Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se (N. Iorga)

Expoziția își propune o primă formă de valorificare a rezultatelor unui amplu proiect de documentare a comportamentelor alimentare din rural și urban, derulat la nivelul instituției. Tema este una de mare actualitate și răspunde preocupărilor actuale privind sănătatea și securitatea alimentară, dar propune și o perspectivă critică asupra tendințelor societății românești de a idealiza alimentația țărănească, pe fondul unei tot mai serioase insatisfacții legate de chimizarea și industrializarea hranei. În cadrul expoziției, care se adresează cu preponderență segmentului tânăr de public, fără a-i exclude pe toți cei interesați, vor fi reconstituite spațiile blocului comunist asociate actului alimentar (bucătăria și sufrageria anilor ’70), vor fi prezentate principalele mijloace de dezvoltare a competențelor culinare (cărți de bucate, caiete de rețete), vor fi abordate spații ale alimentației publice (cantina), respectiv vor fi surprinse aspecte legate de propaganda și publicitatea alimentară, dar și de strategiile de suportare a austerității regimului prin bancurile epocii. Expoziția este și o formă de rememorare nostalgică a gusturilor copilăriei, cuprinzând un segment al ”amintirilor mâncăcioase” bazate pe interviuri.

E important de subliniat că expoziția nu se limitează doar la o etalare a obiectelor și instrumentarului legat de prepararea și servirea hranei, ci își propune să surprindă elementele socio-economice și politice care au determinat schimbări în comportamentele alimentare. Astfel, locuirea la bloc, fenomen ce cunoaște o dezvoltare majoră în perioada anilor ’50-’80, pe fondul industrializării masive și a urbanizării consecvente, aduce ca primă formă de restructurare a spațiului locuit, așa cum era acesta organizat în rural, apariția bucătăriei, un loc cu destinație specifică și a cărui funcționalitate va evolua în strictă dependență cu dezvoltarea, respectiv rigorile regimului. Mobilierul, infrastructura, dotările sunt toate elemente care se vor răsfrânge asupra tehnicilor de preparare, păstrare a hranei, dar și asupra ritmurilor de viață cotidiană. În egală măsură, expoziția surprinde și cel de al doilea loc, sufrageria (camera de zi), cea care preia găzduirea evenimentelor de familie, în care comensalitatea ocupă un loc principal. Și pentru că alimentația este un ”fapt social total” am urmărit inclusiv dimensiunea oficială nu doar domestică, referindu-ne la reglementările privind cantinele și rolul lor în viața indivizilor. 

Dincolo de locurile destinate alimentației, un segment important este alocat modalităților de transmitere a competențelor și priceperilor culinare, atât în forme domestice cât și cele ce țin de nivelul public. Astfel, am luat ca repere producția de carte de bucate, referindu-ne în mod special la best-sellerul gastronomiei românești, respectiv cartea Sandei Marin, care s-a bucurat de un consum impresionant în epocă, dar care a suferit și ajustări ale cenzurii în funcție de situația economică sau imperativele ideologice ale regimului. Analiza conținuturilor acestor cărți arată preocupări pentru schimbarea meniului, mai ales în contexte festive, aperitivul și desertul fiind cele două elemente asupra cărora se insistă în mod deosebit. Alături de acestea, perioada se caracterizează prin apariția consistentă a numeroase almanahuri, ghiduri ale bunei gospodine, lucrări cu serioase preocupări în zona educării femeilor în raport cu tot ceea ce înseamnă pregătirea, prezentarea hranei dar și a comportamentelor, regulilor de servire și amenajare a spațiului destinat socializării prin consumul alimentar împărtășit. Dacă la nivel oficial transmiterea competențelor culinare se face prin instrumentele menționate și reprezentate expozițional, în familie caietul de rețete devine un mijloc nelipsit din dotarea gospodinei, iar analiza acestora ne permite să înțelegem care erau nevoile și preferințele gospodinelor și cum se distribuia informația.

