura, ca niște adevărați ecologiști, ocupându-se, în paralel cu exploatarea resursei naturale locale și cu regenerearea ei: se replantau arbori, se semănau (oricum) culturile de păioase și se refoloseau materiale de construcție de la casele mai vechi:
„Talpa care o fost la casa veche o-am pus talpă la şură” – Nica Iovian, n. 1928, Miluani – Sălaj.
„Când să strâcau alea vechi, să mai foloseau materiale pentru casa nouă: la noi grinzâle pă pemniţă îs di la casa veche” – Ţico Lenuţa, n. 1943, Ruginoasa – Sălaj.
Această tactică a deschis oarecum calea spre activismul de mediu actual, ca un model de exploatare regenaribilă și nepoluabilă, întrucât nu folosea (aproape) niciun fel de materiale industriale:
„Casa asta nouă, tătă fundaţia la ie, îi cu piatră di pă dealuri; meream cu tata cu caru, și io stăteam înaintea dibolilor până-ncărca. Am avut oamini în clacă şi oamini care o lucrat la casă. Pă fundaţia de piatră s-o pus cătran de ala negru. Asta o-am făcut cu plan, cu meşter. Cărămida u-o făcut unu din sat, badea Gligor, şi amu trăieşte, are 101 ani, Şolomonean Grigore, că el era şi zidar; o avut on fecior şi lucrau amândoi.
Cărămida să făcea din pământ, că să făcea o gropă lângă casă sau pă deal. Pământu să amesteca bine cu apă, să punea în lăduţă, să bătea bine şi u-o ţâpam de pământ şi u-o lăsam să să uşte două zâle dacă era cald, iară dacă era de ploaie puneam oarice păstă ie să n-o ploaie. Apoi o făceam banchete lunji. Cărămida di la casa asta tătă îi făcută de noi, nu-i cumpărată şi piatra-i scoasă de noi!” – Luca Ioan, n. 1946, Chendrea – Sălaj.
În plus, exploatarea corectă a resursei naturale conducea și la creșterea duratei de exploatare a materialului de construcție: reamintim că fiecare țăran știa când trebuie tăiat lemnul în așa fel încât să nu fie plin de sevă, care ar fi putut facilita degradarea prin putrezire sau cât timp trebuia uscat înainte de prelucare (de cele mai multe ori prin cioplire); la fel, se știa care paie erau mai bune (de secară, pentru că erau mai lungi) și care e cea mai profitabilă tehnică de montare a lor pe casă:
„Casa era pă boci de lemn pă su talpă şi la colţuri puneau piatră; noi am adus piatră din Bozna şi din Călăţele. Păstă boci şi pietre să puneau tălpile, apoi şoşii şi apoi să arădica casa; umpleam cu tină şi apoi lipteam cu molitură di la părău şi balegă di la vaci, că nu crepa, ori lut di pă deal, că ala era mai alb. Era balegă, că erau două ciurzi în sat de diboli, câte 160 de diboli înt-o ciurdă. Balega să punea să nu crepe.
Puneau bârnile şi puneau tina, apoi, mai târzâu, băteau pă şoşii aceia leţuri şi apoi băgau tina acolea şi bătuceau acolo cu mâna şi după ce să usca o lipteau cu mâna cu molitură. Până târzâu s-o văcălit cu prund şi molitură,că nu era ciment.
Văruieam la Paşti, la Crăciun, cu var şi cu mierăială. Mama lua răkită uscată şi o ardea şi o sfărma bine, bine, și cărbunile di la ie să făcea ca fărina; cărbunele de răchită îl cerneau pân sâtă şi ţâpa on pic în var, să fie mai închis, să nu hie aşe alb, să fie mai închis păretile.
Pă jos, cotam ajac roşu şi trăjeam brău în casă roată, aşe, de-o palmă, şi afară cât era fundaţia cu boci, dădeam cu de-ala. Apoi s-o pus feşteală neagră, da mai târzâu.
Uşile şi ferestile le făcea on tâmplar în sat, din brazi; aduceau lemn di la munte, cumpărau fosle.
