Deschis de Marți până Duminică 9.00 - 17.00.
(Ultima intrare la ora 16.30) Luni închis.
Back to all Post

Vacanță la Muzeu: Împletituri – funieritul

Meșteșug sau îndeletnicire casnică, împletitul este unul din cele mai vechi activități meșteșugărești din istoria omenirii, premergătoare apariției țesutului. Împletitul fibrelor vegetale, este prezent în majoritatea zonelor țării, iar în zonele unde materia primă există din abundență împletitul fibrelor vegetale devine meșteșug specializat. Cu împletitul se ocupau îndeosebi bărbații și spectrul lucrurilor împletite era mare: de la case și hambare împletite din nuiele, la mijloace de transport și de păstrare a produselor, până la mobilier, leagăne pentru copii, coșuri de gospodărie, pălării, jucării și multe alte obiecte utile.

Alături de fibra densă și regulată a lemnului de stejar, de brad, coaja de tei topit, meșterii din satele românești au folosit resursele vegetale și sub forma cânepei, a nuielelor de răchită și alun, a paielor, a pănușilor de porumb, a trestiei și a papurii, făurind o gamă de obiecte ușoare și rezistente.

Până în jurul anilor 2000, în satele de pe culmea Sălajului sau dealurile Sălajului bărbații mai practicau încă acest meșteșug vechi, împletitul funiilor și frânghiilor.

Funieritul – este cel mai arhaic gen de împletitură. Frânghiile și funiile erau împletite din fuior de cânepă sau de in și, mai, rar, din coajă de tei (topit). Funierii își pregăteau materia primă din timp, urmărind-o uneori încă de la faza de semănat. Țăranii sălăjeni cultivau inul și cânepa din cele mai vechi timpuri ca pe o plantă de primă necesitate. Astfel, în grădini și în câmp la capătul lanurilor, de regulă pe cele mai fertile parcele, puteau fi văzute mici suprafețe cultivate cu cânepă, mai ales în luncile roditoare. Inul se cultiva pe dealuri în locuri mai puțin rodnice.

Cânepa pentru funii se semăna mult mai rară decât cânepa pentru pânză. Cânepa pentru funii trebuie să fie mult mai aspră și cu firul mai lung, motiv pentru care era semănată mai rar, ca să crească în voie, cu tulpini lungi și groase. Când cânepa este bună de cules, se smulge ori se taie cu coasa sau secera. Se leagă în mănunchi, care, la rândul lor, se leagă în snopi. Snopii se bagă în topile la topit. De obicei, topitul se face la marginile apelor curgătoare, acolo unde apa este stătătoare, unde se formează un cot, apa fiind tot timpul mai caldă, favorizează topirea cânepii mai repede. Se pune cânepa în apă o săptămână sau două, până se topește, de obicei nu era lăsată să se topească ca și cânepa destinată țesăturilor – se scoate până nu este bine topită, căci atunci șuvițele sunt mai rezistente pentru scopul ales. O dată cânepa scoasă din apă, este spălată bine și pusă la uscat. După ce s-a uscat câteva zile bine la soare, se trece la melițat. De obicei, pentru melițat se alege o zi însorită, călduroasă. Pe căldură și soare, la meliță sar puzderiile, care altfel rămân în mlădițe. Urmează apoi, din nou, datul prin melițuică, pentru a se scoate cât mai bine toate puzderiile ce au mai rămas eventual în fuior. Firul după melițat rămâne lung, bun pentru funii. De obicei, cânepa pentru funii nu se subțiază prin alte unelte (piepteni, perii etc.), ca pentru tors și țesut.

Populația satelor din județul Sălaj s-a ocupat cu agricultura din cele mai vechi timpuri, cultivând pământul și crescând animale, ocupație la care s-au adăugat meșteșugurile casnice tradiționale și comerțul, îndeletniciri specifice așezărilor rurale de pe întreg teritoriul țării. Gospodăria țărănească, o adevărată unitate de producție din timpuri străvechi, își producea o bună parte din uneltele necesare pe loc, în cadrul gospodăriei, prin munca și priceperea țăranilor care moșteneau deprinderile meșteșugărești din generație în generație. Prea puține obiecte gospodărești erau cumpărate de la oraș sau de la meșteri-țărani. În satele sălăjene alături de alte meșteșuguri casnice un loc aparte îl ocupau împletiturile – bărbații învățau din copilărie „împletitul pe deget” a bicelor și a „ațelor” pentru opinci. O treabă destinată aproape în exclusivitate bărbaților era împletitul frânghiilor și a funiilor, ce presupunea dexteritate și forță manuală deosebită.

