24 iunie este o zi cu triplă semnificație: Sărbătoarea Sânzienelor, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, iar din anul 2013 – Ziua Universală a Iei.
- La 24 iunie, calendarul ţăranului român, consemnează o sărbătoare a protecţiei şi vitalităţii agricole denumită în zona noastră Sânziene. Sânzienele reprezintă ziua însorită cea mai lungă şi cu noaptea cea mai scurtă din an, socotită, cu cea mai mare încărcătură malefică, de aceea ţăranilor li se păreau că soarele merge cu sărituri şi nu-şi urmează cursul drept – exista credinţa că în dimineaţa de Sânziene trebuia să priveşti răsăritul soarelui, iar lumina lui făcea să tremure ochii. Sânzienele sunt posesoarele unor puteri miraculoase, în special a plantelor de leac, pentru intensificarea luptei împotriva forţelor răului. Sânzienele erau utilizate în farmacologia tradiţională, cu efecte terapeutice spectaculoase, în multe afecţiuni: dureri de stomac, fiere, cap, dermatologice etc. Florile sânzienelor (galbene sau albe) erau culese în dimineaţa de Sânziene, uscate la umbră şi păstrate apoi la loc uscat în străistuţe de cânepă. Florile de sânziene se mai foloseau în durerile de mijloc în timpul lucrului la holdă sau strânsul fânului. Roua de pe florile de sânziene vindecă boli de ochi şi piele. Se obişnuia în unele locuri să se pună flori de sânziene în scalda copilului, în special la fete, să fie frumoase şi să aibă părul galben ca sânziana. În trecut femeile se trezeau devreme, mergeau la fântână şi se spălau cu apă neîncepută sau îşi dădeau cu rouă pe faţă să fie frumoase şi să placă feciorilor şi mergeau apoi să culeagă flori de sânziene din care făceau coroniţe.
În satele sălăjene, această sărbătoare de vară este cunoscută și sub denumirea Sfântul Ioan de Vară. Ziua de Sânzâiene, ziua de naştere a Sfântului Ioan Botezătorul, este considerată o sărbătoare „a lucrului”, când: „se aduc acasă sânzâiene, se împletesc coroniţe şi se aruncă pe casă pentru fiecare membru al familiei. De rămâne pă casă îi semn bun, iar care cade prima, îi semn rău, de bolă ori chiar de morte, ăla va muri primul. Când eram mică şi umblam cu vacile, în ziua înainte de Sânziene, făcem corone şi le punem pă corne la vaci, şi aşe vinem cu vacile acasă, împodobite” – Perşe Lucia, loc. Motiş, jud. Sălaj.
- Ziua Universală a Iei ne reamintește în fiecare an de cămașa tradițională românească, obiect vestimentar cu care ne mândrim. Ea vorbește despre propriile noastre origini și rădăcinile pe care le avem și scoate în evidență frumusețea femeii.
CĂMAŞA FEMEIASCĂ era denumită în zonă spăcel Având tehnici şi motive decorative diferite, cămăşile din Sălaj prezintă o mare diversitate. Fiind reprezentative pentru comunităţile din care provin, acestea au o importantă funcţie identitară, cu caracter local. Femeile din satul tradițional sălăjean, din dorința de a fi unice, frumoase, au contribuit la această diversitate. În fiecare cămașă se vede amprenta lăsată de fiecare femeie în parte, nu vom găsi niciodată două cămăși la fel (chiar dacă croiul este același, motivele diferă). Fiecare fată vroia să aibă cămaşa cea mai frumoasă, să se diferenţieze de celelalte fete, de aceea cusutul cămăşilor avea loc în taină. Fiecare fată lucra la cămaşa ce urma să o îmbrace la danţ sau la o anumită sărbătoare, având grijă să nu fie văzută de consătencele sale.
Azi vă propunem: Spăcelul cu fodră și petice, din colecția MJIAZ.
- Cămașa femeiască face parte din colecția de port popular a muzeului din anul 1975, când a fost achiziționată de către Ioan Augustin Goia de la Iepure Viorica din localitatea Bănișor, Sălaj.
- Cămașa femeiască respectă croiul inițial al cămășilor din subzona Meseș de la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX.
- Cămașa era denumită în zonă spăcel.
- Spăcelul are corpul croit din patru lați de pânză, doi lați fiind plasați pe părți, fiecare acoperind o porțiune din piept, subsioară și o porțiune din spate. Lații au fost puși cu urzeala pe verticală.
- Pe umeri are petice plasate între marginile corpului cămăşii şi încreţite la guler, dublate în interior cu speteze din pânză de cânepă. Peticul este prins de corpul cămăşii cu piedecăţel.
- Mânecile sunt croite dintr-un lat și jumătate de pânză, sunt prinse din umăr și au brățară cusută închingăturește pă crățele și fodră largă numită astfel după dantela de oraș, lată, care o mărginește. Ornamentele peste cot, la umeri și al marginea fodrei cu ruptături.
- Gulerul spăcelului este îngust, deschizătura de la piept (gura) este închisă cu cheutori (şnur). Gulerul spăcelului este îndoit, îngust, cusut închingăturește. Gura spăcelului (deschizătura de la piept) este tivită cu bătucitură.
- Sub braț are un petec sub formă de romb pentru a permite mișcarea mai ușoară a brațului
Olimpia Mureșan, muzeograf etnografie