Casa să acoperea cu corni şi să băteau leţuri şi oarecând să punea paie; să începea pă din jos, roată, şi puneau nişte ţăpuşi să nu alunece paile. Să urcau bărbaţi mai mulţi şi le călcau; oarecâţi dau paile de jos şi oarecâţi le călcau bine. În vârf aveau tăt aşe, ţăpuşe, să nu le ducă vântu. Paie de grău să punea, că să sămâna mai mult ca săcară; să coseau cu coasa să hie mai lunji sau bărbaţii şi muierile cu secerea” – Bura Salvina, n. 1939, Sântămărie – Sălaj.
Țăranul – muncitor și muncitorul – țăran; dispariția satului tradițional și clădirea „satului global”
Așa cum se vorbește, în lumea satului tradițional românesc, despre o „magie difuză”, accesibilă, în linii mari, tuturor femeilor, mai ales în ipostaza acestora de mame – generând o magie casnică, domestică, familială, non-agresivă, non-intruzivă și mai ales defensivă, curativă și terapeutică – tot așa putem vorbi și despre un bagaj „difuz”, „domestic”, „casnic” de cunoștințe în domeniul construcției de case țărănești, în spațiul aceluiași sat tradițional.
Sectorul acoperit de arhitectura și elevația caselor în satul tradițional consta, așa cum aminteam, pe de o parte, într-un set de operațiuni derulate cu instrumentarul și recuzita potrivite – un veritabil know how, pe care azi îl folosim în birourile noastre sub formă de „proceduri standardizate”, și, pe de altă parte, într-un ansamblu de „învățăminte și „sfaturi practice”, un soi de knowledge tradițional, de înțelepciune populară transmisă pe cale orală de la o generație la alta.
Meșterii – țărani observau, experimentau, înțelegeau, fixau în practică și aplicau diverse metode, ustensile, materiale, astfel încât să obțină un produs finit (casa), cu materii prime și materiale cât mai ieftine (dacă se poate gratis, preluate din natură), cu transport cât mai simplu (cu mâna sau cu carul cu animale), cu ajutor specializat cât mai puțin (meșteri consacrați) și cu ajutor nespecializat „la schimb” (claca), așadar cu costuri minime și beneficii maxime.
Înțelegem de ce preferința pentru tot ce putea fi preluat din natură era maximă: rezultatul final, produsul finit, era perfect integrat în natură și natural, consecință a unei eco-arhitecturi și a unor activități prietenoase cu mediul înconjurător – nu neapărat ca efect al vreunei admirabile conduite civice pro-natură a țăranului român ci, mai degrabă, ca rod al unui anume weltanschauung, al unui mod de viață perfect racordat la natură și a unei mentalități globale potrivit căreia omul și casa lui erau perfect încadrabili în peisaj, în echilibru și armonie terestră și cosmică.
Meșterii – țărani învățau, așadar, unul de la altul și transmiteau aceste învățături și deprinderi din generație în generație și deseori de la tată la fiu, în cadrul aceleiași familii; acest model s-a păstrat și s-a perpetuat și după anii 50, când au apărut meșterii zidari, tâmplari, pietrari, cei mai mulți cu câteva clase făcute la școala din sat și, poate, cu o specializare la vreo școală profesională de la oraș, care își formau „echipe” de muncitori calificați „la locul de muncă” dar fără carte de muncă, adică ajutoare îndrumate direct în „procesul de producție”:
„O fost meşteri mulţi pă aici” – Martin Ana, n. 1940, Fildu de Jos – Sălaj.
„Erau meşteri buni atunci, și nu-ţi trăbuiea autorizaţie” – Zdroba Viorica, n.1937, Dragu- Sălaj.
„Socru mneu o știut tare bine să facă case și făcea o casă de la început până la sfârșit” – Pop Ștefan, n. 1925, Fildu de Mijloc -Sălaj.
„Socru mneu o fost zidar, n-o avut şcoală, o avut șepte clase, aşe o ştiut, că învăţau unu di la altu. Pă vreme ceie să făceau cu autorizaţie di la primărie, era mai strict on pic, și aveam on plan” – Pop Lucreţia, n. 1944, Chendremal – Sălaj.
„Era echipă de meşteri care făceau casăle după 1960, o făceau de la început până la sfârşit, ştieau meserie unii di la alţii. Când începeai la casă, vineau meşterii şi băteau nişte ţăruşi, pă unde să-ţi faci şanţ. Di pă o uliţă, tăţi să orientau unii după alţii: on antreu, două camere şi o cămară, și din cămară de obicei să urca în pod” – Cristea Vasile, n. 1951, Cristea Maria, n. 1955, Adalin – Sălaj.
„Tata o învăţat de la bunicu. Tata făcea roate de car şi lăzi şi moşu făcea războaie de ţăsut şi lăzi. Nu o avut atelier, lucra în casă.
Tata era meşter tare priceput; merea în pădure cu vacile, cu caru şi alejea lemnile în funcţie de ce făcea dân iele: unu era bun de picior la ladă, altu de capac, altu de căpătâie; numa din fag, că să lucra mai uşor. Toamna le aducea şi iarna le făcea; până primăvara, la noi în casă era on scaun lung, cât îi patu aiesta, pă care tăt cioplea tătă iarna. Aducea lemnu şi-l punea pă lângă cuptor în casă să să uşte on pic şi să punea cu săcurea şi cioplea; avea scule multe” – Cheţa Victoria, n. 1925, Trestia – Sălaj.
Apariția și extinderea pe scară largă a unor materiale străine de cele naturale, precum și evoluția tehnicilor arhitecturale din ce în ce mai elaborate, în paralel cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de construcție și a existenței unor mari resurse energetice necesare exploatării, au condus la apariția unor locuințe tot mai îndepărtate de cele ce exploatau resurselor naturale:
„Cu teglă o început să să facă pân 1950; erau multe case cu paie şi şuri şi poieţi. Alea cu teglă o avut două camere şi on coridor, apoi iară le-am strâcat şi în 70 am făcut alta, din bolţari. S-o acoperit cu ciripuri: luai ciripuri pă ouă, di la Turda” – Zdroba Viorica, n.1937, Dragu – Sălaj.
„Socru mneu o fost zidar, n-o avut şcoală, o avut șepte clase, aşe o ştiut, că învăţau unu di la altu. Pă vreme ceie să făceau cu autorizaţie di la primărie, era mai strict on pic, și aveam on plan.
Pă dinafară o-am făcut cu nisip cu var şi ciment. Aveam sobe de teracotă şi ne-am luat şpor pă care făceam mâncare” – Pop Lucreţia, n. 1944, Chendremal – Sălaj.
„În 1958, când am făcut casa, numa una mai era în sat din cărămidă, apoi o început la rând. Am făcut două camere, antreu şi cămară. Ciripurile le-am adus di la Cluj, de Jimbolia, greu, cu o maşină până înt-on sat de aici şi apoi m-am dus cu tăte carăle din sat după ie şi o-am adus acasă. Atunci în anu ala m-am şi însurat, iară casa o-am gătat la on an după aceie.
Nu mi-o trăbuit acte pă casă” – Ielciu Alexandru, n. 1935, Păduriș – Sălaj.
„Casa nouă o-am făcut în 1970; o trăbuit proiect, da erau proiecte stas şi aşe o trăbuit să o fac, am fost la Zalău după proiect. Meşterii erau din Macău; casa îi din bolţari, din zgură cu ipsos, are fundaţie săpată în pământ: la capătu dinjos are fundaţie cât îs io de înalt” – Sarca Ana, n. 1939, Gălășeni – Sălaj.
„Să făcea fundaţie şi era şi ţiment deja. Aici să făceau casăle în vinclu, o cameră sus, una mai jos, la intrare era o verandă şi o cămară. Era care aveau între camere o bucătărie mnică. Nu-ţi trăbuiea autorizaţie. Să acoperea cu ciripuri di la Jimbolia. Să aduceau cu trenu până la Aghireş şi apoi mereau cu carăle după ie. Alea erau cele mai bune. Erau două – trii echipe de meşteri zidari. Pă jos să podea cu scândură. Meşterii nu aveau şcoală, învăţau di la tată, di la bunic. Erau meşteri care lucrau cu lemnu, cu ptiatra, zidari.