Pentru o bună înțelegere a temei valorificate expozițional, am pus în discuție aspectele care demonstrează că alimentația este într-o măsură covârșitoare o chestiune economică, dar, evident, fără a se rezuma doar la această dimensiune, pe lângă cea biologică. Am procedat la o trecere în revistă a celor mari trei etape ce jalonează regimul comunist, corespunzătoare intervalelor anilor ’45-’65, ’65-’80, respectiv ultimul deceniu al regimului. De exemplu, prin reglementările care au succedat în anul 1947 se avea în vedere tentația omogenizării alimentare, mai precis ideologizarea alimentației prin eliminarea diferențelor cantitative și calitative, a diferențelor legate de gusturi și obiceiuri. Interesant e că regimul comunist poartă o tară alimentară atât la debutul său cât și la perioada de final, iar în acest sens la început, adică oficial, până în decembrie 1954, produsele alimentare s-au distribuit pe bază de cartelă în cantități minime, excepție făcând pâinea și zahărul vândute în continuare pe bonuri primite de salariați, cooperatori, pensionari și membri de familie. Cartelizarea, austeritatea alimentară va fi și caracteristica ultimului deceniu al regimului comunist, fapt ce face ca, în perioada postsocialistă să fie intens vehiculată percepția potrivit căreia ”dacă Ceaușescu dădea de mâncare la oameni nime nu l-ar fi dat jos!” Anii ’80 sunt analizați prin prisma numeroaselor reglementări ce vizau o mai eficientă organizare și distribuire a resurselor alimentare, dar care, în fapt, nu au reușit să rezolve problema lipsurilor ce afectau toate nevoile vieții cotidiene. Astfel, măsuri precum planul de alimentație științifică, sau cele care impuneau ”constituirea, repartizarea, și folosirea pe județe a resurselor pentru aprovizionarea populației cu carne, lapte, legume și fructe” fie au rămas doar pe hârtie, fie au adâncit și mai mult lipsurile și accesul dificil la elementele de bază ale unui trai decent.

Pentru a păstra un echilibru în abordarea acestei perioade deosebit de încărcată emoțional, am preferat să recurgem la memorialistică, folosindu-ne de volumele ce publică rezultatele unor cercetări privind corespondențele private ale anilor ’80. Ca un leit-motiv al acestora este ceea ce am numit, într-o manieră esențializată, ”cultura cozii”, acesta fiind fenomenul care tarează și astăzi orice rememorare a regimului comunist în ansamblul său, nu doar perioada ultimului deceniu. Scrisorile diverșilor cetățeni către rude, prieteni, cunoscuți din țară, dar și plecați peste granițe, surprind mai profund dificultățile de subzistență și ne salvează de pericolul unor acuzații de poziționare subiectivă asupra regimului. Ele posedă și avantajul de a fi din interior, scrise în acei timpi, fără să intervină factori care să altereze imaginea modului în care erau trăite acele realități.

În segmentele sale finale, expoziția tratează și surprinde, la nivel de imagine specifică discursului epocii, chestiunea reclamelor, cu preponderență a celor ce promovau produsele alimentare. O analiză, cel puțin la nivelul cronologiei producției discursului publicitar, arată că în perioada de relativă bunăstare și deschidere către Occident, acest discurs este mult mai consistent, pentru ca apoi să devină puternic marcat propagandistic, ulterior anilor ’80 reclama vizând mai degrabă producătorul (fabrica, întreprinderea, etc) decât produsul. Finalul expoziției este consacrat umorului politic întrucât acesta a reprezentat în particular un factor ce a menținut un echilibru relativ stabil între stat și societate, acționând ca un catalizator al comunicării dintre cele două entități, evitând evoluția acestei relații către extreme. Bancurile politice au fost și o importantă formă de detensionare, defulare, dincolo de faptul că ele ilustrează percepții și atitudini colective legate de profilul socio-economic și ideologic al epocii.

Vă propunem o expoziție inedită și vă așteptăm să descoperim împreună universul alimentar al regimului comunist, într-o expoziție găzduită la Galeria de Artă ”Ioan Sima”, până în data de 8 noiembrie 2019!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *