Amprente identitare locale în casele bătrânești. Vernacular, tradițional, rural – fețele culturale ale arhitecturii
Într-o incursiune – impresionantă prin complexitatea și noutatea (chiar actualitatea, deși e publicată în 2001) abordării – asupra elementelor de detaliu referitoare la „tehnica și estetica amenajării spațiilor interioare (cu statut de locuință) specifice arhitecturii țărănești tradiționale”, Steluța Pârâu trece în revistă materialele folosite de țăranul român în elevația arhitecturală: „lemnul, pământul, stuful și papura, păioasele, cărămida și piatra”, toate obținute direct din natură, prin forța și cunoștințele țăranului, reclamând „combinația de materiale în structura unei singure case, cu preponderența unuia sau altuia din materiale” (Steluța Pârâu, Lumină și culoare în amenajarea estetică a spațiului țărănesc tradițional de locuit la români, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați, 2001, p. 56 – 57).
Materialele de construcție preluate direct din natură, cu o minimă prelucrare, denotând o adaptabilitate remarcabilă la ceea ce oferea natura înconjurătoare și forma de relief, au stat și în atenția profesorului Ioan Godea, în monumentalele sale volume referitoare la arhitectura veche românească (Ioan Godea, Arhitectura la români. De la obârșii la Cozia, Editura Primus, Oradea, 2007; Arhitectura din România între anii 1300 – 1700. Sinteze, crestomație, reconstituiri imagini, Editura Primus, Oradea, 2011; Arhitectura românească în epoca modernă: 1700 – 1900, Editura Primus, Oradea, 2012).
Pentru a contura și mai bine contextul cultural (și nu doar tehnic) al construcției de case în satul tradițional ar trebui să amintim că discutăm, într-o mare măsură, despre arhitectura vernaculară – „arhitectura fără arhitect” cum o numea Amos Rapoport (Amos Rapoport, Pour une anthropologie de la maison, Edition Dunod, Paris, 1996), așadar fără specialist și fără proiect desenat tehnic, ce reprezintă o transpunere directă, neintermediată, a unui mod de viață specific, în elevația unei locuințe.
Altfel spus, „Arhitectura satului este creată de populația rurală cu ocupație preponderent agrară. Caracteristica comună a acestor clădiri este faptul că sunt realizate fără implicarea unui arhitect proiectant, ci prin munca directă a beneficiarilor sau a comunității rurale, eventual sub conducerea unui meșter specializat” (Arpad Furu, Arhitectură rurală în Transilvania. Influențe, evoluții, zonificare, Cluj Napoca, 2015, p. 139 – 140 (https://www.academia.edu/31938851/Arhitectur%C4%83_rural%C4%83_%C3%AEn_Transilvania_Influen%C8%9Be_evolu%C8%9Bii_zonificare_2015).
Asumată astfel, arhitectura vernaculară susține o relație neintermediată cu terenul, cu relieful, cu clima, cu astrele, vântul și ploaia, ca expresie a unei adaptabilități imediate:
„Oaminii îşi făceau casa, și nu era meşter, ce cu clacă; vineau tăte neamurile să te ajute, da era unu care ştiea mai bine. La cele cu cărămidă, să făcea cu meşteri. Prima dată uomu îşi făcea casa, apoi poiata, şura şi apoi celelalte” – Groza Eugenia, n. 1943, Groza Ioan, n. 1944, Gălpâia – Sălaj.
„Atunci să lucra cu oameni, la clacă. Îţi aduceai lemne, piatră. De la Sfăraş să aducea, di la Sfăraş. Toamna tăieai lemnu pântu casă. Dacă te apucai primăvara, pă toamna era acoperită. Erau meşteri, erau oamini care cioplea lemnu, cum era Ştefan Todor, dulgher. Să dădea mâncare sara: păsulă, pere, piroşte, plăcintă creaţă cu brânză” – Traica Iosif, n. 1929, Țăudu – Sălaj.