Casa asta îi făcută în 1948, cu două camere, verandă şi bucătărie. Apoi am făcut bucătărie de vară la poiată. S-o început să să facă bucătăriile şi cămările. În camere să făceau sobe de teracotă pântu încălzit. În Chendremal era meşter care făcea sobă de teracotă.
În Huedin era fabrică de mobilă, era din furnir de nuc cu 10.000 de lei. Erau preşuri ţăsute din rondiuri şi apoi covoare de iută. Foarte greu să aflau, ştiu că am dat on viţăl şi ne-o dat on covor di trei pă patru meiteri, din Cehu.
În anii 50, atunci şi-o făcut tătă lumea casă” – Ciuca Lia, n. 1946, Zimbor – Sălaj.
Așa cum reiese din mărturiile de teren, folosirea unor materiale de manufactură sau industriale ținea și de starea socială și de nivelul economic al gospodăriei: „Materialele și soluțiile structurale utilizate au fost determinate de condițiile naturale, dar și de relațiile sociale și de bunăstarea materială a locuitorilor. Utilizarea unor materiale ce rezultă dintr-un proces industrial sau caracteristic unor manufacturi, cum este varul, cărămida, țigla sau sticla sunt determinate direct de bunăstarea materială și nivelul de dezvoltare economică al comunităților” (Arpad Furu, op. cit., p. 144):
„Din 1962 o început să să strâce alea vechi şi s-o făcut căşi din teglă, da cei săraci şi-o făcut din voioje” – Pop Lucreţia, n. 1944, Chendremal – Sălaj.
„O fost aici și case din cărămidă nearsă, din vaioaje. Care o fost mai săraci, aciie și-o fost făcută casa din vaioaje. No, alea erau cărămidă nearsă, numa așe, din pământ, nears. Și care o fost on pic mai avuți, mai târzâu și-o făcut casă din cărămidă arsă, nu ca vaioajele” – Tiptiș Maria, n 1946, Fildu de Sus – Sălaj.
Practic, singurul dezavantaj al arhitecturii țărănești tradiționale și al elevației aproape exclusiv din materiale naturale era un anume grad de fragilitate în fața intemperiilor, o anume perisabilitate a elementelor de construcție (cum ar fi, de exemplu, acoperișul de paie bătute), dar care, până la urmă, erau reparate sau consolidate cu fonduri minime, fiind procurate din natură: „Locuințele tradiționale rurale erau construite din lemn, pământ și trestie sau paie; de aici a rezultat, în decursul timpului, caracterul lor perisabil și necesitatea reconstrucției lor la intervale mici de timp. Casa rurală contemporană reprezintă o îmbinare de construcție durabilă cu zidărie de piatră și cărămidă, planșee din beton armat, învelitori din tablă sau țiglă” (Trăilă Cernescu, Schimbări din perspectiva locuirii în mediul rural românesc, în Ilie Bădescu, Claudia Buruiană, Țăranii și noua Europă, Editura Mica Valahie, București, 2003, p. 156), reamintește un studiu vast, cu punctul de pornire în abordările socio-culturale gustiene și analiză a elevației până la sfârșitul secolului trecut.
În acest context, arhitectura tradițională a suferit mutații notabile, multe dintre ele justificate oarecum „abuziv”, din perspectivă culturală, de „progresul rural ” și „modernizarea satelor”.
Concret, la toate palierele locuirii / habitatului dar și al complexului arhitectonic al gospodăriei tradiționale au fost operate glisări:
- la nivel mentalitar, casa a devenit cel mai important bun avut în posesie, cel care conferă legitimitate comunitară și socială
- în plan familial, de la ipostaza de cămin s-a trecut la cea de locuință, cu spațiu excedentar raportat la membrii familiei
- în sectorul funcționalității, casa a devenit mai funcțională, mai bine repartizată, mai confortabilă
- ca atitudine estetică, cele mai multe din ipostazele simbolisticii tradiționale au fost eludate sau mult denaturate și a apărut imaginea de „casă ca la oraș”.
