Back to all Post

24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române are o însemnătate istorică deosebită pentru poporul român: intrarea oficială a Țărilor Române în Europa. A fost răpită din cadrul democrațiilor occidentale după cel de-al Doilea Război Mondial de către dictatorul Stalin și a revenit în marea familie europeană abia după 50 de ani de regim totalitar comunist, la 1 ianuarie 2007.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești a reprezentat rezultatul concret al eforturilor generației pașoptiste, evenimentul reflectând măsura în care simțămintele patriotice își găsiseră o încununare într-o soluționare îndrăzneață și inteligentă a unei probleme fundamentale a existenței istorice a românilor dar, totodată, și a unei probleme europene.

La 24 ianuarie 1859, prin tact și diplomație, românii au pus Europa în fața faptului împlinit. Marile Puteri oferiseră o unire trunchiată, cu doi domni și două guverne separate, dar generația pașoptistă, conștientă de importanța momentului istoric, a ales același domn în ambele Principate. Relevante, în acest sens, sunt cuvintele deputatului Vasile Boerescu, una dintre marile personalități ale epocii, care afirma că „depinde de noi dacă vom ști să înfăptuim Unirea. Europa ne-a ajutat, rămâne să ne ajutăm noi înșine”, afirmație valabilă și în prezent, credem noi.

Situația internațională

Problema Orientală

Această problemă se pune în discuție  încă de la începutul secolului al XIX-lea, în urma decăderii Imperiului Otoman și a poziției radical opuse a Marii Britanii și Imperiului Țarist în ceea ce privește viitorul teritoriilor otomane.

De la independența Greciei, țarul nu se gândea decât la nimicirea Imperiului Otoman, devenit „bolnavul Europei”. Pretextul său era asigurarea protectoratului asupra popoarelor slave și ortodoxe din Balcani, ceea ce-i permitea să domine ce mai mare parte a peninsulei. În realitate, intenționa să pună mâna și pe strâmtori, scop urmărit încă din timpul lui Petru cel Mare.

Obiectivul englezilor era simplu: protejarea drumului Indiilor, prin Orientul Apropiat, interzicându-i țarului să domine strâmtorile și să pătrundă cu flota sa în Mediterana orientală.

Franța nu intervine decât accidental în acest conflict.

Harta Principatelor Române la anul 1856

Războiul Crimeii (1853-1856)

Războiul Crimeii

În anul 1853, profitând de preferința sultanului pentru călugării latini, protejați de Franța, în detrimentul celor greci, susținuți de către țar, călugării care păzeau „locurile sfinte”, guvernul de la Petersburg adresează sultanului un ultimatum prin care îi ordona să accepte protectoratul rusesc. La refuzul acestuia, țarul își trimite trupele în provinciile românești, aflate sub suzeranitate otomană.

Neputând accepta acest eșec politic, cu consecințe grave pentru ea, Anglia hotărește să intervină, atrăgându-l fără nici o dificultate și pe Napoleon al III-lea în această expediție militară. De asemenea, statele italiene trimit și ele un corp de armată împotriva Rusiei.

Flota otomană a fost distrusă de ruși, așa că soarta strâmtorilor și problema controlului Mediteranei orientale se decide fără Imperiul Otoman.

După ce rușii părăsesc Principatele Române, teatrul principal de operațiuni militare se mută în Crimeea, unde trupele aliate debarcă în septembrie 1854 și asediază Sevastopolul, care rezistă un an de zile. În septemtembrie 1855 moare țarul Nicolae I, iar succesorul său, Nicolae al II-lea, acceptă tratativele de pace.

Congresul de Pace de la Paris (25 februarie – 8 aprilie 1856)

Congresul de Pace de la Paris (1856)

Punându-și în practică ideile sale asupra organizării Europei, Napoleon al III-lea îi convoacă pe beligeranți și alte câteva puteri continentale (Austria și Prusia) la Congresul de la Paris.  

Congresul a însemnat, pe de o parte, ruperea frontului puterilor absolutiste. Pe de altă parte, pentru prima dată, în mod oficial, se pune problema naționalităților. Pentru problema românească au fost atrase personalități precum Napoleon al III-lea, contele Walewschi, premierul englez Palmerson și personalități culturale europene. Se prevedea autonomia celor două Principate românești, care urmau să-și aleagă câte un domnitor.