Abia din anii `60 în comunitățile rurale este introdusă, de către organele statului, obligativitatea folosirii unui proiect pentru elevația caselor (detaliată și restricționată apoi, în 1974, prin prima Lege a sistematizării teritoriului); în aceste condiții, deși arhitectura locală este rodul muncii tot a unor meșteri comunitari, minim specializați, nu mai are atributul de „vernacular”, ci reprezintă o adaptare la momentul contemporaneității a unei arhitecturi tradiționale; s-ar putea spune, așadar, că arhitectura rurală este „o aducere la zi” a arhitecturii vernaculare și a celei tradiționale, evoluând în pas cu schimbările istorice:
„Când eram io mnic, atunci am început să văd, până atunci n-o avut nime case din cărămidă. În anu 50 o fost cele mai mari schimbări la case, atunci o apărut cărămida, ţigla, până atunci o fost casăle vechi de lemn cu pământ şi paie” – Farcaş Ana, n. 1947, Farcaş Ioan, n. 1943, Gălășeni – Sălaj.
„Alea vechi tăte o fost la fel, până pân anii 60 aşe erau tăte casăle, tăt satu, aşe înalte, cu tărnaţ; apoi s-o strâcat şi o început să-şi facă oaminii altile din cărămidă şi cu plan, în vinclu” – Ţico Nicolae, n. 1938, Ruginoasa – Sălaj.
„Case din cărămidă s-o făcut după 55: s-o strâcat alea vechi şi o făcut altile” – Bura Salvina, n. 1939), Săntămărie – Sălaj.
„Pân anii 64 – 65 s-au început să să facă case noi, după colectivizare” – Cristea Vasile, n. 1951, Adalin – Sălaj.
„În anii 50, atunci şi-o făcut tătă lumea casă” – Ciuca Lia, n. 1946, Zimbor – Sălaj.
„Din 1962 o început să să strâce alea vechi şi s-o făcut căşi din teglă, da cei săraci şi-o făcut din voioje. Atunci o început să-şi cumpere mobile. Alea noi aveau două camere, o cămară şi on antreu. Socru mneu o fost zidar, n-o avut şcoală, o avut șepte clase, aşe o ştiut, că învăţau unu di la altu.
Pă vreme ceie să făceau cu autorizaţie di la primărie, era mai strict on pic, și aveam on plan.
Pă dinafară o-am făcut cu nisip cu var şi ciment. Aveam sobe de teracotă şi ne-am luat şpor pă care făceam mâncare” – Pop Lucreţia, n. 1944, Chendremal – Sălaj.
„După anii 50 o început să să facă căsâle de cărămidă. O fost şi două-trii case din voioje. În 59 când m-am măritat io, erau deja căşi din cărămidă. Cu paie erau mai rare” – Săuca Florica, n. 1937, Racâș- Sălaj.
Un meșter de case din Bălan povestește:
„Înainte erau acoperite cu paie, până pân 1960, când o început să să strice, şi apoi cu ţiglă, care să făcea la Surduc.
Io am început să lucru la case pân 1960; atunci o început oaminii să-şi strâce casăle şi, și de-o fost casă bună, u-o strâcat, să facă de cărămidă. Câte douăzăci de case făcem pă an, eram patru în echipă, tăți din sat. Am lucrat în Bălan, în Chendrea şi Gălpâia. În Chechiş erau meşteri buni. Să plătea la zi; la on meşter bun să dădea cam o sută de lei pă zi; tata făcea târgurile: cam cinci mii de lei o casă cu fundaţie, zidită şi acoperită” – Haiduc Grigore, n. 1937, Bălan- Sălaj.
Într-un astfel de context istoric și cultural, arhitectura reflectă „realitatea mijloacelor tehnice, economice și sociale, obiceiurile, nivelul de cultură și apreciere estetică ale unei colectivități, într-o anumită perioadă a istoriei sale. Arhitectura nu face civilizația, ci ea este rezultatul unei civilizații” (Cătălina Cristina Pănculescu, Arhitectura modernă și contemporană, Editura Fundației România de mâine, București, 2004, p. 17).
Zona sălăjeană a Văii Almașului conservă numeroase mărturii de arhitectură rurală/tradițională, parte vizibile încă, în case vechi, rămase în vatra satului, chiar dacă de cele mai multe ori sunt părăsite, parte recuperabile din memoria culturală a satelor, destul de conservative, de altfel, din zonă.
Oamenii mai în vârstă își amintesc de casele bătrânești, monocelulare (și era numa o casă și o tindă ), simplu construite, cu tărnaț murluit pă jos cu pământ și cu balegă de vacă, cu încălzirea și sistemul de gătit asigurate printr-un cuptor deschis – fiteu d-ala deștis; este vorba despre faza de construcție pe care interlocutorii o apreciază ca fiind proprie copilăriei lor, a anilor `30 – `40.
