La 24 iunie, în imediata apropiere a solstiţiului de vară, calendarul ţăranului român, consemnează o sărbătoare a protecţiei şi vitalităţii agricole denumită în zona noastră Sânziene.
Sânzienele reprezintă ziua însorită cea mai lungă şi cu noaptea cea mai scurtă din an, socotită la această cumpănă a anului, cu cea mai mare încărcătură malefică, de aceea ţăranilor li se părea că soarele merge cu sărituri şi nu-şi urmează cursul drept – exista credinţa că în dimineaţa de Sânziene trebuia să priveşti răsăritul soarelui, iar lumina lui făcea să tremure ochii.
În satele sălăjene această sărbătoare de vară este cunoscută sub denumirea de Sânziene sau Sf. Ioan de Vară. Sărbătoarea este apanajul exclusiv al femeilor, destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acesta. Sânzienele erau nişte zâne frumoase, nişte năluci care „unde li drag acolo joacă, încâlcesc coama cailor şi nu-i bine să o descâlci”. În trecut femeile se trezeau devreme, mergeau la fântână şi se spălau cu apă neîncepută sau îşi dădeau cu rouă pe faţă să fie frumoase şi să placă feciorilor şi mergeau apoi să culeagă flori de sânziene din care apoi făceau coroniţe.
Sânzienele sunt posesoarele unor puteri miraculoase, în special a plantelor de leac, pentru intensificarea luptei împotriva forţelor răului. Sânzienele erau utilizate în farmacologia tradiţională, cu efecte terapeutice spectaculoase, în multe afecţiuni: dureri de stomac, fiere, cap, dermatologice… Florile sânzienelor (galbene sau albe) erau culese în dimineaţa de Sânziene, uscate la umbră şi păstrate apoi la loc uscat în trăistuţe de cânepă. Florile de sânziene se mai foloseau în durerile de mijloc în timpul lucrului la holdă sau strânsul fânului. Roua de pe florile de sânziene vindecă boli de ochi şi piele. Se obişnuia, în unele locuri, să se pună flori de sânziene în scalda copilului, în special la fete, să fie frumoase şi să aibă părul galben ca sânziana.
Ziua de Sânzâiene, ziua de naştere a Sfântului Ioan Botezătorul este consideată o sărbătoare „a lucrului”, când: ”se aduc acasă sânzâiene, se împletesc coroniţe şi se aruncă pe casă pentru fiecare membru al familiei. De rămâne pă casă îi semn bun. iar care cade prima, îi semn rău, de bolă ori chiar de morte, ăla va muri primul. Când eram mică şi umblam cu vacile, în ziua înainte de Sânziene, făcem corone şi le punem pă corne la vaci, şi aşe vinem cu vacile acasă, împodobite” – Perşe Lucia, loc. Motiş, jud. Sălaj.
”Când eram mnici ne mâna mama că cotăm sânzâiene galbine, aici pă coste numa albe cresc. Aducem câte on braţ de sânzâiene, le împletem şi trăbuie să punem deasupra la fiecare uşe la intrare în casă cu o crenguţă de tier şi 2-3 hire de grău, era protectore, zâce că cine trece pă su cununa ceie nu calcă-n urmă re. Mai făcem cunună pântru fiecare din casă şi numem pă fiecare apoi le aruncam păstă casă. A cui ptica prima zâce că ala more primu.
Sânzâienile zâce că-s surorile lui Sân Toder, nu-s bune, nici Sân Toderu, îi cel mai prăpădit din credinţa nostră, caii lui mereu la fete şi le jucau până crăpau inima-n iele, dacă lucrau în zâua ceie. Di la Sfântu Ioan Botezătoru când preveste că va veni Isus, înconjura plantile, pietrile, tufile şi spune că să aproptie venirea lui Isus. El dăde ocol la tăte pă unde mere şi la uamini. De aici zâce că s-o făcut o legătură între sânzâiene şi Sân Toder” – Criste Florica, Cizer, Sălaj.
În alte sate din Sălaj, la Cutiş, de Sânzâiene se face cunună de flori de sânzâiene şi se duce pe mormânt la tineri: „maica me făce cunună la frate-meu, că o fost tânăr când o murit, din flori de sânzâiene, frunză de nuc şi flori şi-i pune pă mormânt” – Pantea Maria, loc. Cutiş.
Sărbătoarea Sânzienelor, pe lângă conotaţia ei religioasă, este o sărbătoare a florilor sub protecţia soarelui dătător de viaţă care acum se pregăteşte pentru lungul drum către iarnă unde toate plantele vor fi lovite de aripa necruţătoare a morţii.
24 iunie Ziua Universală a IEI
În Sălaj nu s-a folosit niciodată termenul de IE – doar spăcel sau chemeșe.
Spăcelele sau cămășile femeiești din Sălaj prezintă o mare diversitate. Fiind reprezentative pentru comunitățile din care provin, au o importantă funcție identitară, cu caracter local.
Olimpia Mureșan, muzeograf