La sugestia puterilor favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca Statutul Principatelor să fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele două țări. Poarta Otomană urma să organizeze Adunări Ad-hoc, care urmau să exprime voința românilor în chestiunea Unirii, nici una dintre Marile Puteri neavând dreptul să intervină cu forță armată decât în urma unui acord general între ele.

 

Mișcarea unionistă din Principatele Române

La sfârșitul lunii septembrie 1854 revin pe tron Barbu Știrbei (în Țara Românească) și Grigore Al. Ghica (în Moldova). Primul va manifesta o atitudine defavorabilă mișcării unioniste, dar domnitorul Ghica a înlesnit editarea unor publicații precum „România literară” și „Steaua Dunării”, cu rol important în formarea conștiinței naționale. Spre sfârșitul domniei lor se întorc în țară tot mai mulți revoluționari exilați în urma Revoluției de la 1848-1849. Ei s-au organizat în câte o formațiune politică denumită „Partida Națională”. În ambele principate s-au constituit Comitete ale unirii, iar în primele luni ale anului 1857 s-a înființat un Comitet Central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic: autonomia și neutralitatea Principatelor, Unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală în care interesele să fie reprezentate interesele tuturor forțelor politice și ale societății românești.

Comitetul Unionist de la Iași – 1857

Anul 1857 reprezenta sfârșitul de „mandat” al celor doi domnitori. În acest context, Poarta Otomană a desemnat caimacami (locțiitori de domnie) pe Teodor Balș, care moare, apoi pe Nicolae Vogoride, în Moldova, iar în Țara Românească pe Alexandru Ghica.

Adunările ad-hoc (1857)

Deputații Adunării Ad-Hoc (1857)

Expresie latină cu sensul „pentru aceasta” – organ înființat spre a exercita o misiune cu caracter temporar, de circumstanță, adunările ad-hoc aveau misiunea de a se pronunța asupra organizării politice și sociale a Țărilor Române. Au funcționat efectiv între anii 1857-1859, mandatate conform actelor normative ale Congresului de Pace de la Paris din 1856.

În adunările ad-hoc erau reprezentate toate categoriile sociale: biserica, marii proprietari (boierimea), burghezia, țărănimea clăcașă.

Caimacamul Nicolae Vogoride

Alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la Iași.

În contextul reacției stârnite de această situație, demisia lui Alexandru Cuza din funcția de pârcălab (pârcălab – un fel de prefect al zilelor noastre – demnitar desemnat să guverneze o cetate, ţinut sau judeţ), a reprezentat un act cu puternic răsunet intern și internațional.

Puterile favorabile Unirii au rupt relațiile diplomatice cu Poarta Otomană, problema românească fiind pe punctul de a provoca un conflict eruropean.

Au loc întâlniri între Napoleon și regina Victoria a Angliei, aceasta consimțind în cele din urmă că alegerile au fost falsificate.

Poarta Otomană a fost nevoită să accepte o nouă consultare care a asigurat victoria deplină a unioniștilor în ambele Principate. Lucrările Adunărilor s-au deschis în septembrie 1957, pentru prima dată fiind aleși și deputați țărani, chiar dacă ei se aflau în minoritate în raport cu boierii. Pentru prima dată în istoria românească, toate forțele sociale și politice erau chemate să se pronunțe într-o problemă crucială pentru viitorul celor două Principate.

Adunarea ad-hoc din Țara Românească

În zilele de 7-8 octombrie 1857, adunările ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești au votat Rezoluții asemănătoare, exprimând unanim voința lor de unire. Celelalte dorințe erau: neutralitatea, autonomia, prinț străin și Adunare Reprezentativă (Parlament).

Conferința și Convenția de la Paris (1858)

Conferința de Pace de la Paris (1858)

Cererile celor două adunări, cuprinse într-un Raport al comisarilor puterilor europene, au fost înaintate reprezentanților puterilor garante întrunite în Conferința de la Paris din perioada 22 mai – 19 august 1858.

Înțelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o Convenție, care cuprindea Statutul internațional și principiile de organizare internă a Principatelor.

Fără să țină seama de dorințele formulate în Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată. Astfel, statul rezultat urma să se numească „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, însă cu excepția a două instituții cu adevărat unice – Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație -, în cele două țări trebuia să funcționeze domni, adunări legislative și guverne separate.

Vasile Boerescu

Însă, nu se stipula nicăieri că domnii aleși trebuiau să fie persoane separate, fiind deschisă astfel calea unei acțiuni îndrăznețe care ne-ar fi putut deschide perspectiva imediată de a fi ales același domn atât la Iași cât și la București. Deci Convenția a reprezentat un cadru propice înfăptuirii unității naționale românești.

Deputatul Vasile Boerescu, una dintre marile personalități ale epocii respective, afirma că „depinde de noi dacă vom ști să înfăptuim Unirea. Europa ne-a ajutat, rămâne să ne ajutăm noi înșine”.

Conform Convenției au fost numiți câte 3 caimacami în fiecare din cele două țări, care aveau misiunea de a pregăti și efectua alegerile pentru adunările elective.

Situația politică din Principate și pregătirea pentru alegeri

În aceste alegeri s-au confruntat candidații Partidei naționale, care militau pentru Unirea celor două Principate, și candidații grupării conservatoare. Candidați ai grupării conservatoare erau următorii: foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei în Țara Românească; Mihail Studza și fiul său Grigore în Moldova

Candidații Partidei naționale: în Țara Românească erau mai mulți candidați, de la Nicolae Golescu la Alexandru D. Ghica, iar în Moldova Partida națională nu se fixase asupra vreunui candidat.

C.A. Rosetti

Sintetizând lupta politică a acelor zile, C.A. Rosetti avea să scrie: „Lupta este astăzi mai cu seamă între cei care vor să mențină trecutul și între cei care vor transformarea societății”.

Situația politică din cele două Principate, la sfârșitul anului 1958, se prezenta astfel:

În Țara Românească:

 – încordare politică extremă

– suprimarea libertății presei

– interzicere adunărilor publice

– destituirea funcționarilor publici legați de Partida Națională

În Moldova:

– doi dintre cei trei caimacami erau din cadrul Partidei naționale

– foile „Zimbru” și „Steaua Dunării” au putut să apară din nou

 

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova – 5 ianuarie 1859

Sala Unirii a Muzeului de Știinte naturale din Iași

La 28 decembrie 1859 se dechideau lucrările Adunării elective (Parlamentului) din Moldova. Majoritatea deputaților reprezentau Partida națională. Alexandru Ioan Cuza a fost ales vicepreședinte în biroul de conducere al Adunării. Cu toate că era majoritară în forul legislativ din Moldova, datorită compoziției eterogene, Partida națională nu avea candidat propriu. În acest context, în seara de 3/15 ianuarie 1859 are loc o întrunire hotărâtoare a deputaților majorității în sala „Elefant” a Muzeului de Istorie Naturală din Iași, cu scopul de a alege un candidat comun.

Vasile Alecsandri

Prima propunere a Partidei naționale din Moldova, cu șansele cele mai mari de a fi ales, a fost „bardul din Mircești”, Vasile Alecsandri, dar acesta renunță la candidatură în favoarea lui Costache Negri.

Costache Negri

Fruntașul politic Costache Negri era o autoritate morală de necontestat. Prin antecedentele sale putea fi un puternic element de fuziune a forțelor unioniste din cele două Principate. Acestei candidaturi se împotrivește Lascăr Catargiu, datorită faptului că Negri se pronunța și milita pentru o reformă agrară radicală.

După mai multe ore de dezbateri furtunoase, Nicolae Pisoschi a propus candidatura lui Alexandru Ion Cuza, care, în cele din urmă, a fost acceptat în unanimitate de cei 30 de deputați prezenți. Încă odată interesele naționale s-au dovedit a fi mai puternice decât legăturile și interesele personale.

          La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei s-a întrunit pentru a-l alege pe domn, cu vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea celor 48 de deputați prezenți.