După 1989 au urmat alte modificări în viziunea arhitectonică, generate de:
- apariția unor fracturi sociale și culturale: socialismul și comunismul și „crearea omului nou” au generat o arhitectură mult diferită de cea a satului tradițional, tributară orașului muncitoresc, blocurilor, caselor „stas”, parcelării în „loturi ajutătoare” primite de la CAP;
- migrația pe paliere sociale multiple: mai întâi migrația la muncă în țară, pe șantiere, apoi migrația de la țară la oraș și apoi în statele vest-europene (mai ales în varianta pe care sociologii o numesc „migrație circulatorie”)
- procese accentuate și foarte rapide de modernizare, urbanizare, globalizare: la fel ca multe alte compartimente ale locuirii, arhitectura a luat-o pe drumul Europei fără granițe, contaminându-se cu trendurile europene; viața dublă a migranților a transformat pășunile și râturile sătești în cartiere noi, devenite acum aproape citadine, unde miile de euro sunt convertiți în cărămidă, beton, termopane, țiglă (de cele mai multe ori albastră sau verde) (amintim un studiu remarcabil pe zonă: Eugen Crihan, „Casele făloase” între instrumental și simbolic, în (coord.) Camelia Burghele, Case, oameni și povești. Arhitectură și locure pe Valea Someșului, Editura Universitară, Editura Porolissum, București, Zalău, 2018, p. 175)
Pentru comparație, ne reamitim celălat life-style, al țăranului din satul traditional:
„Io-s din Gălpâia. Am fost șepte fraţi, mama, tata şi mama bătrână. Tăţi am stat înt-o casă, o fost căsâle faine, mari, pă vremea ceie. Tata o fost meşter lemnar, am avut două căşi mari (camere) şi o tindă. Trii paturi erau înt-o casă (cameră) şi am avut şi pătuţ pă care-l băgam su pat, şi noaptea-l trăjeam. Şi când făta oaia – o aducem cu mnielu în casă.
Hiaba am avut două căşi (camere), că nu stăteam numa în una. Numa în una făceam foc, acolo am stat tăţi: acolo era leagănu, acolo o fost oaia, și prunci mulţi. Odată o băgat on pat în poiată înt-o iarnă, și noi pruncii am durnit acolo. În ceie casă în care nu să făcea foc era ciubere, tocuri şi oale, tăte strânsă acolo, că nu aveam grajd. Puţâni o fost care ţâneau mândru în casa ceie, nu ştiu dacă o fost doi-trii în tăt satu” – Săuca Florica, n. 1937, Racâș – Sălaj.
Satul re-populat: tradiție, pseudo-tradiție, anti-tradiție, tradiție inventată, tradiție alterată, tradiție importată, tradiție trendy / fancy / glossy
Așadar, în context, merită completată o mai veche abordare a ceea ce înseamnă, acum, satul românesc actual, cel mai probabil doar un „sat post-tradițional”, alăturat unui „oraș post-modern”, în fapt societatea de care trebuie să se ocupe astăzi, antropologul:
- aproape inexistentul sat non-modern, apropiat de stadiul de sat tradițional, cu populație rurală și cadre rituale ce leagă firesc naturalul de supranatural, cu case tradiționale vechi, variantă tot mai rar detectabilă în teren (doar sate izolate, conservative, departe de drumurile de acces);
- foarte frecventul sat modernizat, rezultat al transformărilor oarecum firești generate de tehnologiile modernității, tot mai aproape de mediul urban;
- mai puțin frecventul sat european, beneficiar al proiectelor de dezvoltare finanțate de UE (din păcate, de cele mai multe ori o „caricatură” a satului european: parcuri și locuri de agrement pentru comunități îmbătrânite, săli de sport la kilometri buni de școală etc);
- recentul caz al satului rezidențial sau re-populat (satul de la periferia orașului – periurban, sau satul de munte nemțesc depopulat și re-populat de artiști, arhitecți, poeți, cu domiciliul în marile orașe);
- tot mai întâlnitul sat refăcut de migranții care au lucrat în țările UE și se întorc acasă de sărbători sau în concediu, când refac casele bătrânești sau își ridică altele noi, cu multă fală;