O localnică face un efort de memorie și descrie remarcabil stadiile arhitecturale locale:
„Când am fost io mică, s-o făcut casa ceie bătrânească și o mărs tăți bărbații și o adus piatră dă la Sfăraș, cu carăle, cu boii, că de acolo să aducea piatră, de la Sfăraș. Acolo o fost un deal mare și dă acolo o tăiat pkiatra. Și aveau oaminii pădure și aduceau lemne mari, groasă, așe să aducea din pădurea fiecăruia. Trăbuia lemn de goron.
Casele erau acoperite cu șindilă și era numa o casă și o tindă, acolo aveam două paturi, în casă, ori trei. În tindă aveam cuptoru unde făceam pâine și țâneam în tindă ce nu ne trăbuia în casă, poate și o ladă cu haine. Că în casă aveam lavițe și pă laviță țâneam hainele așe, împăturate. Aveam și lădoi pântru haine. Casa avea tărnaț murluit pă jos cu pământ și cu balegă de vacă. Avea tărnaț numa în față și pă târnaț erau niște stălpi la care le zâcea șoși; erau patru șoși de lemn și între ei s-o făcut mai târziu herede, da la casa noastră aceie veche nu o fost herede, ce numa mai târzâu s-o făcut.
În casă aveam fiteu d-ala deștis, de băgam lemne și vedeam focu: jos puneai lemnele și sus era o plită și videam focu, era așe, deschis. Și după el era on undeț unde culcam pruncii aieștea mai mici, și le plăcea colo, că era cald. Cuptoru era zidit din pământ și cu cărămizi din alea de pământ. Erai aici țâgani care făceau cărămidă arsă”.
Apoi, își amintește și de faza intermediară, a caselor construite din cărămidă nearsă, variantă aleasă mai ales de oamenii mai săraci din sat:
„O fost aici și case din cărămidă nearsă, din vaioaje. Care o fost mai săraci, aciie și-o fost făcută casa din vaioaje. No, alea erau cărămidă nearsă, numa așe, din pământ, nears. Și care o fost on pic mai avuți, mai târzâu și-o făcut casă din cărămidă arsă, nu ca vaioajele”.
Remarcabil a fost efortul interlocutoarei noastre de a rezuma sistemele de construcție văzute în satul său, într-un demers demn de un etnograf, la rugămintea noastră:
„Știți cum o fost? așe că atunci când am fost io mică, așe, cam pân anii `50, o fost casele din vaioaje și numa după anii `50 s-o băgat casele astea din cărămidă. Da pân anii `50 mai erau încă în sat bugăte case din alea vechi, dă pământ ori de vaioaje, așe, cu tărnaț și cu șindilă.
Apoi, după șindilă o vinit ciripurile, țigla asta, și o fost între ele și plăci din alea de internit. Șindila – cam pân anii `70 u-o țâpat jos și u-o acuperit cu ciripuri. Da bătrânii zâceau că îi mai bună șindila decât ciripurile. Astea să cumpărau de la Turda, da alea o fost cam rele și să duceau la Jimbolia după țiglă, că era mult mai bună. Să ducea cu trenu de la Jimbolia la Huedin și de la gară din Huedin o aduceau până în sat cu carăle. Da știu că ne tăt zâcea tata că aia de la Jimbolia îi bună, da aia de la Turda tare să sfarmă.
Și o fost și cu paie, înainte, și șura și casa. Că prima dată o fost paiele, apoi o fost șindila și apoi numa o vinit ciripurile”.
În fine, interlocutoarea noastră își completează rememorarea cu faza următoare de construcții, cea a caselor „în vinclu”, de după anii 60:
„Apoi o apărut și case mai mari. Aveau două ori trii camere, da tăt tărnaț o avut în față. O fost tăt formatu ala bătrânesc, da o avut două camere cu ieșire așe, la tărnaț. O fost aciie mai înstăriți: o avut pădure mai multă și u-o vândut, ori s-o dăscurcat că o țânut ghiboli și vaci și porci, era unii mai harnici și s-o mai dăscurcat.
Tătă familia stătea acolo înt-o casă și avea sclugă, că avea pământ mult și poiata plină de ghiboli. Și scluga să culca în poiată, în iesle. Da tăți durmeau înt-o casă, că erau acolo trii paturi. Și pruncii – în undeț. Iară vara durmeau și în podu șurii” – Tiptiș Maria, n. 1946, Fildu de Mijloc – Sălaj.
Dr. Camelia Burghele, etnolog