Alexandru Ioan Cuza

Bunul său prieten și colaborator apropiat, Mihail Kogălniceanu, a rostit un discurs memorabil, ale cărui învățăminte transced peste veacuri și reprezintă un bun îndemn pentru toți cei care sunt aleși în funcții publice:

Mihail Kogalniceanu

„Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: la legi noi, om nou …Fii, dar, omul epocii …, fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria-ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți Domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni”.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei a declanșat manifestații de bucurie imense la Iași. Mii de oameni, masați în piața Palatului, au aclamat ore întregi alegerea lui Cuza, iar orașul a fost luminat timp de patru zile: „Aerul vibra de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraș și de bubuitul celor 101 lovituri de tun. Era împlinită dorința cea mai vie, cea mai arzătoare, cea mai generală a întregii națiuni” (Nicolae Gane)

„Nu am văzut niciodată un entuziasm asemănător. În Piața Palatului se aflau, poate, 10.000 oameni. Întreaga stradă principală era înțesată. Strigătele entuziaste ale poporului au durat ore întregi … Patru zile orașul a fost luminat. Timp de patru zile, numeroase procesiuni, luminate cu 400-500 de torțe, veneau să-l felicite pe Domn” (D.A. Sturdza).

Vasile Alecsandri ne-a lăsat, și el, o descriere a acestor memorabile momente: „Mulțimi de oameni, consemna bardul, purtând torțe și pancarde alegorice parcurgeau străzile, strigând Trăiască domnitorul ! Trăiască deputații ! Jos strigoii ! Moarte lui Mihail Sturdza!”.

Palatul Culturii din Iași

 

24 ianuarie 1859 – dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești

Victoria repurtată în Moldova a reprezentat, fără îndoială, un puternic stimulent pentru reprezentanții aripii radicale a Partidului național din Țara Românească. În alegerile desfășurate între 8-12 ianuarie 1859 conservatorii obțin majoritatea mandatelor – 46 din cele 72. În principiu nici

Ion C. Bratianu

unul dintre candidații la domnie nu respingea Unirea, în eventualitatea în care aceasta s-ar fi realizat sub sceptrul său. În condițiile create, fiind minoritare în Adunare, Partida națională era convinsă că numai presiunea populară exercitată asupra deputaților conservatori putea conduce la un rezultat favorabil, iar aici un rol important în mobilizarea maselor i-a revenit lui Ion C. Brătianu.

Prin intermediul tinerilor patrioți s-a început, în Capitală, o largă acțiune de propagandă și mobilizare.

În pofida măsurilor restrictive, când Adunarea electivă și-a deschis lucrările, la 22 ianuarie 1859, sediul reprezentanței naționale era înconjurat de o mare mulțime (apreciată de consulii străini la aproximativ 30.000 de oameni) care avea orașul în stăpânire. Pe 23 ianuarie, când s-au definitivat contestațiile, curtea Adunării era ocupată de 10-12.000 de oameni.

În seara de 23 ianuarie, intimidați, deputații majorității conservatoare se gândeau să nu mai participe la lucrările Adunării elective ori să determine mutarea acestora într-un oraș din provincie.

În paralel, 23 ianuarie seara, întruniți în una din sălile hotelului „Concordia”, reprezentanții Partidei naționale au hotărât să încerce o soluție de compromis: renunțarea la candidaturi și dubla alegere a lui Cuza, dar care să rămână secretă până a doua zi. Lui I. C. Brătianu i-a revenit sarcina de a lua contact cu șeful poliției și comandantul armatei pentru ca a doua zi, atât forțele de ordine, cât și poporul să se îndepărteze de sediul Adunării, pentru a nu da prilejul de anulare al alegerilor.

 

Clădirea fostului Hotel Concordia

Iată, pe scurt, filmul istoricei zile de 24 ianuarie 1859:

  • orele 11 – în numele Partidei naționale, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă, cu scopul de a face o propunere conciliatorie;
  • în cursul ședinței, pledând în favoarea principiului Unirii și subliniind legalitatea actului, în conformitate cu spiritul Convenției, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și ca domn al Țării Românești;
  • conservatorii acceptă și ei;
  • reveniți în ședință publică, într-o atmosferă de frățietate și de entuziasm patriotic, care a făcut o vie impresie chiar și în rândul adversarilor străini ai Unirii, toți cei 64 de deputați l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești;