- omniprezentul oraș populat de țărani, dezvoltat în epoca socialistă, țărani aflați acum la a doua și a treia generație de orășeni, dar care încă mai păstrează cadre ale vieții sătești;
- mai noul oraș modern, cu adevărat urban, dar care își exprimă limpede, deseori, opțiunea pentru unele „beneficii” țărănești: mâncare bio, eco, naturală, sau produse de patiserie după rețete tradiționale, sau meniuri de restaurant bazate pe rețete zise „ale bunicii”, sau locuințe din materiale tradiționale, sau produse culturale și media generate de obiceiuri țărănești, furnizate acum sub formă de spectacole, reprezentări media sau festivaluri de folclor;
- foarte complexele orașe mari, în care multinaționalele care și-au deschis filiale promovează un stil de viață corporatist la nivel comunitar și multiple seminarii de dezvoltare personală la nivel de individ, construind, astfel, mediul urban occidental, concurențial, corporatist (cercul social cel mai important devine cel al colegilor de serviciu, „oamenii din firmă”, în detrimentul familiei, vecinilor, prietenilor dinafara firmei);
- în fine, nou – apărutul oraș cosmopolit, cum ar fi București sau Timișoara, unde nu locuiesc doar minoritățile oarecum „clasice”, ci și populație arabă imigrantă, orașe care câștigă din multiculturalitate, în loc ca aceasta să fie o problemă socio-culturală ce ar necesita soluții (Camelia Burghele, Satele sălăjene și poveștile lor, vol VIII, Povești și povestitori. Ferestre deschise către memoria satului sălăjean, Editura Etnologică – Editura Caiete Silvane, București – Zalău, 2016, p. 24).
Totuși, ultimul deceniu impune și un alt fel de sat, re-consolidat după o perioadă de diluare, încetinire sau chiar dizolvare a vieții comunitare, fie prin îmbătrânirea populației și migrarea tinerilor către oraș, fie prin migrarea definitivă pentru muncă. Este vorba despre satele mai pitorești, cele mai multe cu o așezare geografică favorizantă, pitorească, de obicei de deal sau munte, ordonate, cu o arhitectură bine definită, de cele mai multe ori foste sate ale sașilor, maghiarilor sau pemilor, dar și sate românești. În aceste sate au început să migreze orășeni supra-saturați de viața urbană stressantă, gălăgioasă și prea alertă, formând mici nuclee comunitare care militează pentru reconsiderarea arhitecturii locale și pentru recondiționarea caselor vechi.
Acest gen de sat re-inventat se opune oarecum satului de vacanță dar și satului turistic; în ultimele două decenii au apărut sate cvasitotal „achiziționate” de orășeni mai înstăriți, care au transformat vechile case țărănești în case de vacanță perfecte, generând o discrepanță mare între sezonul de concedii și restul anului, când satul re-devine pustiu; s-a ajuns chiar la o anume „specializare” a unor astfel de sate: arhitecții au un sat al lor, artiștii au un alt sat, notarii și avocații un altul; toate sunt însă sate de vacanță, care, deși au conservat foarte bine arhitectura tradițională, originală, sunt marcate de secvențialitatea anuală generată de concediul proprietarilor.
Celălalt tip de sat readus (parțial) la viața patriarhală, cu conservarea notabilă a arhitecturii țărănești este satul turistic, în care investitorii în turism și / sau dezvoltatorii imobiliari au renovat grupuri de case vechi, dându-le o destinație turistică; fără a fi blamabil, acest demers turistic de refacere a profilului arhitectural al satului este imperfect, pentru că nu stimulează deloc viața comunității și destul de puțin implicarea acesteia: comunitatea nu se consolidează (ba chiar uneori poate fi deranjată de afluxul prea mare de turiști gălăgioși și neatenți cu locurile de parcare), ci doar beneficiază de pe urma unui investitor – de cele mai multe ori extern, străin de sat.
