Arhitectura, între natură și cultură: un raport preț/calitate incredibil de avantajos pentru beneficiar
Pe Valea Almașului se construiau case cu o cameră sau două, tărnaț și tindă, totul din materiale obținute din natură, cu costuri absolut minimale: practic, trebuia cumpărat doar varul nestins și mnerăiala, de obicei nu pe bani, ci la schimb cu produse (de cele mai multe ori ouă de găină) și, mai târziu, ciripurile (țigla), care reprezenta, de cele mai multe ori, contravaloarea unei vaci sau a unui vițel:
„Și după aceie o apucat dă o pus și mnerăială. Aceie să cumpăra înt-o sticluță, da nu și fie tare multă… așe să zâcea că alea care-s mai nealcoșe puneau mai multă mnerăială!” – Antal Lenuța, n.1942, Fildu de Mijloc – Sălaj.
„Ciripurile să cumpărau de la Turda, da alea o fost cam rele și să duceau la Jimbolia după țiglă, că era mult mai bună. Să ducea cu trenu de la Jimbolia la Huedin și de la gară din Huedin o aduceau până în sat cu carăle. Da știu că ne tăt zâcea tata că aia de la Jimbolia îi bună, da aia de la Turda tare să sfarmă” – Tiptiș Maria, n. 1946, Fildu de Mijloc – Sălaj.
„No, vindeau câte o vacă și on vițăl ca să poată cumpăra ciripuri oaminii, de la Jimbolia sau de la Turda” – Pop Ștefan, n. 1925, Fildu de Mijloc – Sălaj.
Cel mai des poate fi întâlnită în zonă casa bicelulară, în varianta ei cu două camere, dispuse succesiv față de stradă și denumite, de aceea, diferit: una era casa dinainte și una era casa dinapoi.
„Am avut noi casă veche, cu șindrilă, cu două camere și cu tărnaț. Cu șindilă. O avut o cameră și o tindă. Din tindă o mai făcut după aceie o cămară. O cameră mare și o tindă și din tindă o mai făcut apoi o cămăruță. Era casa mare, așe îi zâceam la cameră, și era cam de patru pă cinci. Și-apui cu timpu o făcut o ușă și la camera aceie și s-o putut intra direct după tărnaț. Din tindă să suia în podu căsii.
Cuptoru era afară, după casă. Da am avut cuptor și în casa mare, așe, din cărămidă, așe, deschisă și cu cuptor lângă ea. Băgai lemnele direct, să vedea focu și dasupra era plită, simplă, fără roate și lipit era cuptoru. Făceau mâncare pă plită da și înaintea focului, că erau niște tigăi cu picioare. Am prins noi tigăi din alea cu picioare și trăjeau jar din cuptor și punea tigăile ale cu picioare direct pă jar, că erau de fontă și să făcea mâncare în tigăile alea. Făceau tocană de cartofi și zamă de fasole. Și oale de lut, tăt acolo să puneau. Și în cuptor să făcea pită.
No, cuptoru ăsta o fost în casă, în casa ceie mare, că să și încălzea de la vatra aia. Și avea și undeț. Cuptoru era on pic văcălit și undețu avea o vatră de lemn, cioplit, de să prelunjea. La temelia cuptorului era piatră și numa cuptoru era din cărămizi și noi am avut în față și câteva cahle. Erau verzi, cu forme, o tăt fost p-aici pân zona noastră. Bolfa cuptorului era destul de mare și p-acolo ieșea fumu din sobă. Și în casă erau două paturi și laviță mare, pă su jam, cât era casa dă lungă, între paturi.
Avea fundație de piatră din aia albă din pământ, deci nu de râu, ce piatră albă, de carieră, pă care o aduceau din deal cu carăle după ce o crepau și vineau meșterii și o aranjau frumos și făceau fundația și păstă ea punea pământ și o murluia.
Și păstă fundație să puneau tălpile căsii și vineau tăt așe și sus, și vineau șoșii, și între șoși să băgau bârnele de stejar ori arin și păstă alea să punea tavanu, de plop ori de goron. Și între grinzile alea să puneau lețuri și să băteau cu pământ, cu ajac legat cu pleavă. Și să netezea. Și când să usca pleava aia, țânea tăt păretele și după aia să murluia cu pământ mai moale amestecat cu balegă. Să punea balegă, că atunci nu crepa, așe să punea, balegă de vacă.
Și după aceie să văruia, da nu cu var, ce cu spoială. Era on pământ mai alb, ca varu, nu era ca varu chiar, da era aproape alb pământu ala cam ca varu. Aduceau toamna mai devreme, mereau toamna și își aduceau pământ din ala să aibă pă când or spoi, că spoiau femeile casăle înainte de Crăciun.
Spoiala să punea în apă până să moia bine și să spoiau casăle și pă dănăuntru și pă dânafară cu spoială din aia. Și pă dânafară mai avea casele posmol, așe să zâcea. Pângă tălpi, ca să nu vină frigu, aveau un fel de pământ pus așe, cam o jumătate de metru, tăt roată pă după casă. Și pă păreți, pă dânafară, până la posmolul ala să murluia, așe, să făcea o primă roată după casă. Și pă sărbători, pă Crăciun, da și pă Paști, să murluia tăt, roată-roată, ca să aibă așe, on aspect. Între ele, nu aveau oaminii vreme, ce numa din sărbători.