Unirea Principatelor 

Theodor Aman – Hora Unirii la Craiova

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un entuziasm atât de sublim – avea să noteze Dimitrie Bolintineanu – nu mai fusese înregistrat … decât în timpul Revoluției din anul 1848

Alesandru Papiu Ilarian (1827-1877)

Fruntașul pașoptist Alesandru Papiu-Ilarian, născut în localitatea Bezded, județul Sălaj, primul transilvănean ajuns într-un guvern din București, ca ministru al Justiției în guvernul Kogălniceanu (oct. 1863-ian. 1864), dând expresie sentimentului general, a subliniat că „alegerea domnitorului Cuza a trezit printre românii din Transilvania un entuziasm mai mare, poate, decât în Principate”.

În concluzie, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat rezultatul concret al eforturilor generației pașoptiste, evenimentul reflectând măsura în care simțămintele patriotice își găsiseră o încununare într-o soluționare îndrăzneață și inteligență a unei probleme fundamentale a existenței istorice a românilor dar, totodată, și a unei probleme europene.

Privite în perspectivă istorică, faptele la a căror realizare a contribuit Alexandru Ioan Cuza, adesea în chip esenţial, strălucesc puternic şi meritul lui este unanim recunoscut. Dimpotrivă, deficienţele lui personale, legate de slaba fire omenească, se estompează. Suma algebrică a însuşirilor şi scăderilor lui, în ipostaza de cârmuitor al poporului, de îndrumător al lui, e imens pozitivă. 

Doamna Elena Cuza, soția lui Alexandru Ioan Cuza

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și prinţesa Maria Catargiu- Obrenivic, amanta sa, cu care a avut doi copii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Meritul lui incontestabil a fost acela de a fi acţionat energic, în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea lui s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea deplină.

Acelaşi patrotism l-a dovedit apoi şi în perioada exilului, până în ceasul morţii sale. Evenimentele ce s-au scurs începând din noaptea detronării şi până în ultima clipă  vieţii au reliefat cu pregnanţă trăsăturile de caracter ale lui Cuza.

Datorită faptului că izbucnise războiului franco-prusac, Napoleon încearcă să-l readucă pe tron pentru a avea un sprijinitor al Franţei în sud-estul Europei. Relevant este răspunsul dat de către Cuza trimisului lui Napoleon: „Nu voiesc cu nici un preţ să reîncep misiunea de altă dată, dar dacă aşi vedea ţara mea ameninţată de o mare primejdie, dacă un mare interes românesc ar cere colaborarea mea, dacă ar trebui să plătesc cu persoana mea, în acea zi aş fi gata, orice s-ar putea întâmpla”.

În anii de exil s-a îngrijit de sănătatea sa şubrezită şi de cea a familiei sale. În anul 1873 Cuza se mută la Heidelberg unde avea intenţia de a-şi duce copiii la la şcoală, însă pe drum, trecând de la clima blândă a oraşului Florenţa la alta mai aspră, a contactat o răceală, care combinată cu alte boli mai vechi i-au fost fatale. Pe data de 15 mai 1873, la ora unu şi jumătate, noaptea trece la cele veşnice, departe de ţara în slujba căreia îşi pusese întreaga sa viaţă. Rămăşiţele lui pământeşti au fost transportate cu un tren mortuar, care a sosit în ţară pe data de 27 mai, fiind înmormântat, la 29 mai, la Ruginoasa, în prezenţa miilor de ţărani care nu l-au uitat şi a prietenilor săi devotaţi.

În concluzie, se poate afirma faptul că prin patriotismul de care a dat dovadă, prin înţelegerea şi iubirea pe care a arătat-o faţă de cei mulţi şi lipsiţi, prin înţelepciunea, priceperea şi curajul pe care l-a dovedit în rezolvarea grelelor probleme ale vremii lui, Alexandru Ioan Cuza este o mare personalitate a naţiunii române, una din acelea care ştiu să îndrepte naţiunea, în ceasurile decisive, pe căile progresului. Numele lui Cuza va trăi astfel veşnic în mintea şi în inimile românilor.  

24 Ianuarie 1859 – Primul pas spre Marea Unire

1 Decembrie 1918 – desăvârșirea statului național unitar român

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X