Cu certitudine, însă, re-inventarea satului și obsesia patrimonializării și a identității locale trebuie citită eminamente pozitiv: este, practic, singura cale viabilă de salvare a patrimoniului construit și, astfel, a satelor părăsite, depopulate, îmbătrânite. „Urbanismul și-a arătat limitele, trăiască ruralismul!” exclamă Eugen Vaida și Asociația Monumentum, îndemnând „omul de la oraș” să vină și să se stabilească la țară, în satele părăsite parțial ale Transilvaniei („Tu eşti salvarea, tu, omul de la oraş, cel care stai în cutiuţa ta de beton şi mai ieşi la o porţie de aer «curat» pe balcon, cel care te uiţi cu jind la plăsuţa bătrânei care vinde roşii sănătoase la colţul străzii, cel care te bucuri ca un copil când prinzi două ore pentru o tură cu bicicleta în afara cartierului, cel care citeşti o carte bună în loc să te uiţi la televizor şi, nu în ultimul rând, cel care stai în aceste clipe izolat în apartament şi te întrebi «cum mama zmeului ai ajuns în situaţia asta»”, spune Eugen Vaida pe pagia sa de Facebook). Părerea arhitectului care a generat acest curent al „ruralismului” este că nuclee formate din câțiva orășeni care să salveze și să re-amenajaze casele țărănești pustii și să se integreze în comunitatea locală ar putea regenera viața satului și chiar i-ar putea decide viitorul.
Casa urbană, cu pământ, baloți de paie, var și izolație de lână. Satul repopulat. Noi formule ale ruralismului
Criza energetică, poluarea exagerată a mediului și contextele tot mai dese ale unor recesiuni economice au orientat din nou arhitectura (la sfârșitul mileniului trecut, în țările occidentale și la începutul acestui mileniu, la noi) spre resursele naturale și exploatarea acestora, fundamentând conceptul de arhitectură eco și generând produsul finit: construcțiile ecologice.
Spicuim din prezentarea caselor ecologice, verzi sau pasive (https://www.quickshop.ro/despre-casele-ecologice-a72):
- casele verzi reprezintă întoarcerea la tradiție;
- casele ecologice sunt construite din materiale naturale, neprocesate, așa cum obișnuiau să facă bunicii noștri odinioară: pământ, lemn, baloți de paie și combinații ale acestora;
- arhitectura bio este o reîntoarcere la materialele tradiționale care respiră și asigură un mediu de viață sănătos locatarilor;
- se asigură un consum redus de energie și scade impactul asupra mediului;
- costurile de ridicare și întreținere sunt mici, materialele fiind naturale;
- materiile prime se găsesc în natură, așa cum se găseau și pe vremea bunicilor noștri;
- pentru finisaje și îmbinări se folosesc împletituri de nuiele, chirpici, baloți de paie sau saci de pământ, precum și adezivi naturali: argilă și lut;
Și mai detaliat, o altă referință digitală oferă toate informațiile despre tehnicile de construcție ale caselor din pământ și eficientizarea randamentului lor termic, pentru că „din ce în ce mai mulți oameni se întorc la soluțiile naturale și caută soluții ieftine de construire. Mai sunt și cei care aleg materialele naturale, fiind conștienți de avantajele acestora. Vrând – nevrând, cu toții ajung să folosească la construcția caselor cel mai vechi material de construcții, pământul, sau mai bine zis lutul” (http://casedinlut.ro/).
Punctul de vedere al arhitecților este în același ton: „Arhitectura vernaculară reprezintă condiția dezvoltării durabile a comunităților rurale. Arhitectura vernaculară are calitatea de a fi sustenabilă ecologic prin adaptarea la clima și relieful dintr-un anumit loc și prin utilizarea materialelor de construcție naturale disponibile în acea zonă. Astfel, arhitectura vernaculară are un impact minim asupra mediului natural, fiind sustenabilă și din punct de vedere social, pentru că se bazează pe știința construirii și pe forța de muncă locală. Aceasta stimulează sentimentul apartenenței oamenilor la spațiul respectiv, îi face să simtă că locul lor are ceva aparte și că ei împărtășesc specificul zonei” (http://madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/rndr/buletine-tematice/PT35.pdf).