Tavanu era din grinzi; pă grinzi erau scânduri așe, îmbucate, tăt una mai sus și una mai jos și ala să spăla. Cu leșie de cenușă și cu sodă să spăla podu căsii, așe spălau și frecau bietele femei, cu leșie, tăt podu căsii, tăt tavanu ala. Și înăuntru, în pod, să făcea cu tină, ca în casă, să murluia ca în casă și acolo țâneau oaminii mălaiu și păsula și ce mai aveau. Și ceapa și aiu. Nu aveau atunci coștei.
Era o grindă d-a lungu căsii și pă ea erau puse celelalte grinzi. Era importantă tare grinda aia d-a lungu că dacă puneau oaminii pă pod mălaiu și ce mai puneau, să gândeau să nu cedeze podu căsii și atunci grinzile erau susținute de o grindă d-a lungu, meștergrinda. Cât era casa dă lungă, și casa și grinda, era tare lungă și tare serioasă. Aia era de goron, de stejar, că trebuia și fie tare. Erau trase, jiluite, să fie frumoase și erau îmbucate la colțuri în niște scobituri, în urdulaș, în kiotori. La colțuri rămâneau așe, mai lunji, alea nu să murluiau, ce rămâneau îmbucătorile alea la capete așe, să să vadă, de lemn. La alea le zâcea că îs făcute în chiotori.
Alea o fost mai demult, mai demult. Și biserica o fost tăt înkeiată numa în chiotori. Acolo nu trăbuia nici cuie, că erau scobite așe că să intre una-n alta. Chiotorile erau la colțuri. Erau și cuie de lemn, că nu erau încă de fabrică, ce mai făceau cuie fierarii, acolo unde trăbuia musai. Am găsit și din alea în casă, cum ar fi piroanele acuma, da făcute de căuaci, așe, pătrate. Căuaciu le făcea bucată cu bucată, da în rest o fost cuie de lemn.
Acuperișu era pă corni și pă corni să băteau lețuri cioplite din mesteacăn ori din plop, da mai ales din mesteacăn. La casele acoperite cu șindilă, lețurile erau la distanțe egale, cât on rând de șindilă. Să făcea și aici șindilă, din fag. Crepau bocii la lunjimea șindilei și din bocii aciiea crepau cu săcurea subțire șindila. Și o trăjeau cu rindeaua, îi zicea mezdreauă și făceau fiecare bucată separat. Îi făcea on pic de canal pă o parte, ca să să îmbuce. Io am văzut aci în sat cum și-o făcut on vecin șindilă din aia. Să făcea aci în sat.
Cu paiele… să acupereau cu paie de grău sau dă secară. Începea de jos, de la corni, îi făcea on fel de streșină și era tare gros stratu de paie. Îl tăt călcau și să băga crenji de mesteacăn, să țână paiele. Erau tare bine călcate și on pic și udate. Și să ajunjea până sus și erau tare buni meseriași. Cuptoru din casă nimerea sus în pod și acolo avea on cârlan, și în cârlan ieșea fumu, nu direct în pod, la paie, ce în cârlanu ala. Și din cârlan să împrăștia în pod. Cârlanu era din nuiele și era lipit” – Șimon Cornelia, n. 1951, Fildu de Sus – Sălaj.
„Pă jos să lipea cu pământ… este on loc aici unde este on pământ tare bun pântru lipit. No, femeile din capătu alalalt de sat avea în partea ceieilaltă alt loc dă unde luau pământ. Era on pământ mai nisipos, mai galbăn on pic. Și să amesteca cu balegă de vacă, să călca cu apă, cu picioarele, și luai înt-on vas și d-acolo luai și murluiai. Cu mâna murluiam, da mai luam și o cârpă și mai netezeam cu cârpa aceie înmoietă. Murluiam să fie frumoasă fața căsii. Și să usca și după aceie îl măturam. Da îl udam on pic înainte, să nu iasă prafu kiar așe.
În casă aveam două paturi și o laviță și masa și aveam on fel de colțar pă părete. Aveam și almar de vase. Și acolo puneau și oalele și ulcelele la prins. Masa avea jos o scândură și acolo să punea vedirea cu apă. Șuștaru îl țâneam în tindă înt-on cui, să fie curat, să nu cadă ceva în iel. Da aveam șuștar de lemn!
Și nu iera atâtea scaune… ce lavițe. Nici nu era laviță cu picioare, ce era o scândură mai lată și erau bătuți patru pari direct în pământ sau șasă pari. Apui mai târzâu o vinit on meșter aici, cred că era ungur ori jidan, și ala ne-ao făcut lavițe, și lădoaie, și colțare, și scaune din alea faine. Și aveam laviță înfundată, cu capac, așe, după masă, și acolo țâneau hainele. Masa avea puiuc și în puiuc țâneau lingurile și furcuțele și cuțitele, ce aveau. Am avut și lingurar, pă părete, unde erau lingurile de lemn, pus lângă cuptor era ala. Și am avut oarice stelaje. Paturile erau înalte” – Șimon Ștefan, n 1951, Fildu de Sus – Sălaj.