Deși funieritul era una dintre cele mai ușoare îndeletniciri, ea antrena oamenii la muncă în mai multe perioade ale anului, vara pentru cultivatul cânepii, toamna pentru topitul și melițatul cânepii, iar iarna pentru prelucratul funiilor din fuioare. Din aceste fuioare se fac juvițele pentru tors. Torsul se face la sucală, din fuior se răsucește o juviță cam de 80-100 m, apoi se îndoaie, pe urmă se toarce din nou la sucală. Acest procedeu se continuă de către funier până face juvițele necesare pentru împletitul funiei, în grupe de câte trei. După ce a făcut primele trei jițe, acestea se fac ghem pe cârlige. Cârligele sunt o altă unealtă absolut necesară meșteșugarului pentru răsucirea funiilor. De data aceasta răsucitul se face manual cu ajutorul cârligelor. Jițele se strâng de un cui bătut la 2 m înălțime la streașina casei, ori în altă parte. Prispa servește în general ca loc de atelier. După ce jițele au fost prefăcute, se împart în trei, la fiecare cârlig câte o jiță. Trebuie menționat faptul că fiecare jiță este la rândul ei făcută din alte trei jițe mai subțiri. Din nou se trece la răsucitul jițelor. Răsucitul se face la fel cum s-a făcut cu jițele mari. Apoi toate trei capetele jițelor se înnoadă la cui, de unde începe împletitul propriu-zis.

Sistemul de lucru în comun pare a fi o replică în sector masculin a habei de fete: atunci când gospodarul avea de făcut puține funii, doar pentru uzul gospodăriei, era ajutat de ceilalți bărbați din familie, dar atunci când era nevoie de mai multe funii, bărbații organizau clăci la care veneau mai mulți vecini, dintre care cel puțin unul stăpânea bine meșteșugul funeritului. Alteori, părinții confecționau funii organizând clăci pentru feciorii de curând căsătoriți, care aveau nevoie de astfel de obiecte în noua gospodărie.

Uneltele de care se servește funierul sunt foarte puține la număr și în același timp foarte simple. În primul rând se folosește de meliță. În al doilea rând este ragila, cu ajutorul căreia se perie fuiorul dacă era nevoie să fie mai moale, mai bun pentru lucru. Al treilea instrument este sucala sau crivala, folosită la răsucitul din fuior al jițelor, cât și la formarea unor jițe mai groase, mai rezistente. În sfârșit, ultima unealtă de care se servește împletitorul de funii este cârligul de cireș; cu acesta, în faza finală, se răsucesc cele trei jițe groase de către doi oameni ce mânuiesc aceste cârlige de la dreapta spre stânga.

Împletitul se făcea pe scaunul de împletit, numit funerniță, împletitoare, loabă de împletit funii, în cazul funiilor făcute în gospodărie, în timp ce meșterii specializați care desfăceau marfa prin târguri, foloseau unelte mai perfecționate menite să ușureze munca producătorului și să îmbunătățească calitatea produselor, astfel apar roțile de funerit sau funernițe cu roată. Funiile executate de meșter sunt mai bune, mai diversificate, mai rezistente decât funiile făcute în casă. Trebuie menționat faptul că funiile se pot face în 3 și în nouă jițe. De altfel, de grosimea și rezistența jițelor depinde grosimea și rezistența funiilor respective.

Împletitul se începe de obicei de la dreapta spre stânga, până ce se termină de pe cârlige jițele ce se trec dintr-o mână în alta astfel terminându-se și cu răsucitul funiei. Tot timpul împletirii funiei, materialul trebuie să fie jilav adică umed, pentru a se lipi firele între ele mai ușor și a rămâne drepte și strânse între ele. După terminarea funiei, se trece la netezitul și curățatul de canură și puzderii cu porlogul de piele sau în lipsa acestuia cu ajutorul cocenilor de porumb.

Frînghiile se foloseau pentru legatul „sarcinilor”/legăturilor de vreascuri, „hurupatul”/urcatul „jupilor”, la învelitul caselor și al șurilor cu snopi de nadă/trestie sau secară și la transportul pe jos al animalelor mici, iar funiile, un articol indispensabil pentru orice gospodar, erau extrem de variate în gospodărie: funii de legat carul înainte și înapoi, funii de legat vitele în coarne, funii pentru ștreanguri și piedici la cai, funii de legat lemnele pe tileagă, căruță și sanie, funii de tras și doborât lemne în pădure, funii pentru clopote la biserici, funii de scos pământul la săpatul fântânilor, prevăzute cu „cigă”, funii pentru ancorat podul umblător (bacul) și luntrilor (bărcile) la Someș, funii de scos piatra din carieră și multe alte. Funiile erau așadar nelipsite din orice casă prin marea lor întrebuințare în toate domeniile de activitate din gospodăria țăranului.

Cunoașterea acestui vechi meșteșug casnic, atât sub aspectul tehnicii de lucru cât și cel al modalităților de folosire și procurare a funiilor, vine să întregească tabloul general al meșteșugurilor casnice în satele sălăjene, prin care sătenii își satisfăceau pe plan local trebuințele propriilor gospodării. Funierii nu se mai întâlnesc aproape deloc în satele noastre, locul produsele lor a fiind luat azi de produsele industriale.

Bibliografie și sursa foto: Ioan Ciocian, Meșteșugul împletitului funiilor în satele din Culmea Sălajului, Acta Mvsei Porolissensis, IX, Zalău, 1985, p. 733 – 743.

Add Your Comment

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău © 2020. All Rights Reserved
Politica de confidențialitate

X