Apare și reversul: o prea accentuată întoarcere către arhitectura „naturală” ar putea sabota economia urbană și retail-erii de profil: „Desigur, este foarte posibil ca folosirea pe scară largă a unor materiale naturale (multe dintre ele regenerabile, nepoluante și cu o durată de viață mare) să intre în contradicție cu filozofia societății de consum. Bunăoară, o construcție de lemn și pământ, acoperită cu șindrilă, care rezistă fără intervenții majore mai mult de 100 de ani este o amenințare la adresa unui producător de polistiren sau de acoperiș din tablă, care poate garanta produsul său pentru 10 sau 50 ani” – (coord.) Pârvu Ionică, Arhitectura tradițională montană din Isverna. Păstrare și punere în valoare, Editura Asociației Sinaptica, București, 2017, p. 9.
Pe de altă parte, trăim o epocă a re-inventărilor, a re-definirilor și re-semantizărilor; versatilismul pare a fi maxim: dacă nu te reinventezi, nu ești în trend; ne lovim, pretutindeni, de situații de re-generare de tipul „vechiul X e noul Y” („vechiul verde e noul roșu”!) sau de îndemnuri de genul „fii cea mai bună versiune a ta!”. Păstrând firul logic, în multe privințe, și în arhitectură, la fel ca în fashion, design ambiental sau turism, „vechiul rural e noul urban”: influențele, inspirațiile și tendințele par din ce în ce mai vizibile.
Și din nou un amendament util din partea arhitecților: „Arhitectura nouă nu trebuie s-o imite pe cea veche, producând o pastișă istorică ușor de catalogat drept kitsch, ci trebuie să respecte specificul local, asumându-și în același timp momentul în care a fost creată. Nu e nevoie de construcții ce imită arhitectura de acum o sută de ani, ci de construcții ce respectă spiritul locului” (http://madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/rndr/buletine-tematice/PT35.pdf).
O referință digitală (https://www.revistadinlemn.ro/2018/02/19/lemnul-unul-dintre-cele-mai-vechi-materiale-de-constructii/) oferă doritorilor, pas cu pas, schema unei construcții din lemn moderne, dar calchiată perfect după tiparele construcției în stil tradițional, de meșterii țărani, cu toate informațiile și detaliile înregistrate din satele sălăjene: se vorbește despre talpa casei și i se recunoaște ingeniozitatea în susținerea casei dar și în permiterea realizării unui spațiu – tampon cu rol de eficientizare termică, despre șipci care se bat întocmai ca lețurile, pe princiul „unul da, unul nu”, despre „vălătuci de lut” dar care au o compoziție identică cu pământul bătut pomenit de toți subiecții noștri sălăjeni (lut cu paie), despre îmbinarea în coadă de rândunică sau importanța uscării lemnului.
În loc de concluzie, cităm o femeie din Ciocmani, care face o sugestivă paralelă între amu și atunci:
„O fost mai frumoasă cu zece părți viața atunci, o fost muzică cu ceterași și duminica dimineața meream la sfânta beserică și am mâncat și am mai stat on pic și ne-am dus la danț la șură, încă părinții mei când meream la danț zâceau: – Tu, dragu mamii, să ne te prindă sfințâta soarelui, să vii iute acasă!
Și căsile erau altfel atunci: ședeam tăți într-o cameră, durmeam tăți pruncii într-un pat, ori în podu șurii, ori pă tărnaț, da casa o fost casă și masa o fost masă. N-o fost atâtea betoane, atâta amar dă camere, nici mașini, nici televizoare, ca amu, da o fost liniște și pace și înțelejere!” – Jugrestan Ana, n. 1937, Racâș.
Dr. Camelia Burghele