„Căsâle să făceau cu paie. Erau cu o cameră, două. Tindă cu casă mare.
Fiteauăle erau clădite, cu vatră deschisă şi cuptor tăt în casă. În tindă era numa o plită mnică, de încăpe o oluţă… o fost greu, fomete, păduchi. Era şi tărnaţ simplu, numa cu stâlpi, fără scândură. Nu era mobilă. Păreţii erau din bârne de lemn cu pământ bătut între leţuri. Cele mai multe erau cu paie, da şi cu şindilă.
O fost meşteri mulţi pă aici.
Pă jos era pământ, lipteam cu pământ amestecat cu balegă de vacă, îl făcem cu sapa, îl amestecam şi murluieam până de făceam răni la jejete. Roată, trăjeam o vargă lată de pământ, primă îi zâcea, aşe merea, dreaptă, şi în casă şi pă afară. Luam pământ arjilos cu balegă şi cu apă, îl strânjem aşe boc cătăolaltă, tăt îl amestecam, ca aluatu, apoi îl puneam pă jos. O dată pă săptămână lipteam pă jos. Balega să punea să nu crepe, balegă prospătă. Pleavă să punea între bârne.
Apoi, văruieam cu var alb şi băgam şi on ptic de mnierâială, cum vroiei, să hie de frumos. Era meseleu mnic, mare. Să făcea meseleu din coadă de cal. Să văruia să hie curat. Varu îl puneam înt-on ciubăr, puneam două, trii găleţi de apă să hiarbă el de măgan, și aşe să încălzea de ieşeu bulbuci. Învârteam cu o botă. Să scotea tăte afară, masa, paturile, şi să dădeau cu fotoghin, le unjem fain. Ferestrile – la vale meream cu ele şi le spălam, și aşe să făceu de fain! erau mnicuţă, le luam din ţâţâni şi ca luna le făceam la vale” – Martin Ana, n. 1940, Fildu de Jos – Sălaj.
Așadar, construcția casei era, în satul tradițional, mai mult o treaptă firească a vieții de familie, pentru că de cele mai mult ori copiii, când se căsătoreau, primeau de la părinți un loc de casă, de cele mai multe ori în grădina (ograda, gredina) bătrânilor.
Costurile ridicării erau reduse, deși efortul construirii unei case era mare; cele mai multe materii prime și materiale erau luate direct din natură, fără a presupune o achiziție în sensul economico-financiar al procesului; la fel se întâmpla și cu munca meșterilor sau a echipei de meșteri: munca necalificată era asigurată prin clacă – o formă de colaborare și ajutor intracomunitar – ridicată, de țăranul român, în perioada satului tradițional, aproape la nivel instituțional, iar munca (mai) calificată era asigurată de meșteri – țărani, plătiți rareori în bani, și, de cele mai multe ori în natură (în zile de lucru – sapă, coasă, secere, sau în animale ori cereale):
„O fost cu două camere, on antreu din care ai intrat în casa di cătă gredină şi în casa cătă drum şi din asta di cătă drum te-ai băgat în cămară, că am avut o cămară mare. La uomu care ne-o făcut tavanu, doi iepuri i-am dat plată, că am fost tare săraci” – Trestian Aurelia, n. 1941, Sânpetru Almașului – Sălaj.
„Pă valea Dolului să făcea cărămidă din pământ galben, molitură, lut cu pământ şi apă: o frământau cu picioarile, că aveau lăzi mari de lemn unde o frământau, și aveau formă de o cărămidă şi o întorcea şi o lăsau să să uşte. Făceau banchete şi le ardeau în cuptor, și printre banchete făceau focu. Cărămizâle le făceau ţâganii, o comandai la ei, le dădeai bani, da şi mâncare. Ţî le număra şi le aduceai cu carăle, să făcea clacă şi o aduceai în locu unde făceai casă: teglă arsă îi spunea. Acolo o clădea; era lume şi la încărcat şi la descărcat de teglă, era clacă mare” – Ciuca Lia, n. 1946, Zimbor – Sălaj.
„La casa asta nouă am adus piatră di pă vale, valea Dolului; am săpat fundaţie, am avut din Cuzăplac nişte oamini care ne-o lucrat. Cărămida u-o făcut bărbatu mneu: pă lângă vale să făcea, că era pământ bun de cărămidă. Să amesteca pământ cu apă, îl frământai cu picioarile. Clădea cuptoare şi o ardea tătă cu lemne. După ce o ardea, o aducea acasă cu oamini; să făcea clacă şi să lua lemnile din pădure şi să apucau la clădit” – Ilea Elisabeta, n. 1939, Dolu – Sălaj.
„Atunci să făcea clacă la casă, mereau oaminii după piatră la Bozna cu carăle de sara, să încherce demineaţa și să vie cât de iute” – Bura Salvina, n. 1939, Sântămărie – Sălaj.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
